Otravă este un cuvânt de origine slavă, primit și acesta din prisosul de metehne veninoase ale migratorilor înalţi, blonzi-roşcovani, ai căror nesupuși ochi albaştri nu se închinau decât zeului fulgerului...
Dicționarul consemnează în articolul dedicat vocabulei atât sensul propriu, de substanță toxică, provocatoare de rău fizic extrem și de moarte, cât și cel figurat, de motiv ce provoacă un mare rău moral, la fel de vătămător, căci cum altfel pot fi amărăciunea, tristețea adâncă, mâhnirea, dacă nu toxice, veninoase?
Mai mult, în înțelepciunea lor pașnică, strămoșii noștri au echivalat efectul veninului aducător de moarte trupului cu o răul făcut sufletului de o ființă omenească. În popor și astăzi un om care provoacă mult rău celorlalți este pecetluit cu epitetul otravă.
Ne ies uneori în calea sufletului și oameni-otravă. Par sinceri, prietenoși, râd molipsitor, spun vorbe mari cu ușurință, deși sunt neadevărate. Nu se dau în lături de la nimic să convingă că nu pot trăi fără tine, că regulile pot fi încălcate, că imposibilul poate deveni posibil. Le faci loc în inimă, se folosesc de tine și, după ce-și ating scopurile, îți întorc spatele cu cruzime, cu indiferență: au mai câștigat un pariu, s-au satisfăcut!
Și râd. Și beau. Și sunt mândri de ei. Și arată fericiți. Deși au ucis, nu au nicio mustrare de cuget. Merg mai departe în viețile lor pline de minciună.
Aduc cu ei iadul. Lasă în urma lor pustiul și deznădejdea. Ești mort, deși inima continuă să-ți bată în piept, neagră și fără rost. Pe buze nu rămâne decât gustul amar de otravă, pe care-ai băut-o cu dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu