ciobul de Narcis

Dintre toate cele pe care un om le face într-o viață, puține sunt cele care-i aduc plusvaloare personală. Adică dincolo de iluzii, dincolo de satisfacții mărunte și iluzorii, care trec, vorba poetului, precum valul, căci sunt doar val... zgomotos, efemer, plin de spumă, dar fără adâncime — ca multe dintre bucuriile în care ne mințim că trăim.

Iar aceste puține sunt mai puțin materiale și, într-o covârșitoare măsură, sunt cele ale duhului. Cele care te fac să te simți plămădit dintr-un alt aluat, care te fac să te simți meritoriu și bun — adică pe drumul spre rost.

Care rost? Ehei... asta-i vorbă mare. E desăvârșirea, e fericirea, e... sentimentul plutirii fără aripi și al imponderabilității dincolo de cer, mai degrabă în cerurile inefabile ale acelui „ceva” mai greu de spus...

Până azi, nu am dibuit încă exact ce ar fi... Încă bâjbâi între mereu neatinsul dor de a fi pereche și himera niciunui nor pe cerul inimii... care nu e niciodată deplin limpede, niciodată fără nori amenințători de furtună... Mereu vrăjmașe păsări de pradă plutesc deasupra, mereu haine umbre se încăpățânează să întunece zâmbetul, și mereu, chirchită, inima se zbate ca un canar speriat în colivia coastelor care-o încap, încă, și-o rabdă... Cât despre pereche... ea rămâne, mereu, un „ceva” care le e destinat unora mai fericiți, mai aleși, mai norocoși, mai pricepuți, mai hărăziți sau — ce știu eu? — mai bine orientați... Un fel de miraj inaccesibil, un soi de rai accesibil doar privilegiaților — ca-n poveștile din copilărie, cele cu final ironic, în care mereu alții ajungeau la capătul fericirii. 

Păcatul ăsta al comparării cu ceilalți, marcat de recidivă, este — cred — cel mai comun dintre păcate. Al comparării și al jinduirii...

Trăim zilnic automatismul comparării cu ceilalți — de multe ori defavorabil — pentru că mereu ceilalți par mai fericiți, mai împliniți, mai senini, mai veseli, mai... și mai... Puține sunt prilejurile în care ne simțim unici și de neînlocuit.

Și adevărul este că nici nu suntem de neînlocuit. Dimpotrivă, într-o lume în care totul se înlocuiește și nu se mai repară, de la obiecte până la oameni, constatăm zi de zi cât de puțin valorează ființa noastră în ochii celorlalți. Și cât de dispensabili suntem.

Și ne doare ciobul de Narcis fragil și orgolios pe care-l avem fiecare ascuns în noi — unii mai în profunzime, alții mai transparent — încât devine evident, încât facem multe sacrificii pentru a nu deveni insignifianți, pentru a nu ne pierde din statura cu care îi atragem, îi intimidăm sau îi ținem la distanță pe ceilalți.

E un truc vechi, ar spune unii — cei care se cred infailibili și perfecți — categoria profesorilor care au impresia că știu tot și că nu-i mai poți da jos de la catedra vieții.

E o a doua natură, ar spune alții, mai cinici — psihologii, superiorii, doctii — cei care cred că au înțeles tot despre oameni, despre suflet, despre lume.

E doar modul de manifestare al celor slabi, spun ceilalți — încrezuții, autosuficienții, realizații de moment, fudulii care confundă strălucirea de suprafață cu lumina adevărată.

Dar, să fim onești: câți dintre noi nu suferim, în taină sau fățiș, că suntem respinși?
Câți nu ne dorim să fim noi aleșii, bine văzuții, lăudații, flatații, gratulații?
Câți nu tânjim să fim doar noi aureolați de nimbul unicității și să-i facem pe cei de lângă noi — în orice poziții ar fi ei — să ne recunoască meritele, să ne laude, să ne țină aproape, să ne pună la masă și să taie pentru noi, dacă nu vițelul cel gras, măcar ceva, acolo, cât să ne simțim că le suntem sărbătoare celor de lângă noi?

Că doar prezența noastră umbrește toate celelalte prezențe din sala de bal a vieții; că doar noi suntem cei aleși și doar noi contăm...

Dor respingerea și preferința celorlalți.
Dor nerăspunsul la un telefon, dor ignorarea unui mesaj, dor vorbele spuse de complezență sau nespuse deloc.
Doare preferința pentru altcineva.
Doare când cineva ne micșorează statuia pe care ne-o înălțăm singuri, sperând să fie validată și de ceilalți. Doare neiubirea așa cum doare o rană urâtă, doare indiferența așa cum dor toate vanitățile refuzate de lume. Doare păgân, fără sfințenie, fără măști, căci, în apele limpezi ale lacului, fiecare dintre noi vrea să vadă ceea ce vede Narcis — dar nu doar el, ci și ceilalți.

Nu știu ce leac s-ar găsi pentru dorul ăsta care nu trece. Poate nici nu trebuie să treacă.
Poate el e tocmai dovada că încă mai așteptăm, ca niște copii, privirea aceea care să ne spună că suntem destul, că pentru cineva suntem de neînlocuit...
Poate pentru că, în adâncul fiecăruia, Narcisul acela fragil încă mai speră să se vadă frumos în privirea altcuiva. Iar asta e un vis atât de greu de recunoscut, dar care ne face atât de frumos umani...

Și, poate, doar pentru asta merită să ne mai oglindim din când în când ... ca să ne vedem cu mai multă blândețe. Și, cine știe, poate așa o vom și primi... 

Sunt profesor. Am ales să fiu profesor. Și iubesc să fiu profesor.

 

La mulți ani, dragi colegi! 

Pe 5 octombrie celebrăm educația – lumina care străbate întunericul ignoranței, puntea către progres și temelia unei societăți echitabile. Sărbătorim vocația celor care o slujesc cu pasiune: dascăli, învățători, profesori, mentori – arhitecții nevăzuți ai viitorului.

Așa cum spunea Mihai Eminescu, „școala este locul unde se încep cele mai mari revoluții ale omenirii”. În aceste revoluții tăcute, dar profunde, se nasc caractere, se transmit valori durabile și se deschid orizonturi. Iar cei care le fac posibile sunt oamenii care inspiră, ghidează și șlefuiesc generații cu răbdare și har.

Ziua de 5 octombrie este recunoscută la nivel mondial ca World Teachers’ Day, instituită de UNESCO în 1994 și marcată în peste 200 de țări. Este o zi dedicată celor care, prin vocație și dăruire, contribuie la dezvoltarea societății și la păstrarea coeziunii comunităților.

Fiecare lecție predată, fiecare întrebare care stârnește curiozitatea, fiecare descoperire făcută în clasă are puterea de a transforma o viață – și, prin ea, lumea întreagă. Astăzi, celebrăm pe cei care fac posibile aceste miracole cotidiene. Le mulțumim din suflet educatorilor care, prin puterea cunoașterii, schimbă destine și modelează viitorul!

La mulți ani tuturor celor care poartă cu demnitate și iubire titlul de dascăl!

„Vitrion, Năică!”

    Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof preocupat de alchimie, Albert cel Mare (Albertus Magnus).

În Evul Mediu, despre care știm, totuși, atât de puține, în ciuda abundenței studiilor existente, omul era conștient de faptul că face parte dintr-un întreg, că este interdependent de regnuri și căuta să le deslușească misterele. Era mistic și, în același timp, curios, curiozitatea fiind un atribut al spiritului său rațional, cu care cerceta lumea, căutând s-o înțeleagă. Fără îndoială că tot această curiozitate l-a îndemnat pe enciclopedistul Albertus Magnus să scrie, pe lângă tratate teologice sau astrologice, încercând să explice determinarea destinului uman de către astre, și manuale de grădinărit sau texte alchimice, prin care descria modul de obținere a vitriolului din combustia calcanitului ori a atât de căutatului alaun.

Rar în formă pură în natură, despre acidul sulfuric obținut pe cale chimică știm că are efecte nocive atât pentru mediu, cât și pentru om. Fiind extrem de coroziv în contact cu țesuturile umane, produce răni grave pielii, ochilor sau, inhalat, este toxic pentru căile respiratorii. Rezumând, am spune că arde. Arde tot, deși nu suportă combustia.
Asemenea vitriolului pot fi, uneori, anumite stări prin care trece sufletul omenesc în chinul experierii unor întâmplări ale viețuirii considerate a fi traume majore, precum abandonul, respingerea, neacceptarea, critica nemeritată. Toate forme ale neiubirii, în fond, căci singură iubirea poate să hrănească și să regenereze, ca o apă a vieții, orice ființă, nu puține fiind cazurile în care oamenii care se simt iubiți se vindecă spontan de orice rană or încalcă legile profane ale naturii: trec prin foc și nu se ard, beau otravă și supraviețuiesc toxicității fără niciun fel de consecințe...
Durerea așteptării deșarte a unor răspunsuri sperate, a unor semne că ești dorit, necesar este vitriolantă, nocivă, corodând fibra sufletului adânc și rănindu-l de tot grav, strivindu-i mugurii firavi ai aripilor care păreau că-i cresc din nou, de la lumina speranței. Și, rămas ciunt din nou, parcă descalificat de experiențe, sufletului nu-i mai rămâne decât să se jelească într-o litanie veche, reînnoită necesar cu forța dementă a furtunii dezlănțuite pe o mare mereu vrăjmașă:
„Te-am așteptat, strigă sufletul, cu o fărâmă de nădejde absurdă ca toate visurile mele, știind că n-am dreptate, împotmolindu-mă în mlaștinile neputincioase ale deplorabilei neiubiri, un drum bătătorit fără demnitate, cu mândria învinsă de prea multe ori, atârnând pe pământul care mă rabdă, netrebnic ca și învinsul de mine.
Lacrimile atâtor ani de înfrângeri au vestejit obrajii, au săpat șanțuri ireversibile, tinerețea s-a predat umilită în fața inexorabilei oglinzi, spatele s-a curbat tot mai mult ducând miliarde de tone de durere, umerii s-au prăbușit de-atâtea căderi din cer...
Fericirea e întotdeauna la alții, o pasăre, cum spune poetul, care fâlfâie albastru din aripi prin fața ochilor și se-ndepărtează într-un zbor ca un rictus pe o față bătrână, de femeie respinsă pentru fantomele altor femei, competiție acerbă, inegală, în care-a pierdut, oricum, de la început...
Te-am așteptat, totuși, în ciuda a tot, căci sunt un copil mare cu lecțiile neînvățate, strigă sufletul. Nu vreau să nu pot să-nțeleg că nu mi se cuvine și aleg mereu rău, retrăind același coșmar, redeschizându-mi, cu obstinație dementă, același răni mustind de puroaiele altor așteptări în van, fără rost, sângerând din noi inutil de durere și hâd...”
Deși nu suportă combustia și nu e neapărat un termen englezesc, ci poate fi și neaoș, căci tristețea e la fel pentru o lady, cât și pentru ”nebuna” Mița Baston, amanta care „i-a fost întotdeauna fidea” infidelului amant, vitrionul arde „momentan tot, tot”, Năică...

Paradoxul nevoii de apartenență

„Nevoia de apartenență, fundamentala motivație care te determină să comiți erori după erori, fără să te poți abține.” - așa ar suna un titlu de articol care și-ar găsi lesne cititori în paginile unei reviste, pe vreun site ori aiurea, pe vreo pagină de socializare. Suscită interesul pentru că, de regulă, câți ochi citesc, tot atâtea nevoi, căci există în fiecare un fundal abisal de suflet, al cărui artizan este imperioasa nevoie a fiecăruia de comuniune, de apartenență, de a se împărtăși cuiva care să aibă nevoie de el. 

Sentimentul apartenenței este cel care generează printre cele mai mari satisfacții într-o viață de om. Poate deveni motorul unui suflet care  nu și-a dorit decât atât: să aibă ce nu a avut, să se înfrupte din fructul al cărui must nu-l știe, dar de care este hămesit: să știe cum e să fie iubit. Perfect justificabil, deși lamentabil pledat, sentimentul că aparții cuiva este confirmarea faptului că ai învins moartea, teama ontologică de ea. Ori, moartea este uneori preferabilă vidului singurătății, de aceea satisfacerea nevoii de apartenență este vitală, indispensabilă. S-a demonstrat științific, se pare, faptul că acei copii abandonați la naștere, deși născuți sănătoși, pot muri din cauza lipsei de afecțiune. Situația nu e cu mult diferită în cazul adulților, pentru că, deși omul se poate dezvolta aparent normal fizic, se poate maturiza, în adâncul inimii rămâne tot copil, iar nevoia de apartenență nu dispare, nu se micșorează, ci crește odată cu el. Și generează adevărate cratere  interioare, nevăzute cu ochii fizici adeseori.

Uneori, nevoia aceasta bate cu pumnii mici, de copil înfrigurat, în zidurile altui suflet, care s-a baricadat, fără uși și fără ferestre, de durerea rănilor lumii, ascunzându-și propria nevoie de apartenență. Și pumnii de copil mare se zdrelesc în încercarea zadarnică de a străbate dincolo de zid, după care se aude scâncetul celuilalt copil mare și singur, care-și linge rănile în durere stratificată, cronicizată, fără de zâmbet și fără de speranță. 

Ne voia de a face erori te determină să le faci cu duiumul, astfel încât nimic să nu pară să funcționeze, nimic din ce încerci aproape obstinat să faci bine. Ne voia de a spune chiar și vreo vorbă neînsemnată care să-l irite pe celălalt e tocmai motivul care-l irită, care-l nemulțumește și care-l îndepărtează, inevitabil, de tine. 

Ne voia de a-i da motive cuiva de a te refuza este, paradoxal, pricina din care dai motive să fii refuzat. 

 

A gusta otrava

Otravă este un cuvânt de origine slavă, primit și acesta din prisosul de metehne veninoase ale migratorilor înalţi, blonzi-roşcovani, ai căror nesupuși ochi albaştri nu se închinau decât zeului fulgerului... 

Dicționarul consemnează în articolul dedicat vocabulei atât sensul propriu, de substanță toxică, provocatoare de rău fizic extrem și de moarte, cât și cel figurat, de motiv ce provoacă un mare rău moral, la fel de vătămător, căci cum altfel pot fi amărăciunea, tristețea adâncă, mâhnirea, dacă nu toxice, veninoase? 

Mai mult, în înțelepciunea lor pașnică, strămoșii noștri au echivalat efectul veninului aducător de moarte trupului cu o răul făcut sufletului de o ființă omenească. În popor și astăzi un om care provoacă mult rău celorlalți este pecetluit cu epitetul otravă. 

Ne ies uneori în calea sufletului și oameni-otravă. Par sinceri, prietenoși, râd molipsitor, spun vorbe mari cu ușurință, deși sunt neadevărate. Nu se dau în lături de la nimic să convingă că nu pot trăi fără tine, că regulile pot fi încălcate, că imposibilul poate deveni posibil. Le faci loc în inimă, se folosesc de tine și, după ce-și ating scopurile, îți întorc spatele cu cruzime, cu indiferență: au mai câștigat un pariu, s-au satisfăcut! 

Și râd. Și beau. Și sunt mândri de ei. Și arată fericiți. Deși au ucis, nu au nicio mustrare de cuget. Merg mai departe în viețile lor pline de minciună. 

Aduc cu ei iadul. Lasă în urma lor pustiul și deznădejdea. Ești mort, deși inima continuă să-ți bată în piept, neagră și fără rost. Pe buze nu rămâne decât gustul amar de otravă, pe care-ai băut-o cu dragoste.

Sunt drumuri pe care pornești uneori și despre care știi de la început că nu te duc nicăieri, dar o faci, pleci la drum, mergi pe ele cu inima de mână, nu conducând tu, ci lăsându-te dus de ea, în pofida rațiunii care-ți spune neîncetat: nu e bine, nu trebuie, oprește-te, nu ai ce căuta! 

Așa cum sunt momente în care, deși știi că ți-ai asumat acțiuni care-ți vor aduce, inevitabil, suferință, totuși nu te poți opri să te nu te doară alegerile tale. Și nu te poți opri și să-ți ceri dreptul la nesuferință. Și la alinare. Și la fericire, cred, deși fericirea este așa un cuvânt de mare și de gol, ca din povești de adormit copiii, încât  ți-e acum și teamă  să-l mai gândești, darmite să-l mai speri posibil să ți se întâmple, după așa un șir de șuturi în ... sau de alegeri greșite, dacă vrei, dar tot un drac e... 

Sunt momente în care ce e posibil să faci este...  să curgă niște lacrimi.  Chiar dacă știi că nu trebuie, pentru că ești responsabilă de tot ceea ce ți se întâmplă și nu ai pe cine să dai vina, de plâns tot nu scapi. Deși ți-e rușine și știi că nu e elegant, n-ai cum să te împotrivești și să zâmbești tâmp, ca-n citatele motivaționale. Și asta nu e deloc teatru ieftin...  e ceva omenesc, căci nu poți să fii puternic când te simți făcut cioburi. O fi din cauza firii tale slabe, de femeie în care nu s-a făcut încă foarte clar renunțarea la naivități și speranțe definitorii pentru altă vârstă, pe care cartea de identitate și oglinda le strigă în gura mare drept vetuste și ridicole. Ori o fi la fel pentru fiecare femeie care se mai amăgește că se poate ca, de data asta, ceea ce a început ca un joc în două bătăi de inimă să nu fie din nou un teatru ieftin și sordid...  

Sunt momente în care, pur și simplu, nu știi încotro să te duci ca să nu te mai doară, nu știi să fii puternică și să iei decizii sănătoase, așa cum nu știi să faci nimic ca să mai îndrepți ceva. Și, cel mai grav, nu știi cum să găsești puterea să te oprești. Deși ești măcinată de regrete și de tot soiul de alte neghiobii: vinovăție și silă de compromis, oboseală ori penibilul și inutilul retorism: ce-a fost în capul meu? Adevărul e că în capul tău este o constatare amară: ne place să credem în minciuni frumoase, să ne amăgim, din vanitate, că imposibilul se poate să ni se întâmple tocmai nouă, deși statisticile o infirmă cu obstinație. Și pentru că pieptul nostru în care bate inima îndrăgostită este prea firav, nu poate rezista marilor înălțimi ale adevărurilor absolute: iubirea nu te face să plângi, nu se teme, nu dă înapoi, nu renunță. 

Există adevăruri pe care nu le poți purta singură. Pentru că, de regulă, pentru astfel de adevăruri, e nevoie de doi. 

Este un nou început de an școlar, căci pentru profesori anul începe odată cu şcoala. Cum sunt profesor, nici pentru mine nu este o excepție.  Cu doar câteva luni în urmă, un asemenea început de an școlar ar fi fost inimaginabil. 

Este cel mai trist dintre toate, căci se va desfășura în condițiile de carnaval bizar, cu cei câțiva copii cărora le va fi permis să-și cunoască profesorii, urmând un ceremonial distopic, care, dacă n-ar fi atât de trist și pe alocuri grotesc, ar fi de un comic irezistibil: cu interzicerea oricărei apropieri între elevi și profesori, cu părinții așteptând pe la porțile școlilor,  nu cumva să contamineze aerul din jur, cu trasee și dezinfectanți și, mai ales, cu chipurile ascunse sub măști. 

Începutul acesta de an școlar este nu doar cel mai bizar, dar și cel mai greu de suportat dintre toate, atât pentru mine, cât și pentru ei, elevii mei de clasa a noua, pe care-i primesc astăzi și care nu vor putea să-și vadă unul altuia zâmbetul și emoția primei zile de școală. 

În fiecare dimineață a ultimilor 22 de ani din existența mea de profesoară m-am trezit cu o senzaţie binecunoscută, dar atât de greu de explicat: un fel de înnoire interioară, amestecată cu teamă şi emoţie. Emoția reîntâlnirii, a unui nou drum pe care să-l parcurgi alături de oameni care așteaptă foarte mult de la tine și pe care, cumva, uneori chiar autodepășindu-ți limitele, nu ai voie să-i dezamăgești. Poate de aici și teama că nu vei reuși, pentru că un lucru știi sigur: n-ai voie să-i dezamăgești. Căci dezamăgirea înseamnă să le frângi aripile încrederii în oameni și-n normalitatea binelui în care au nevoie să creadă, pentru a fi puternici, întregi sufletește. Este o uriașă responsabilitate și, oricât ai încerca s-o minimalizezi sau să nu ți-o asumi, ea rămâne. 

Și emoția este dublată și pentru că în fiecare an îți reamintești, privind printre petalele multicolore în ochii frumoşi ai adolescenţilor pentru care devii suprema autoritate pe tărâmul şcolii, de eleva introvertită şi curioasă care-ai fost cândva. Și de speranțe, și de așteptări și de încredere. 

Anul acesta atipic,  sub ”sabia lui Damocles” a virusului care-a desfigurat, încet-încet, orice urmă de normalitate pe care-o cunoșteam și care ne asigura confortul emoțional și ancorarea în firesc, nu reușesc să mă amăgesc că va fi totul bine și să-mi ascund sub mască toate semnele de întrebare. 

Fără ipocrizii, pornesc la un nou drum cu nădejdea că închistarea în reguli și cutume păguboase nu va reuși să fie mai puternică decât capacitatea oamenilor de a înfrânge orice adversitate, în numele unui ideal. Iar educația este unul dintre ele, unul veritabil, pentru că numai ea poate să înlăture întunericul. 

Să avem cu toții, elevi, părinți și profesori parte de cât mai multă sănătoasă normalitate!