În fiecare an, în preajma Sfântului Ioan, mi se face dor de Tata. Pentru mine, această zi va rămâne întotdeauna ziua lui.
Sunt multe amintiri din perioada aceea, din copilărie — unele învălmășite, așa cum sunt toate amintirile copilăriei. Multe cu amărăciuni, cu stângăcii, dar și cu o frumusețe greu de explicat. Important este că ele există.
Sunt printre puținele zile în care tata, îmi amintesc destul de bine, râdea sau zâmbea. Uneori era chiar bucuros. „Fericit” e un cuvânt care părea prea mare pentru el; cred că îi era incompatibil.
De Sfântul Ion era unul dintre rarele momente în care la noi se simțea un fel de sărbătoare. O sărbătoare dulce-amară, pentru că începea întotdeauna cu pomenirea bunicului, care se numea tot Ion, și abia apoi continua cu sărbătorirea tatei.
Sărbătorile la noi în familie erau simple, în jurul mesei, între noi, ai casei. După ce se dădea de pomană de sufletul bunicului — pentru câțiva oameni nevoiași, pe care mamaie nu-i uita niciodată de sărbători — abia apoi ne așezam la masă. Și abia după aceea începea ziua tatei.
Nu-mi amintesc să fi primit cine știe ce cadouri. Nu sărbătoream cu fast, cu zgomot, dar era sărbătoare.
Mai târziu, după ce am avut telefon, ne mai sunau din când în când câteva rude. Rar. În rest, eram doar noi.
Așa cum au fost — imperfecte, deseori presărate cu amărăciune —, dacă ar fi posibilă o minune, m-aș întoarce în timp și aș mai sta o dată la masă cu… toți. Cu toți, pentru că golul lăsat de cei care pleacă nu se umple cu nimic.
Tata era foarte tăcut și râdea atât de rar!... Și îmi dau seama că, atât cât a trăit, am știut extrem de puțin despre el. Am aflat mai multe — și acelea fragmentar — abia după ce nu a mai fost, de la cei care l-au cunoscut cu adevărat: de la frații lui, de la rude. Atunci mi-am dat seama că fusese, pentru mine, un mare necunoscut. Un om al tăcerilor adânci sau, poate, un om care pur și simplu n-a avut cui să-și spună vorbele.
Acesta rămâne unul dintre marile regrete ale vieții mele — deși nu sunt, de fapt, vinovată. Nici nu știu dacă se poate vorbi despre vină, așa au fost circumstanțele. Familiile erau organizate altfel, iar noi n-am trăit într-o cultură a comunicării. N-au avut-o nici ei, părinții, pentru că n-au avut de la cine să o învețe.
Tata a fost orfan de tată de la cinci ani. A fost crescut de o mamă văduvă, chinuită, cu alți cinci copii de crescut, de îngrijit, de hrănit. Comunicarea a fost, probabil, ultimul lucru de care a putut să se îngrijească o femeie rămasă văduvă la 36 de ani, cu o casă plină de copii.
Trebuie să fi fost cumplit de greu. Tinerețea și copilăria lui trebuie să fi fost măcinate de lipsuri, de frustrări, de neputințe, de tăceri. Și, cu siguranță, a simțit acut lipsa tatălui.
Acelea au fost vremurile, acela i-a fost destinul, aș spune acum, pentru că altceva, ce aș putea spune?... Destinul.... întâmplările care vin peste noi, din fața cărora nu ne putem sustrage și care ne condiționează pentru tot restul vieților noastre...
Poveștile acestea, despre copilăria lui, le-am aflat mai târziu și le-am înțeles abia când am devenit, cu adevărat, adult. Pentru că, atunci când a plecat, nu știu cât puteam înțelege și cât puteam cunoaște- eram eu însămi un copil mare, de 24 de ani.
După ce a murit, atât de neașteptat, cred că m-am învinovățit că nu am știut, că n-am vorbit mai mult. Dar nu se poate vorbi despre vină, ci doar despre soartă. Despre un fel de fatalism al lucrurilor care au fost așa cum au fost — un fatalism tăcut, care ne-a legat pe toți și care ne leagă încă. Ne legă cu fire nevăzute, ca un fel de a mărturisi, fără cuvinte, iubirea. Iar fidelitățile afective — spun psihologii — față de destinul părinților, față de nefericirea lor, uneori, le ducem și noi, copiii, mai departe, în viața de adult. Și nu ne permitem să fim fericiți, pentru că nici ei n-au fost. La nivel subconștient, desigur, deși ne dorim. Deși știm că, poate, prin fericirea noastră le-am putea oferi ceea ce ei n-au avut. Am putea recupera noi, am putea trăi noi ceea ce și-ar fi dorit să trăiască ei și nu le-a fost dat.
Copiii își iubesc părinții necondiționat. Este un dat al firii. Și chiar și atunci când greșesc, îi iubesc. Și le rămân fideli peste timp, dincolo de viață și de moarte.
Cred că multe dintre tristețile lui au trecut în mine mai târziu și au rămas, fără să le fi chemat. Așa lucrează soarta... soarta, da, așa spuneau bătrânii, era felul lor de a da un nume nenumitului — inexplicabilului, absurdului, hazardului, acelui ceva căruia nu i se puteau împotrivi. Un cuvânt simplu pentru mistere prea mari, pentru întâmplări care veneau peste om fără să-l întrebe și care îi hotărau drumul mai mult decât voința proprie. În numele ei se accepta pierderea, tăcerea, lipsa, tot ce nu putea fi schimbat ... Nu ca o resemnare comodă, ci ca o formă de supraviețuire, căci altfel nu se putea... Poate că era doar felul nevăzut de a lucra al lui Dumnezeu, de a-i da omului mângâiere să continue... nu știu... Poate că și tristețile care trec dintr-un om în altul fac parte din acest drum nevăzut, căci nu se moștenesc din alegere conștientă, ci dintr-o fidelitate mută, dintr-o legătură care nu se rupe nici atunci când cei care au creat-o nu mai sunt. Până la urmă... una dintre formele în care iubirea rămâne.
Mă gândesc uneori, cu tristețe, că odată cu mine se duce ultima parte din el. Și aceasta este, poate, una dintre marile mele mâhniri: că ochii lui nu vor putea privi lumea prin ochii fiilor mei, pe care nu i-am avut; că nimic din el nu va merge mai departe; că povestea lui se oprește la mine.
Și nu știu din povestea mea ce aș putea lăsa lumii și ce ar putea rămâne după mine. Nu mă simt un om mare, cu adevăruri de dus mai departe. Am propriile mele întrebări, propriile mele dileme. Și, evident, propriul meu destin — care mă trăiește.
Mâine e din nou Sfântul Ioan. Mă pregătesc să merg la biserică, așa cum e creștinește: să aprind o lumânare, să trimit un gând tatei, bunicului și tuturor celor din neamul nostru care s-au mutat din lume.
Ce le-aș spune tuturor celor plecați, mai mulți dincolo decât am mai rămas pe aici, că mi-e dor? Că fără ei sărbătorile nu mai sunt sărbători. Dar știu, fără-ndoială că știu, Dar știu — fără îndoială că știu, căci nu suntem doar materie, sufletul nu se termină, cum se termină trupurile, care se întorc în tărână... Sufletele nu se termină, rămân în veșnicie. Și rămân și legăturile acelea nevăzute, comunicarea dintre vii și morți inexplicabilă și fără cuvinte, dar care, deși nu poate fi explicată, e indenegabilă. Se așază în memorie, în dor, în rugăciune. În gândurile pe care le trimitem fără cuvinte. În tăcerile în care îi simțim aproape, fără să știm cum, ca un fel de veghe care nu se termină.
Copilului din mine — copilul copilăriei mele — până la capăt, până se vor stinge luminile din ochii mei, îi va fi mereu dor de părinți. Nu știu dacă există o zi viitoare fără acest dor. Nu cred că se ia de pe suflet.
Doar se poartă.
