N-am avut niciodată o poziţie clară asupra importatei Valentine's Day, în sensul că nu mi-am dat ochii peste cap combătând fals isterizată nebunia generală, uneori cu iz mediactic de un gust discutabil, susţinută de cupidoni albi şi inimioare roşii, dar nici n-am rămas insensibilă la ideea unei sărbătoriri a principalei surse de nebunie tolerate prin lege chiar şi-n februarie. De ce nu, în definitiv, căci susţin, fără ipocrizii inutile, că nu e niciodată plauzibil un "prea mult" pe tărâmul acesta atât de delicat al sentimentelor.Chiar şi inzorzonate cu inimioare şi munţi de declaraţii siropoase, sentimentele merită a fi celebrate, declarate, sărbătorite, oamenii merită să se copilărească puţin, ba să mai cadă şi-n ridicol uneori... Măcar o dată pe an. Că-i americanul 14 sau mai autohtonul 24 al lui făurar, ce contează? Sunt destule urâţenii pe lume care să merite să fie uitate o dată pe an de umanitatea athiată de surogatul unei fericiri promise, niciodată palpabile... E destulă zăpadă pe străzi, peste case şi-n inimi pentru ca omenirea să fie îndreptaţită, într-un elan năuc şi generalizat, să se dedea la declaraţii de amor, să-şi înteţească bătăile inimii şi să alerge după un milion de fluturi prin stomac...
Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi-am escaladat nămeţii din faţa blocului meu cenuşiu şi lipsit de orice romantism până la magazinul din colţ, de unde m-am intors c-o întreagă colecţie de ciocolată: cu rom, cu banane, cu stafide şi laptic, că să mă sincronizez cu toată populaţia planetei care-l celebrează pe Valentin.
Iar acum, perspectiva unei seri liniştite în faţa televizorului , la un film cu Meg Ryan sau altă prezenţă însorită hollywoodiană va suplini cu succes toată lipsa de dulcegării din existenţa mea fără iluzii şi fără ipocrizii...
