Am văzut multe filme zilele astea, vacanţa asta. Am avut vreme, mi-am făcut vreme, printre vizite la prieteni sau în familie, mese nesfârşite, plimbări, magazine, firme colorate, aceleaşi nelinişti vechi, aceleaşi gânduri rămuroase şi lungi. Le recunosc valoarea fiecăruia, căci am practicat exerciţiul acesta de mulţi ani şi cu stăruinţa însinguratului, uneori. Ştiu când un film e bun sau prost, când spune o poveste frumoasă sau când doar se chinuie să însăileze... Ştiu şi totuşi le acord dreptul fiecăruia să mă bucure până la ultimul cadru, până la ultimul generic.
Azi am revăzut, cu răbdare, cu altă inimă, cu alte gânduri şi în tihna unei dimineţi de duminică, Doctor Zhivago. Am respirat aerul îngheţat al Rusiei şi i-am admirat, încă o dată, talentul şi farmecul oriental al lui Omar Sharif.

Filmul mi-a deşteptat nişte tristeţi vechi: fatalităţile istoriei au consecinţe dezastruoase în ceea ce priveşte sufletele oamenilor. Se obişnuiesc prea repede cu neadevărul, cu nefrumuseţea, cu anomalia, cu oroarea şi le acceptă...

Prea multă urâţenie e-n jur şi prea uşor se pierde capacitatea de a distinge între bine şi rău, prea uşor ne abrutizăm, căci abrutizare numesc obişnuinţa de a trăi în lipsa frumosului.

Evident, NU SERVEŞTE LA NIMIC faptul că observ, conştientizez şi nu fac, nici eu, mai nimic. Uffff!

Doctor Zhivago se salvează de la nonsensul şi barbaria unui secol vrăjmaş şi orb prin scris, eternizează o iubire prin versurile închinate Larei, pe care-o innobilează prin dragoste capabilă de sacrificiu. Valori care azi sunt sursă de ironii mai mult sau mai puţin deştepte, ale celor printre care îmi port paşii. Şi le ferec în inimă, ca pe nişte comori, să nu le bănuiască nimeni, să le facă de râs, acuzându-le de desuetudine.