O sâmbătă seara cu prieteni, vorbe bune cu Ancuţa la o cafea în oraş, apoi acasă, să vedem un film sau la jocul săptămânal de rummy. Ameţeala obişnuită, îngrijorarea fără motiv, încordarea de care nu pot să scap. E rost de Bridget Jones, amica neliniştilor şi bucuriilor mele.
Of, dar şi ce rost au toate fără tine, inima mea? Doar rea voinţă, peste tot doar lipsa ta şi golul dureros în care mă-nvârt fără tine, fără tine, fără tine...
Ce rost au toate dacă nu eşti, ce rost au toate, dacă nu e de nicăieri niciun răspuns, nicio lumină , niciun drum spre tine?
Orele se cern unele peste altele , zilele se-adaugă la şirul celor lungi fără tine, gândurile se-nveninează din cenuşa elementarului nu, ninsori se-aştern peste ghioceii plăpânzi ai iluziilor... Nimic nu are rost fără tine, inima mea . Laimotiv dureros ca o lamă de brici care-mi brăzdează mereu urmele rănilor vechi, fără vindecare. Să fie mâine o zi fără plumb , fără mecanica de carusel nebun a aceloraşi gânduri reci înscrise nedrept în orizontul anilor mei tineri, Doamne, încă tineri...