Biciul

Scriu cu inima, și nu cu degetele pe tastatură. Am văzut cu prietenii un film, un film slab, dar un film tare controversat, din cauza unor scene de violență psihică și sexuală: a fost Fifty shades of grey. 

Un film care n-ar extazia pe nimeni în privința calității lui artistice, de fapt nici nu importă calitatea filmului, cât ceea ce-ți rămâne după ce-l vezi. Unii pot să-l ia drept inspirație pentru tot felul de fantezii bolnăvicioase, alții doar pentru divertismente sexuale, alții pot face doar proverbiala noastră gargară pe seama lui, alții pot să se strâmbe cu o constipată indignare sau să-l incrimineze cu și mai belicoase ipocrizii... În mod cert, oricine poate să-l aprecieze după cum îi permite ceea ce este cel care face aprecierea. 

Pentru mine, filmul a fost un declanșator al unui șuvoi de gânduri despre ce ne poate face, fiecăruia dintre noi, experiențele din prima copilărie, despre traumele pe care le ducem ca un stigmat, spunea prietena mea, ca o matrice factuală, spunea, cândva, cineva pe care l-am iubit, ca o damnare, spun eu... 

Suntem, indubitabil și fatidic, produsul unor experiențe fundamentale, cu caracter imperativ. Ele ne vor condiționa modul de reacție, sub incidența unor procese cognitive complexe și nebănuite, dar cu rol determinant. Amintirile și modul lor bizar și aleator de a funcționa ne influențează deciziile, iar deciziile în lanț stabilesc comportamentul... Și comportamentul îți trasează, până la urmă, destinul. 

Filmul ăsta mi-a pus pe tapet o serie de indicii pe care încerc să le pun în propoziții. Propoziții care nu vor fi altceva decât răspunsuri la întrebări care mă bântuiesc de mult și cu care încă mă lupt ca Don Quijote cu propriile himere.
O serie de imagini greu de suportat în film îmi revin acum în minte, generând gândurile învălmășite de logica lor erotetică... 

O femeie stă în genunchi și acceptă un joc bolnăvicios și umilitor al unui bărbat. De care se simte atrasă, pe care-l dorește, pe care-l iubește. De ce? Ca să-i facă pe plac, ca să-l incite, ca să-l obțină, s-o vrea...

Deseori acceptăm situații ingrate doar ca să le facem pe plac celor care ne flutură pe sub nas iluzia că, acceptând asta, s-ar putea să le placem, să le trezim interesul și să-i determinăm, astfel, să ne accepte, să ne valorizeze, să ne dea acea valoare pe care în copilărie nimeni nu ne-a dat-o, deși știam c-o merităm.... Și o facem, deseori, deși știm că nu e bine, că nu e moral, că nu ne duce acolo unde vrem, dar, totuși, o facem... conștient, benevol, cu plăcere, chiar dacă nu ne place...  

O femeie participă la jocurile sexuale deviate și deviante ale unui bărbat bolnav, superlativul de abuzator sexual, și găsește plăcere în ele, chiar dacă ei principial nu-i plac, chiar dacă îi sunt străine practicile și instrumentele sadice, doar pentru că lui îi fac plăcere... Și ajunge să-i placă, așa cum îi place tot ceea ce ține de el, căci plăcerea și durerea sunt deseori ca două fluvii surori, cu traiecte diferite, dar izvorând din același izvor și, paradoxal, cu același estuar...

Supunem uneori trupul la cazne sau la umilințele unor posturi altfel intolerabile nici în gând, doar din conveniență, conformism, din incapacitate de a ceda unor presiuni, agravant din curiozitate sau încăpățânare... Punem , uneori, chiar sufletul în genunchi din lipsă de fermitate, din lașitate sau din vanitatea de a-l câștiga pe un om cu orice preț... Fie el și prețul propriei demnități, al propriei imagini din oglindă, care, sfidătoare, devine deseori tare greu, dacă nu chiar insuportabil de privit... 

Slăbiciune pe care, din aceeași lașitate, o numim altruism, condescendență, când nu e decât o irațională și păguboasă dependență emoțională de celălalt, pe care-l vrei și fără de care nu te simți suficient de dispus să trăiești...

O femeie e biciuită și plânge. Și acceptă să fie biciuită și să plângă, doar de a-i face pe plac unui bărbat pe care-l iubește. Ca să înțeleagă de ce lui îi face plăcere suferința ei, având iluzia c-o să înțeleagă vreodată. O femeie e biciuită și plânge, o femeie e victimă și ea însăși se victimizează, pentru că acceptă să fie victimă, pentru că are jalnica iluzie că, dacă e victimă, își ispășește greșeala de a nu fi suficient de bună spre a fi iubită. De a nu fi suficient de bună doar când e firească, așa cum e, doar așa cum e... 

Deseori sufletul ne stă în genunchi și e biciuit de cel pe care-l iubim. Și plânge și, chiar dacă doare insuportabil, suportă. Și acceptă să numere lovitură după lovitură, nu până la șase, ci, deseori, la nesfârșit, un interminabil și sardonic șase prelungit in infinit... Și acceptăm, deși plângem, pentru că nu putem face altfel. 

Îi iubim, cu mentalitate de victimă, pe cei care ne fac rău, pentru că nu înțelegem că, de fapt, cei care ne facem rău suntem noi și propriile răni ale propriilor slăbiciuni sângerânde, pe care le ducem cu noi din vremuri imemoriale, din copilăria cețoasă pe care amintirea ne-o aduce la lumină, din când în când, din cine știe ce mâluri de subconștient oprimat și chircit. Chircit sub loviturile de bici ale unor experiențe paradigmatice, ale căror victime am fost când eram neștiutori și neajutorați, abuzați de bunele intenții sau chiar de iubirea celor care ne iubeau cel mai mult... și care, uneori, habar n-aveau că ne fac rău sub forma unor gesturi de iubire, sau de protecție, sau de educație sau, pur și simplu, din neatenție, hazard, accident... Sunt atâtea fețe înșelătoare ale iubirii sau doar ale banalității care ne circumscriu actele existențiale!!! 

Fiecare din noi suntem rodul unor lovituri de bici și fiecare devenim un bici, al altora sau doar al nostru înșine. 

În hăituita căutare a unei iluzorii fericiri, iubirea, slăbiciunea, pasiunea, vanitatea, puterea, controlul, durerea... toate sunt dominate și biciuite mereu de dominatorul ascuns în temnița propriului suflet,  bici și rană, călău și victimă, într-un cerc din care nu mai putem ieși decât odată cu ultima suflare.

Tangibila fericire

Aseară mi-am făcut singură cel mai frumos cadou de Crăciun: am fost la Operă, am participat la un eveniment de ținută, în compania unor personalități ale culturii și scenei românești, în prezența Principelui Radu și l-am cunoscut pe Roberto Alagna. 

L-am ascultat, l-am privit cu nesaț, am luat la sfârșitul spectacolului un autograf, ne-am strâns mâinile, el, galant, mi-a sarutat-o pe mea, m-a îmbrățișat și am făcut fotografii, ne-am urat Crăciun fericit și am plecat de la Operă alt om. 

Oricum, după ce intri în incinta Operei devii un alt om, obligatoriu, altfel ai venit acolo degeaba. Dacă nu-ți vibrează sufletul de frumos, dacă nu devii și tu un om mai frumos, contaminându-te de atmosfera aia specială... de fapt, nu prea știu cum să mai continui fraza asta, căci nu-mi imaginez să nu fie așa... Nu știu... 

Știu doar că aseară eu am fost un om fericit. Chiar fericit. Și mă gândesc că e simplă fericirea, tangibilă și așa de personală, că nu se poate așterne în cuvinte, oricât de fericit ai fi. Muzica, rugăciunea sau zâmbetul și îmbrățișarea pruncilor sunt o formă de fericire curată, care curățește, la rândul ei, sufletul prea încercat de ierni gri. Sau oameni negri. 

Mai frumoasă

Sunt mai blondă, pentru că dimineață am reușit, în sfârșit, să ajung la coafor și sunt mai bogată. În speranțe că voi reuși să merg pe drumul nou pe care mi-l croiesc cu ajutorul lui Dumnezeu și care sper să fie cel bun, că voi reuși să-mi împlinesc, în sfârșit, un vis de atâta vreme crezut imposibil. 

Azi m-am privit în oglindă și am înțeles că am îmbătrânit, că mi s-au adâncit ireversibil ridurile pe chip, că nu mai e nimic de făcut la astea... Încă mai sunt suficient de frumoasă pentru ochii care mă pot vedea. De ceilalți nu am nevoie. 

Sunt mai blondă, da, și-am obținut asta fără prea mare efort, doar cu puțin mai mulți bani decât aș fi vrut. Sunt mai bogată în răspunsuri la întrebări, iar la asta a contribuit întâmplarea- adică modul în care bunului Dumnezeu îi place să umble incognito... 

Sunt mai fragilă după atâta suferință, mai sceptică și mai puțin naivă, mai înțeleaptă și mai hotărâtă ca oricând să nu pierd și anii ce mi-au mai rămas pe amărăciuni. 

Și da, așa terfelită sufletește, scuipată și cu urmele zecilor de cuțite ”prietenești” în scândura inimii, dezamăgită și cu biata-mi inocență pierdută, mă simt mult mai frumoasă. Așa, cum sunt acum, cu veșmântul meu cel ciuruit de viață și de trăire adevărată, nemăsluită a tot ce mi-a fost dat să trăiesc, sunt mai frumoasă. 

”Cavalerul tristei figuri”

Recitesc Don Quijote cu o bucurie deosebită, printre picături, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente. 

Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face din nou să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. 

Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care m-am bălăcit în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia nu mă potrivesc defel. 

Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima. Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani. 

Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.
Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine înșuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.
Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”
Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să ”ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că - nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler...
Don Quijote e un spendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, ”cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.
Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoiu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând...  

Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 

Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Coco, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea aia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.

Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau de ani pe Coco pentru nimic în lume, sigur vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult și la fel de sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, poate aș face totul altfel, poate chiar i-aș cere mult mai puțin... Oricum, pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost,  i-am mulțimit. Am fost în siguranță. Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 

Cândva, un om pe care l-am iubit și căruia i-am fost prea tare amenințare îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, ironic și cu aere de superioritate, ca să se apere de luciditatea cu care-i dezgoleam lașitatea,  o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”
Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut prețui cum merit vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă înțeleagă niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea nu cere în schimb, nici măcar iubire, ci doar s-o primești. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 

Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el și dacă ... multe altele, prea multe... 

Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...

Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...

Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate pragmatică și fără dram de noblețe. 

Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...

Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze. 

(HD 1080p) Intermezzo from Cavalleria Rusticana, Pietro Mascagni

7 iulie e ziua unui prieten drag, iar asta se potrivește cu dorul lui de ducă... La mulți ani, Iulian!