Tudor Gheorghe - Dans

Trecute vieți de doamne și domnițe...

Îmi doresc o ie de mult, de mult de tot, din copilărie. Iubesc cămașa asta populară cu patimă, mi se pare cel mai frumos veșmânt feminin pe care l-a dat acest neam universului- o minunăție!

Când eram micută, am primit una de la bunica paternă, cusută cu mâinile ei iscusite. Am venerat-o, deși avea prea mult negru, găseam eu și mai găsesc și-acum, căci urăsc cu înverșunare negrul, și era prea grea din cauza mărgelelor cu care-o împodobise. Oricum ar fi fost, am iubit-o, am purtat-o și-am păstrat-o ca pe un tezaur. O mai am și acum și-o privesc cu nostalgie...

De-atunci, de când eram copil, n-am mai avut ocazia să port ie. Nici altă asemenea măiastră cămașă n-am mai avut, căci nu mai am de mult bunică și nici vreo alta n-am mai găsit... Mi se pare așa de nepotrivit să cumpăr o ie de pe marginea tarabei, de la vreun târg din acesta plin de vulgaritate și de lucruri care imită grotesc arta tradițională românească, încât parcă aș comite un sacrilegiu...

Rămân cu nostalgia iei mult dorite și visez ca, într-o zi, să se-ntâmple o minune: să găsesc o asemenea cămașă frumoasă și să știu din prima clipă când o văd că este pentru mine, că mă reprezintă... Cine-știe, poate chiar așa va fi... căci visurile perseverente trebuie să se-mplinească și ele odată și-odată...

Mi-ar plăcea să pot purta, într-un viitor ideal, o cămașă românească luminoasă și viu colorată, fără sclipici, doar cu podoabele florilor cusute de cine-știe ce mâini dăruite de Dumnezeu... Cred că nicio ținută exclusivistă și prețioasă din lume nu m-ar face să mă simt mai bine îmbrăcată. Așa sunt eu: o tărancuță crescută în praful uliței, în care se manifestă glasul sângelui străbunilor...

În seara asta am privit minute în șir un album cu femeile Casei Regale a României purtând costumul popular. Nu m-am mai săturat privindu-le. Doamne, ce minunăție, ce frumusețe și cu câtă noblețe le poartă femeile acelea nobile, care nu se sfiesc să se împodobească doar cu straiele făcute și purtate, de secole, de țăranii români!...

În sufletul meu romantic și desuet, imaginile acestea sunt ca un balsam.

Mi le imaginez parfumând aerul cu prezența lor grațioasă, din alt veac, pe ele, care vorbeau cu ușurință și firesc franțuzește, mâncau cu tacâmuri de argint și trăiau după rigorile celei mai înalte etichete...

Le văd privind cu ochii lor limpezi zările din balcoanele palatelor regale, efigii delicate alte unei umanități cum azi nu mai este... și-mi vine să fug din atât de vulgara realitate de azi, care nu ne oferă decât uniformizare. Măcar în vis... :)

Tot felul de inimi

E cam toamnă, simte inima mea, sensibilă la anotimp, la vers și sunet, la citate de sezon și... nu numai. 

„Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”,  spune o doamnă psiholog. Tocmai ce-am citit asta cu parapon, vorba lui Creangă, și-mi vin  în minte o mie de gânduri nevindecate, resuscitate de o zi tensionată și obositoare. 

Mă gândesc că vindecarea e, de prea multe ori, un fel de vis îndepărtat pentru mulți, un vis inutil, dar indispensabil altfel, cam ca al lui Robinson pe insula sa, tot năzuind să vină să-l salveze cineva care nu mai vine... Inimile bolnave de altceva decât de vreo afecțiune catalogată în tratatele de medicină nu pot fi chiar așa de ușor vindecate...
Deseori, uitate de toată lumea, nici nu arată faptul că suferă și au nevoie de vindecare, ochilor mult prea lumești sau prea indiferenți ai celorlalți.
Alteori, bietele de ele, se vaietă și își arată cicatricile și rănile sângerânde tuturor, doar-doar s-o găsi vreun bun samarinean să le oblojească și să le arate un pic de compasiune... Să le gireze cu ceva vindecarea, refacerea, întremarea, resperarea - căci e ca un exercițiu și speranța, odată ce-ți pierzi deprinderea, nu prea mai poți s-o mai simți... Așa că trebuie să înveți să resperi, ca și cum ai reînvăța să respiri... pentru restul zilelor ce vor urma marilor naufragii de inimă, de speranță, de visuri... 

Enormitatea lui „dacă” e ca vaporul așteptat îndărătnic de Robinson, care tot întârzie să vină... 

Mi-e dor de mama și simt asta acut, ca o durere în piept, după ce ea mă sună doar ca să știe ca mi-e bine, doar ca să-mi audă vocea. Mă sună cu iubire smerită și nesfârșită, necondiționată și sigură, cam ca siguranța existenței lui Dumnezeu, căci așa e iubirea mamei: infinită, mereu...
Și, pentru că e vorba de doruri... mi-e dor de o inimă care să mă înțeleagă și să mă iubească mereu, necondiționat, lipsit de egoism, de capricii, deși știu, obiectiv, că o astfel de inimă e un lux pe care nu mulți și-l pot permite. „Nici pe ăsta!”- îmi zic cu o înciudare mucalită- de-o fi existând așa ceva!- și, cum m-am obișnuit de mult cu senzația, nu-mi mai pare o tragedie. 

Doar mama mă sună în fiecare zi, mă gândesc, iar eu am găsit asta sâcâitor, în timpuri în care-mi abăteam inima - cerșetoare - la urechile altor inimi, surde și indiferente, așteptând să-mi dea un telefon...
Și mi-e rușine de cât de nedreaptă am fost deseori cu ea, mama mea bună și grijulie,  cât de zgârcită cu gesturile de afecțiune și cu răbdarea încă mai sunt, când îi spun câteva cuvinte grăbite, scuzându-mă că am treabă, ignorând ce multă bucurie îi aduce doar să-mi audă vocea și să știe că sunt bine...

Întărind rândurile de inimi bolnave și deznădăjduite din lume, care au luat decizii greșite, ce rănesc de prea mult ce-au fost rănite, mă văd și pe mine, și-mi pare rău ca și cum aș fi comis o crimă...
O sun pe mama și-i spun c-aș vrea să vin acasă zilele astea, să stăm de vorbă, fără motiv, să stăm amândouă la televizor, să râdem, să facem gem de gutui, să... să-i alin singurătatea, care trebuie să fie cu mult mai grea decât o conștientizez eu. Și ea se bucură și mie-mi vine să plâng. De ciudă pe mine, pe nesăbuința și risipirea din ultimii ani. Cine-știe, poate-s ultimii... 

Ciudă pe unele gesturi pe care le fac și eu, ca și multe alte inimi care strigă de zor după vreo vindecare, care nu se mai ivește... 

Îi iubim, cu bietele noastre inimi bolnave, mult prea puțin pe părinți, pe singurele ființe care ne iubesc pe lume - o știu demult, nu de-acum. O știu, deși egoismul de circumstanță mă face de-atâtea ori să uit și să repet greșelile trecutului, pe care le-am regretat și le-am plâns cu lacrimi atât de amare după ce tata n-a mai fost... după ce aș fi dat lumea întreagă să-i mai pot vorbi câteva clipe, să stăm la taifas amândoi, cum făceam odinioară, să-mi povestească din ce a trăit, cu vocea lui blândă și iubitoare, care m-a iubit și m-a mângâiat de atâtea ori... și care de prea puține ori m-a certat... 

Îi iubim mult prea mult, cu-aceleași inimi bolnave, pe cei care nu ne iubesc, nu ne prețuiesc îndeajuns, ne aruncă resturi de afecțiune când n-au altceva mai bun cu care să-și satisfacă vremelnic, la rându-le, bietele lor inimi bolnave sau, mai rău, goale... 

Le cerem prea mult unor oameni care nu au, pentru noi, nimic de dat, uneori arătându-ne-o în mod evident și repetitiv, iar noi tot nu ne învățăm minte... și cerem, tot cerem, supunându-ne umilinței de-a fi mereu refuzați și lăsați cu inima întinsă spre cer... 

Și cerul se face prea departe - poate chiar e, poate doar pare - și inimile noastre sunt într-o necontenită și necurmată agonie...

E prea noapte, prea evident toamnă și prea sâcâitoare durerea de spate ca să mai fie loc de-o analiză mai profundă și de alte gânduri. 

„Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”, zice doamna psiholog, frumoasă și, foarte probabil, destul de echilibrată și autosuficientă, ca mai toți oamenii cu inimi sănătoase la purtător. 

Așa o fi, îmi zic resemnată, și găsesc în asta și explicația durerii de spate, ignorând poziția incomodă în care m-am chircit și aproape o zi întreagă de stat pe tocuri.   

Poate că vindecarea nu vine ca un vapor salvator, așa cum o aștepta Robinson, ci ca o barcă mică, fragilă, pe care o clădim singuri, câte o scândură pe zi: un pic de sinceritate, un pic de curaj, un pic de tandrețe oferită celor care chiar ne iubesc.

Inima mea e întinsă spre cer, știu că nu e gol, știu...

Madalina Manole- Cine esti tu

Cândva, realitatea asta a fost și realitatea mea. Ca să nu uit niciodată cum a fost și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai e. Și să nu uit să mă bucur pentru realitatea pe care-o trăiesc acum, fără cătușe la suflet, fără zăbrele la colivia aurită...

În copilărie m-am îndrăgostit de o floare din grădina nașei mele, cu cel mai prospăt parfum: brumărele. Cu inflorescența roz-violet, în grădina nașei, un mic colț de rai, brumărelele m-au fermecat și-mi vor aminti mereu de mine, de cea de odinioară, care eram și care speram la altceva, ignorând întunericul și nopțile amare ce urmau să vină.
Mi-e așa de dor de parfumul lor proaspăt și dulce, ca de-o gură de libertate, când simți că te înăbușă tot felul de lanțuri...

”Dădurăm și bacaloriatul ăsta!”

Am fost din nou, anul acesta, în postura ingrată de evaluator la examenul național de bacalaureat. De ce ingrată? Pentră că, în conformitate cu sensurile din dicționar, a avut toate conotațiile aferente: delicată, anevoioasă, neplăcută și dezamăgitoare. Extrem de dezamăgitoare, zic!

Mi-a fost dat să văd cum tinerii patriei, mai exact ai județului, vlăstarele în care ne punem încrederea pentru viitor noi, cei ce-am trecut de 30 de ani, au avut misiunea să explice viziunea despre lume într-o poezie eminesciană.

Mai toți, dragii moșului, au optat pentru textul cel mai cunoscut și recomandat de noi, profesorii zeloși de limba română, respectiv pentru Luceafărul. Să-mi fie iertat, dragi colegi de breaslă, dar am să spun în gura mare: nu știam ce facem când îi îndemnam pe elevi să se raporteze la această capodoperă a poetului! Capodoperă doar pentru noi, tagma restrânsă a iubitorilor de literatură, a celor ce trăim în alt veac, pare-mi-se, căci bag seama cu tristețe că nu ne mai potrivim deloc cu vremurile... (Știu că nu-s originală, nu mă condamnați, dar nu mă pot abține...) Cum nu ne-om fi dat seama că e , de fapt, un fel de basm cu vampiri sau ceva horror?

Ce-a ieșit, ce-au demonstrat tinerii noștri că au înțeles din viziunea despre lume a poetului nepereche, cum tot noi i-am învățat să-i spună, mi-e și jenă să-mi amintesc... „E jale!”, ca să-i citez pe elevii nostri, dragii de ei... Oare și-ar putea cineva imagina că Luceafărului, o stea de pe cer, i s-a năzărit să se-ndrăgostească de-o fată de pe pământ, care l-a tot chemat în camera ei, iar când Luceafărul a coborât pe geam, l-a refuzat, căci a constatat că el era... mort?

Iar fata, era ea frumoasă, dar avea simț practic, căci l-a preferat pe unul, Cătălin, un băiat care servea la masă, și-a schimbat numele și-a fugit cu el în lume, ca să n-o găsească părinții. Dar credeți că asta e toată tărășenia? Nu , dragii mei, scenariul, grozăvia continuă!

Luceafărul, supărat, a plecat din locul lui din cer, s-a dus la Demiurg, un fel de Dumnezeu foarte înțelept, i-a cerut să-l facă muritor, ca să coboare în lumea fetei, pământească, dar demiurgul l-a refuzat, i-a zis că oamenii sunt parșivi și răi, să se uite bine la ”omuleții mici de pe pământ”(sic!) și să se treacă la loc, în locul lui din cer.

Luceafărul, cam dezamăgit, i-a urmat totuși sfatul, că prea fusese zis cu foc și... categoric:  s-a uitat la ”omuleții mici de pe pământ”, probabil un soi bizar de mutant, undeva între liliputani și personaje S.F., care se învârteau în lumea lor, și s-a simțit scârbit. Drept care i-a zis Cătălinei că are chipul plin de lut și că el nu mai coboară la ea, că e nedemnă de el, care e un geniu, și a revenit în locul lui din cer. Cătălina, care se consolase demult, i-a cam dat cu flit, iar cei doi, ea și Cătălin al ei, cu nume identic, cu iubirea dintre ei cu tot, au rămas în lumea lor și s-au pupat de zor în natură, căci  noaptea e romantic, sub lună, zicea tipul ăla, Cătălin, care-o învățase tainele amorului pe fata cea nurlie...

Mă-ntrebați de Luceafăr? Ei, Luceafărul! Păi ăsta era geniul, domnule, iar cum îi stă bine unui geniu, a înțeles că relațiile dintre două lumi, cea pământească și cea ”de sus” nu sunt posibile... Așa că nu i-a mai rămas decât să se facă și mai genial, ba și stea norocoasă, pe deasupra, adică Lucifer(sic!) sau planeta Venus- totuna, nu are importanță!

Concluzia tinerimii române studioase: să stai dom'le-n banca ta, să nu mai caști ochii după stele- mai mult sau mai puțin verzi- că visurile nu sunt bune de nimic, iar două ființe, una vie și-una neapărat moartă sau măcar cu ochii morți, nefiind de același fel, n-au cum să se amestece; toate fetele umblă după un soi de chelner mai glumeț și mai tupeist (da, da, am întâlnit și acest cuvânt în lucrările de anul acesta, nu l-am folosit degeaba!) și au o  afinitate extraodinară pentru a-și schimba numele la prima ofertă. Zic și eu, ca și Caragiale: bravos, națiune, halal să-ți fie!

Cam asemenea scenariu mi-a fost dat să citesc, aproape invariabil, în lucrările acestui bacalaureat. Zic aproape, căci am avut 5 lucrări bune și-una excelentă, pe care, numai din pricina unei pârdalnice de opinii neexprimate, n-am putut da atât de doritul zece... Baremul, bată-l vina! Dar cât de puține sunt acest fel de lucrări, din ce în ce mai puține...

Astfel, cum majoritatea a fost constituită din scenarii cu iz hollywoodian abracadabrante, cred că nu greșesc prea tare, dacă afirm că viziunea eminesciană despre geniu e departe de a fi fost înțeleasă de generația actuală de absolvenți de liceu. O fi atât de greu de înțeles Eminescu sau atât de învechit? Încă n-am elucidat problema, se vede bine că nu sunt geniu, doar un omuleț mic de pe pământ... :)

Nu mai dau vina pe nimeni, nu are niciun rost, sunt sigură că nu e de o singură parte. Poate, așa cum spuneau mai deunăzi unii elevi de-ai mei, nu s-or fi așteptat, dragă, ”să le pice poezie”, ba, mai mult, tocmai Eminescu!!! ”Ginion de neșansă!” (sic!) Poate vina e doar a noastră, a dăscălimii care ne încăpățânăm să le ”băgăm pe gât” o seamă de valori în care doar noi mai credem, căci pentru ei și, de fapt, pentru lumea asta grăbită a acestui mileniu III mercantil și cinic, ele nu fac două parale...

Așa că ”nu se merită”, frăție, ”să-ți  pui osul la treabă” pentru Eminescu - apropo, nici nu ghiciți cât de greu a fost pentru unii să scrie o nefericită de propoziție cu o expresie care să conțină substantivul os!!!-  de fapt, pentru vreo idee sau vreun ideal, atâta vreme cât facebookul e plin de citate, iar a fi ”cool” e deseori sinonim cu o cantitate cât mai mare de alcool îngurgitată la club sau într-aiurea... ”Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?” medita amar Poetul, într-un veac pe care-l simt ca și el...

Cam trist bilanț, așa că... de ce naiba l-oi mai fi făcând? Până la urmă, de ce să nu sărbătorim, ca și cucoana Caliopi, că ”am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta”, monșer!

Ca și împăratul din poveste, cu ochiul care plânge, îl revăd pe profesorul meu de literatură din liceu și înțeleg că profa' care sunt nu se va împăca niciodată cu o atare stare de lucruri... Și vă mărturisec, dragii mei, că mi-e dor... tare, tare dor de Eminescu...