Sunt zile complicate, care îmi pun la încercare greu rezistența. Și credința. Și mă străduiesc din răsputeri. Și știu că nu am voie să clachez, să cad din nădejde, să nu mai pot să mă rog. Au fost momente complicate, în care m-am simțit apăsată de toate poverile lumii… și, mai ales, în care, singură fiind, m-am simțit ca o frunză în vânt.

Dar, ca de obicei, în cele mai grele momente, nu suntem singuri. Niciodată nu suntem singuri. E Cineva mai sus, care știe prin ce trecem și nu ne părăsește deloc. Trebuie doar să-I cerem ajutorul, și ajutorul vine mereu, uneori la capătul răbdării, la capătul frânt al speranței, la capătul frânt al încrederii, la capătul întunecat al luminii, când nu se mai vede din ea nici măcar o fărâmă…

Îl ascut pe printele Mihail Bucă, așa de frumos cântă un heruvic, de inima simte că prinde aripi... Toată grija cea lumească să o lepădăm, spune cântarea Heruvicului… Dar în zilele în care mișună toate obstacolele în calea noastră, cum să lepădăm grija, Doamne? Cum să ne eliberăm de povara ei, mai ales când nu este doar despre noi, ci și despre cei ai noștri? Despre cei de care suntem răspunzători?

Când ai pe cineva bolnav — mai ales pe mamă — grija nu mai este o idee, devine o stare continuă. Ești acolo cu mintea chiar și când nu ești lângă ea. Te întrebi dacă ai făcut destul, dacă ai spus ce trebuia, dacă puteai mai mult. Și aproape inevitabil apare vinovăția: că te plângi, că obosești, că uneori ai vrea doar liniște. A te plânge uneori nu înseamnă lipsă de iubire, ci înseamnă că porți mult. Foarte mult. 

Și nu există om care să ducă fără să simtă greutatea că mama îi este bolnavă și neputincioasă, iar el — neputincios să o ajute… Și versurile lui Adrian Păunescu sunt atât de adevărate… și crude... o recunoaștere crudă a unei clipe din viață: momentul în care rolurile se schimbă și copilul devine sprijinul celui care l-a ținut cândva de mână.

„Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.”

Boala și neputința părinților ne lovesc într-un loc în care nu avem putere, iar atunci apare sentimentul că nu facem destul. Că ar trebui, nu-i așa, să poți să repari... dar cum să repari tu, un biet om cu neputințe, ceea ce nu se poate repara.

În fața acestor mâhniri și frământări mari, sufletul învață, încet, să tacă, nu pentru că ar fi împăcat, nu pentru că ar fi înțeles totul, ci pentru că obosește să mai întrebe.

Se așază undeva între durere și nădejde, ca un călător care nu mai știe cât drum a făcut și cât mai are de mers, dar continuă să pășească, obișnuit cu povara. 

Poate, uneori, dacă are un dram de noroc, nu o mai simte la fel de ascuțit în fiecare zi, dar nici nu o uită, doar învață să trăiască cu ea. 

Și atunci are nevoie — mai mult ca oricând — de oameni care să-l oprească din cădere, care să-i întindă o mână sau să-i ofere o vorbă bună... De oameni care să-l facă să bea, ca în poveste, din apa cea vie a speranței și a încrederii, atunci când el însuși nu mai găsește puterea să se apropie de izvor.

Știu adânc în mine că lângă Dumnezeu nimic nu este pierdut, că nimeni nu este lăsat singur, nici în boală, nici în teamă, nici în nopțile acelea lungi în care gândurile nu mai tac și întrebările vin una după alta, fără răspuns. Știu din viața mea, că niciodată n-am fost de tot singură... Că nu m-am lăsat singură... 

Tocmai aici începe ascultarea: în a continua, în a merge mai departe chiar și când nu înțelegi, în a te ruga chiar și când cuvintele nu mai vin și rugăciunea devine doar o respirație grea: „Doamne, ajută-mă!” striga cananeeanca, cea din Evanghelia mea... 

Și pentru că El știe mereu ce face și de ce face, răspunsurile vin atunci când trebuie. Întrebările fără răspuns sunt fără răspuns doar pentru noi, ele au răspunsul lor, dar nu ne este dat să-l vedem acum. Omul vede o clipă, Dumnezeu vede drumul întreg.

Știu un sigur lucru: Nedreptatea există între oameni, dar nu la Dumnezeu. 

La El nimic nu este întâmplător și nimic nu este zadarnic. Chiar și lacrimile au rostul lor, chiar și neputința are un sens, pe care îl vom înțelege, poate, abia atunci când povara se va fi așezat în lumină... când grija ce alumească nu va mai fi sau nu va mai conta...

Da, trebuie să crezi că Cineva te iubește mai mult decât poți cuprinde cu mintea. Atât de mult încât „L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, așa cum spune Evanghelia după Ioan. Și O ASEMENEA iubire nu părăsește. Nu uită. Nu lasă omul în voia întunericului.

Poate că nu înțeleg acum de ce este greu, de ce boala, de ce neputința, de ce frica. 

Dar dacă există Cineva care te iubește până la jertfă, atunci ...  în cele din urmă, nu va fi decât binele. Chiar și atunci când drumul până la el trece prin lacrimi.

Oare asta este lepădarea grijii: nu să nu mai doară, ci să te lași, încet, cu tot cu durere, în mâinile Lui? Pentru că acolo nu se pierde nimic?... 

Pansament

Sunt la un curs de câteva ore. Ascult trainerii și, concomitent, mă gândesc la ideea de putere personală și la felul în care ea se construiește — poate mult mai devreme decât credem. Stau alături de colegi, discutăm despre comunicare, despre valori comune, și mă gândesc la cum acestea ne apropie de oameni cu care simțim că semănăm. Pe măsură ce discuția avansează, îmi vin în minte tot felul de ancore invizibile — acele legături subtile care ne țin prinși de propriile noastre istorii, chiar și atunci când credem că suntem liberi.

De ce avem tendința să ne reflectăm mereu, în tot ceea ce facem, problemele nerezolvate? De ce revenim, uneori obsesiv, la aceleași tipare relaționale, la aceleași conflicte, chiar și atunci când ele ne fac să suferim?

Dimineața, pregătindu-mă să plec la curs, ascultam diverse materiale și am nimerit o emisiune în care se vorbea despre celebrul caz al doctorului Cristian Andrei — o figură publică extrem de apreciată în ultimele decenii, ajunsă acum subiectul unor acuzații grave formulate de foste paciente. O doamnă psiholog explica faptul că mulți oameni își aleg, conștient sau nu, domeniul profesional ca pe un spațiu în care să-și „lucreze” propriile răni nerezolvate, făcând referire, inevitabil, la frustrările care l-ar fi determinat pe doctor să acționeze așa cum se afirmă. O posibilă explicație. Dar cine știe, de fapt?

Nu știm nimic despre ce ascund ceilalți. Știm doar ce ni se arată. Totuși, ideea aceasta — rostită în platoul de televiziune de un psiholog cunoscut — m-a atins profund, pentru că pare să ne privească pe toți. Poate nu e vorba de a extinde o istorie sordidă asupra noastră, ci de a o raporta, delicat și onest, la propriile noastre istorii.

Nu ne putem desprinde complet de traumele personale. Ele nu dispar odată cu maturizarea, ci devin lentile prin care privim lumea. Profilul emoțional format în primii ani de viață ne însoțește, discret, în tot restul existenței. Prin acest filtru personal și inevitabil subiectiv trecem toate experiențele, toate relațiile, toate interacțiunile noastre de adulți.

Poate de aici vin multe dintre răspunsurile pe care le căutăm: de ce nu comunicăm, de ce nu rezonăm cu anumiți oameni, de ce ne simțim adesea neînțeleși. Nu pentru că realitatea ar fi diferită, ci pentru că o filtrăm diferit — prin subiectivități adânc marcate de experiențele timpurii. Fiecare purtăm cu noi o hartă emoțională imperfectă, uneori viciată, care ne ghidează reacțiile și interpretările fără să ne ceară acordul.

E ceva tulburător în această constatare, dar și profund revelator. Sau poate doar o parte din răspunsurile pe care încă le caut.

Poate adevărata putere personală începe exact aici: în momentul în care devenim conștienți de propriul filtru, de propriile ancore. Nu pentru a ne desprinde brutal de ele, ci pentru a le recunoaște, a le înțelege și, treptat, a nu mai trăi exclusiv prin ele. Nu știu. Nimic nu știu, cu adevărat.

Încă nu găsesc explicații pentru oamenii care acționează contrar a ceea ce afirmă. Oameni care spun una și fac alta, care se poziționează declarativ într-un fel, dar ale căror alegeri reale spun o poveste diferită. Mă surprind dureros, deși nu le pot nega dreptul de a alege ce vor. Au acest drept — indiscutabil — chiar și atunci când alegerile lor nu-mi plac, chiar și atunci când mă dor. Uneori mă dor tocmai pentru că nu sunt eu alegerea lor.

E un tip de durere care nu ține doar de prezent. Vine peste ceva mai vechi, peste rana de a nu fi fost aleasă cândva, de a nu fi fost suficientă, dorită, preferată. O rană care face ca frustrarea respingerii să nu aibă un strat protector, o rezistență formată în timp. Și atunci doare disproporționat, ca și cum refuzul de acum ar reactiva toate refuzurile de atunci.

Teoretic, ar trebui să fie mai ușor. Suntem oameni mari, căliți în deziluzii și „nealegeri” repetate, în drumuri care nu s-au întâlnit, în promisiuni tăcute care nu s-au împlinit. Avem în spate dezamăgiri, mâhniri, visuri rămase suspendate undeva — nespuse, netrăite. Și totuși, în ciuda acestei maturități aparente, există locuri în noi care nu au crescut odată cu restul.

Poate că nu ne doare atât alegerea celuilalt, cât faptul că ea atinge un loc vulnerabil, încă sensibil, o rană încă neînchisă. Și poate că nu lipsa explicațiilor raționale e problema, ci faptul că, în fața inconsecvenței celuilalt, suntem puși din nou în fața propriei noastre neputințe de a fi fost — sau de a ne simți — aleși. Iar asta nu ține de prezent, ci de o istorie afectivă care încă cere să fie recunoscută, nu negată.

Și atunci, ce e atât de tulburător în povestea doctorului? Simt că explicația e mult mai dureroasă: doctorul a fost investit cu rolul de salvator, de cel care are răspunsurile pe care le căutăm. Varianta sigură. Cel care știe, care înțelege, care „repară”. Un pansament pentru răni pe care alți oameni, mai nesiguri, mai vulnerabili, îl căutau cu disperare. Nu doar un specialist, ci o promisiune de siguranță emoțională. Un salvator- și nu căutăm toți să ne salvăm de câte ceva, conștient sau inconștient?

Poate că povestea asta a actionat ca o alegorie- a unei capcane sordide a naivităților — și, dincolo de speță, a naivităților noastre colective. De multe ori, sub coaja celui bun, afectuos, disponibil, care se pretinde prieten, se ascunde o monstruozitate bine camuflată. Istoria — mare sau personală — e plină de astfel de figuri: oameni care știu exact ce limbaj să folosească pentru a inspira încredere și care exploatează tocmai nevoia de a fi văzut, protejat, ales.

Dar poate — și asta e mai greu de dus — doctorul nu a fost doar un impostor cinic. Poate că el însuși s-a căutat pe sine în acest rol, încercând să împace două nevoi ireconciliabile: nevoia de a salva și nevoia de a fi salvat. De a fi indispensabil. De a fi admirat. Nu le avem cu toții, dacă suntem sinceri, undeva în oglinda propriei conștiințe? Chiar dacă admirația e obținută fals, chiar dacă salvarea e o iluzie, chiar dacă totul devine grotesc. Dacă poveștile sunt adevărate, atunci drama nu e doar morală, ci și psihică: un om care a confundat ajutorul cu puterea și apropierea cu dreptul asupra celuilalt.

Ce mă doare cu adevărat nu sunt faptele în sine. Ele nu mă ating direct. Dar de aici gândul fuge spre situații în care sunt implicați oameni dragi. Nu cu vreun doctor, ci cu falși vindecători, falși prieteni, falși buni samariteni. Și uneori, când cei dragi nu văd capcana, mă revoltă, pentru că apasă butoane adânci din sufletul meu: Cum de nu văd? Cum pot să creadă? Cum pot să se lase seduși de o mască atât de evidentă — cel puțin pentru mine?

Dar poate nu e vorba despre ei. Poate se activează în mine salvatorul care își trădează, de fapt, propria nevoie de a fi salvat. Poate indignarea mea e un mod de a striga: „vezi pericolul, pentru că eu l-am cunoscut deja, l-am simțit, l-am mirosit — odată cu parfumul acela insuportabil care sufocă.”

De fapt, doctorul nu e decât un pretext, spune Camelia cea lucidă. Similitudinea dintre povestea lui și ce se întâmplă în proximitate nu e despre doctor, ci despre mecanism. Despre felul în care căutăm figuri care să ne confirme că rana noastră are leac. Despre cum ne agățăm de oameni care par să știe, să poată, să ofere, să se facă indispensabili, să se insinueze, să ne lege, să ne robească — furându-ne libertatea din interese meschine și ocupând un loc nemeritat... 

Și despre cât de devastator e momentul în care descoperim că salvatorul era, de fapt, doar o oglindă distorsionată a propriei noastre nevoi. Poate că asta e adevărata lecție — dureroasă, incomodă: că nimeni nu poate fi pansament pentru rana altuia fără riscul de a o infecta. Și că, uneori, cel mai periculos om nu e cel care ne rănește pe față, ci cel care ne promite vindecarea. Sau cel care doar pare pansamentul.

Radiografie

 A se citi în cheie patriotică!

Ne unim, declarativ și patriotard, doar la sărbători oficiale; în restul timpului, ne sabotăm reciproc, ne vânăm, ne invidiem, ne „dezfrățim” zilnic, cu o perseverență deloc poetică.

Îi dorim vecinului să-i moară și lui capra – în cel mai bun caz. În rest, îi dorim să-i moară doar lui și îl înjurăm dacă asta se încăpățânează să trăiască și să-i meargă bine.

Îl suduim pe concitadin la semafor dacă nu demarează în milisecunda imediat următoare schimbării culorii în verde, ca și cum întârzierea lui ar fi explicația tuturor întârzierilor noastre din viață.

Îl îmbrâncim, la propriu și la figurat, la cozi sau în rândul vieții; ne „băgăm în fața” lui, îl mințim, îl vorbim de rău, îl invidiem și, la nevoie, îl trădăm – nu pentru că ne-ar fi făcut ceva, ci pentru că ne stă în cale.

Ne bucurăm când greșește; iar dacă nu greșește, îi căutăm nod în papură, doar-doar vom găsi unul. Iar dacă nu-l găsim, îl inventăm, fiindcă succesul lui ne jignește, iar corectitudinea lui ne scoate la iveală propriile neputințe.

Dacă îl vedem fericit, sigur e ceva necurat la mijloc: ori minte, ori fură, ori se preface. Nu poate fi pur și simplu fericit, pentru că fericirea celuilalt ne obligă să ne privim nefericirea.

Dacă e mai frumos, mai elegant, mai priceput sau mai deștept decât noi, îl „săpăm” și îl urâm fără leac. Degeaba, doar așa… din ciudă: pentru că e remarcabil, pentru că e remarcat sau pentru că e plăcut înainte să fim remarcați ori plăcuți noi. În loc să ne străduim să-l ajungem – dacă nu să-l întrecem în bine – preferăm să-l tragem în jos, ca să nu ne mai simțim mici. Pentru că ne amintește cum am fi putut fi și nu suntem?...

Ne prindem tovarăși la nenorociri și ticăloșii împotrivă-i, fiindcă răul pare astfel mai legitim.

Îl ignorăm dacă ne scrie sau dacă ni se plânge – asta dacă nu-l râdem pe la spate. Empatia ne obosește, iar suferința celuilalt ne deranjează liniștea comodă a indiferenței.

Iar dacă, Doamne ferește, greșește, nu-l îngăduim și nu-i înțelegem slăbiciunea; îi cerem perfecțiune, tocmai pentru că noi ne-am resemnat cu propriile imperfecțiuni.

Îi vrem nevasta, dacă e mai frumoasă.
Îi vrem bărbatul, dacă noi nu-l avem.
Îl facem de rușine și ne uităm chiorâș de câte ori ni se pare că îi merge bine, ca și cum norocul ar fi o ofensă personală.

Vremea dezunirii este un prezent amar, continuu. Milcovul nu ne mai desparte demult fizic; ne desparte un Milcov interior – de ură și neîncredere, de invidie și delațiune.

„Fie să piară iarba rea!”, zicea poetul, și bine zicea. 

Fie să piară iarba rea a dezunirii și dezbinării, fie să ne îngăduim să ne dăm mână cu mână cei cu inimă... ! 

 Un gând de sfârșit de zi.

A fost o zi pe care o iubesc — o iubesc din suflet, fără rezerve. O zi despre care, cu o liniște nouă în mine, pot spune că a fost cea mai bună din viața mea de până acum. Nu pentru că ar fi fost spectaculoasă, ci pentru că a fost întreagă, pentru că în sfârșit am simțit că tot ce a fost până acum — dureri, căderi, rătăciri, întrebări fără răspuns — a pregătit tăcut venirea acestei zile.

A venit așa,  nesfârșit de simplu și, tocmai de aceea, tulburător de frumos. Imperfectă, sigur, dar m-am trezit și n-am mai simțit acea greutate în piept, acea amărăciune. Doar o liniște caldă și o recunoștință adâncă, fără cuvinte: pentru prima dată în viața mea, nu m-am mai întristat pentru tot ce a fost. Nu m-am mai certat cu trecutul. Nu m-am mai întrebat „de ce eu?”, „de ce atunci?”, „de ce așa?”. Pentru prima dată am lăsat inima să spună, în tăcere: a meritat.

Și da, poate că nimic extraordinar nu s-a întâmplat azi în ochii lumii, dar în mine ceva s-a reașezat. Ca și cum sufletul, după atâtea furtuni, și-a regăsit țărmul. Și sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit, pentru că fără nenorociri, fără lacrimi, fără această așa-zisă soartă potrivnică, nu aș fi ajuns astăzi aici. Este atât de frumos ceea ce simt azi: un fel de recunoștință, un fel de înțelegere mai presus de putința de a o exprima în cuvinte, convingerea că în toate a fost un rost, că în toate a fost o voință divină lucrând spre binele meu. Un bine pe care eu nu l-am înțeles atunci — ba chiar l-am refuzat — dorindu-mi un alt fel de bine: măsluit, strâmb, mic, încorsetat în îngustimea concepției mele sau în disperarea mea flămândă de iubire, de rost, de sens. Dar a fost un altfel de sens. Un altfel de rost. Mult mai înalt decât pot cuprinde eu.

Și a meritat fiecare zi din viața mea: fiecare lacrimă, fiecare umilință, fiecare „nu” primit de la cei de la care am cerșit „da”-uri. A meritat pentru ziua de azi. O zi în care nu s-a întâmplat nimic spectaculos, dar în care inima mea bate altfel, se reașază, se recalibrează. Și chiar am mulțumit tuturor celor care mi-au făcut rău și i-am iertat, căci fără răul acela atât de rău, atât de răăăăăău.... nu aș fi avut nicio șansă să existe ziua de azi. Speranța. Și acceptarea că, indiferent ce va fi, chiar și altfel decât sper sau decât mă rog, tot e bine. 

Și dacă lumea s-ar termina aici pentru mine, aș fi recunoscătoare. Recunoscătoare pentru că nu credeam că voi putea simți vreodată — nici măcar pentru puțin, nici măcar pentru câteva fărâme de secundă — acel fel de recunoștință și acel fel de liniște pe care le simt astăzi. Eu am trăit multă vreme măcinată de mâhniri, cred că de când mă știu... om mare... o durere surdă, mereu prezentă, ca un nod în inimă, ca o umbră care nu mă părăsea. Mâhnirea aceea a devenit, fără să-mi dau seama, parte din mine. M-am obișnuit cu ea până acolo încât m-a împiedicat să mă mai bucur de mulți , chiar mă gândeam cândva că nu știu să râd....  Am purtat trecutul după mine ca pe o povară grea, fără să-i dau voie să se desprindă, și l-am judecat, l-am învinovățit și m-am așezat pe mine însămi în postura de victimă, convinsă că tot ce a fost a fost nedrept. Și a fost atunci, căci vedeam totul foarte circumstanțial , fără perspectivă. De-ar știi omul! vorba cântecului...
Și totuși, acel trecut a fost parte din mine, absolut necesară; fără el, n-aș fi putut ajunge aici, n-aș fi avut șansa de a trăi și altfel, de a cunoaște și altceva, de a avea o zi în care inima mea bate altfel și, pentru prima dată, nu mai cere explicații, ci doar acceptă. Nu cred că înțeleg totul, dar pot, în sfârșit, să las trecutul să se odihnească și să îmi îngădui mie însămi recunoștința. Nu zic încă bucuria, dar cred că bucuria e mai bine. E țelul. BUCURIA DE A FI AȘA, CU RĂNI, CU ... TOT.
Și e bine că am avut voie să simt așa, înainte de a nu mai fi pe lume, căci… am văzut cât de ușor omul nu mai poate fi pe lume, cât de ușor… nu mai poate fi- dacă mă gândesc doar la Gina, dacă mă gândesc la tata și la… atâția alții care au trecut prin lume, așa cum spune David în Psalmi: «Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi, și nu se va mai cunoaște încă locul său.» (Psalmul 102:15-16). 

Doamne, știu că ceea ce vrei Tu este mai mult și mai bun decât aș putea vreodată să-mi doresc eu, căci mintea omenească – chiar și a mea, zic cu o umbră de înfumurare și un zâmbet pe care mi-l doresc iertat – nu poate cuprinde planul Tău! Și Te rog… dă-mi înțelepciunea să nu uit asta, dă-mi înțelepciunea să nu uit, să nu cad din speranță, așa cum am făcut-o adesea, pentru că știu: rănile vechi se uită greu. Dar dacă am înțeles, atunci fă, Doamne, din acest gând lumina mea de fiecare zi: că a meritat tot. Chiar și ce a durut. Chiar și ce nu am înțeles. Chiar și ce am pierdut. Pentru că, în felul Tău, toate m-au adus aici. Și chiar dacă nu voi înțelege niciodată totul, știu că tot trebuie să fiu recunoscătoare… pentru tot. Amin, zic. 

Doar se poartă...

În fiecare an, în preajma Sfântului Ioan, mi se face dor de Tata. Pentru mine, această zi va rămâne întotdeauna ziua lui.

Sunt multe amintiri din perioada aceea, din copilărie — unele învălmășite, așa cum sunt toate amintirile copilăriei. Multe cu amărăciuni, cu stângăcii, dar și cu o frumusețe greu de explicat. Important este că ele există.

Sunt printre puținele zile în care tata, îmi amintesc destul de bine, râdea sau zâmbea. Uneori era chiar bucuros. „Fericit” e un cuvânt care părea prea mare pentru el; cred că îi era incompatibil.

De Sfântul Ion era unul dintre rarele momente în care la noi se simțea un fel de sărbătoare. O sărbătoare dulce-amară, pentru că începea întotdeauna cu pomenirea bunicului, care se numea tot Ion, și abia apoi continua cu sărbătorirea tatei.

Sărbătorile la noi în familie erau simple, în jurul mesei, între noi, ai casei. După ce se dădea de pomană de sufletul bunicului — pentru câțiva oameni nevoiași, pe care mamaie nu-i uita niciodată de sărbători — abia apoi ne așezam la masă. Și abia după aceea începea ziua tatei.

Nu-mi amintesc să fi primit cine știe ce cadouri. Nu sărbătoream cu fast, cu zgomot, dar era sărbătoare.

Mai târziu, după ce am avut telefon, ne mai sunau din când în când câteva rude. Rar. În rest, eram doar noi.

Așa cum au fost — imperfecte, deseori presărate cu amărăciune —, dacă ar fi posibilă o minune, m-aș întoarce în timp și aș mai sta o dată la masă cu… toți. Cu toți, pentru că golul lăsat de cei care pleacă nu se umple cu nimic.

Tata era foarte tăcut și râdea atât de rar!... Și îmi dau seama că, atât cât a trăit, am știut extrem de puțin despre el. Am aflat mai multe — și acelea fragmentar — abia după ce nu a mai fost, de la cei care l-au cunoscut cu adevărat: de la frații lui, de la rude. Atunci mi-am dat seama că fusese, pentru mine, un mare necunoscut. Un om al tăcerilor adânci sau, poate, un om care pur și simplu n-a avut cui să-și spună vorbele.

Acesta rămâne unul dintre marile regrete ale vieții mele — deși nu sunt, de fapt, vinovată. Nici nu știu dacă se poate vorbi despre vină, așa au fost circumstanțele. Familiile erau organizate altfel, iar noi n-am trăit într-o cultură a comunicării. N-au avut-o nici ei, părinții, pentru că n-au avut de la cine să o învețe.

Tata a fost orfan de tată de la cinci ani. A fost crescut de o mamă văduvă, chinuită, cu alți cinci copii de crescut, de îngrijit, de hrănit. Comunicarea a fost, probabil, ultimul lucru de care a putut să se îngrijească o femeie rămasă văduvă la 36 de ani, cu o casă plină de copii.

Trebuie să fi fost cumplit de greu. Tinerețea și copilăria lui trebuie să fi fost măcinate de lipsuri, de frustrări, de neputințe, de tăceri. Și, cu siguranță, a simțit acut lipsa tatălui.

Acelea au fost vremurile, acela i-a fost destinul, aș spune acum, pentru că altceva, ce aș putea spune?... Destinul.... întâmplările care vin peste noi, din fața cărora nu ne putem sustrage și care ne condiționează pentru tot restul vieților noastre... 

Poveștile acestea, despre copilăria lui, le-am aflat mai târziu și le-am înțeles abia când am devenit, cu adevărat, adult. Pentru că, atunci când a plecat, nu știu cât puteam înțelege și cât puteam cunoaște- eram eu însămi un copil mare, de 24 de ani.

După ce a murit, atât de neașteptat, cred că m-am învinovățit că nu am știut, că n-am vorbit mai mult. Dar nu se poate vorbi despre vină, ci doar despre soartă. Despre un fel de fatalism al lucrurilor care au fost așa cum au fost — un fatalism tăcut, care ne-a legat pe toți și care ne leagă încă. Ne legă cu fire nevăzute, ca un fel de a mărturisi, fără cuvinte, iubirea. Iar fidelitățile afective — spun psihologii — față de destinul părinților, față de nefericirea lor, uneori, le ducem și noi, copiii, mai departe, în viața de adult. Și nu ne permitem să fim fericiți, pentru că nici ei n-au fost. La nivel subconștient, desigur, deși ne dorim. Deși știm că, poate, prin fericirea noastră le-am putea oferi ceea ce ei n-au avut. Am putea recupera noi, am putea trăi noi ceea ce și-ar fi dorit să trăiască ei și nu le-a fost dat.

Copiii își iubesc părinții necondiționat. Este un dat al firii. Și chiar și atunci când greșesc, îi iubesc. Și le rămân fideli peste timp, dincolo de viață și de moarte.

Cred că multe dintre tristețile lui au trecut în mine mai târziu și au rămas, fără să le fi chemat. Așa lucrează soarta... soarta, da, așa spuneau bătrânii, era felul lor de a da un nume nenumitului — inexplicabilului, absurdului, hazardului, acelui ceva căruia nu i se puteau împotrivi. Un cuvânt simplu pentru mistere prea mari, pentru întâmplări care veneau peste om fără să-l întrebe și care îi hotărau drumul mai mult decât voința proprie. În numele ei se accepta pierderea, tăcerea, lipsa, tot ce nu putea fi schimbat ... Nu ca o resemnare comodă, ci ca o formă de supraviețuire, căci altfel nu se putea... Poate că era doar felul nevăzut de a lucra al lui Dumnezeu, de a-i da omului mângâiere să continue... nu știu... Poate că și tristețile care trec dintr-un om în altul fac parte din acest drum nevăzut, căci nu se moștenesc din alegere conștientă, ci dintr-o fidelitate mută, dintr-o legătură care nu se rupe nici atunci când cei care au creat-o nu mai sunt. Până la urmă... una dintre formele în care iubirea rămâne.

Mă gândesc uneori, cu tristețe, că odată cu mine se duce ultima parte din el. Și aceasta este, poate, una dintre marile mele mâhniri: că ochii lui nu vor putea privi lumea prin ochii fiilor mei, pe care nu i-am avut; că nimic din el nu va merge mai departe; că povestea lui se oprește la mine.

Și nu știu din povestea mea ce aș putea lăsa lumii și ce ar putea rămâne după mine. Nu mă simt un om mare, cu adevăruri de dus mai departe. Am propriile mele întrebări, propriile mele dileme. Și, evident, propriul meu destin — care mă trăiește.

Mâine e din nou Sfântul Ioan. Mă pregătesc să merg la biserică, așa cum e creștinește: să aprind o lumânare, să trimit un gând tatei, bunicului și tuturor celor din neamul nostru care s-au mutat din lume.

Ce le-aș spune tuturor celor plecați, mai mulți dincolo decât am mai rămas pe aici, că mi-e dor? Că fără ei sărbătorile nu mai sunt sărbători. Dar știu, fără-ndoială că știu, Dar știu — fără îndoială că știu, căci nu suntem doar materie, sufletul nu se termină, cum se termină trupurile, care se întorc în tărână... Sufletele nu se termină, rămân în veșnicie. Și rămân și legăturile acelea nevăzute, comunicarea dintre vii și morți inexplicabilă și fără cuvinte, dar care, deși nu poate fi explicată, e indenegabilă. Se așază în memorie, în dor, în rugăciune. În gândurile pe care le trimitem fără cuvinte. În tăcerile în care îi simțim aproape, fără să știm cum, ca un fel de veghe care nu se termină.

Copilului din mine — copilul copilăriei mele — până la capăt, până se vor stinge luminile din ochii mei, îi va fi mereu dor de părinți. Nu știu dacă există o zi viitoare fără acest dor. Nu cred că se ia de pe suflet.

Doar se poartă.

O respirație lângă altă respirație

Mă confrunt mereu cu situații și oameni care-mi confirmă — a câta oară? — că răul se poate înmulți la nesfârșit dacă îl lași. Că ura e un vierme ce roade din suflete ca dintr-un măr, zdrențuindu-le iremediabil. Văd zilnic urmele absurde ale orgoliilor și resentimentelor hapsâne în faptele oamenilor și nu mă pot dumiri, după câteva biblioteci îngurgitate, după multe dezamăgiri contabilizate în registrul intern al sufletului, după câțiva oameni pe care i-am pierdut pentru că și-au stins singuri lumina ori s-au încăpățânat să stea în întuneric… de ce???

Da, știu, ca un om mare și fără naivități — cum mă consider, și bine fac, căci sunt! — că motivele sunt mereu aceleași și că natura umană  e slabă și fragilă, încât se lasă ușor devorată de „viermii” patimilor de orice soi. Da, știu, știu… și tot mă mai afectează ceea ce văd.

Știu… am mereu pornirea de a fi scut pentru cei care-mi sunt dragi, a-i apăra de „viermii” care preferă să muște în loc să îmbrățișeze, care aleg resentimentul în locul binefăcătoarei detașări. Multora nici nu le este limpede motivația mea. Și atunci apar veșnicele întrebări cu damf dâmbovițean: „Ce urmărește?” , „Ce interes are?”, ca și cum binele ar avea nevoie mereu de o schemă ascunsă ca să fie crezut. Știu, înțeleg, conștiențizez, cu luciditatea omului rezonabil care cred că sunt, că nu conving pe nimeni dacă spun: „Nu vreau nimic.” Pentru că nici n-ar fi pe deplin adevărat.

Ba da, vreau: vreau — romantic și nebunesc, poate chiar derizoriu — să îndrept nedreptăți, să alin, să aduc zâmbet acolo unde e mâhnire, să repar din drag ceea ce alții strică din prostie sau alte beteșuguri. Arhetipul salvatorului — știu… dar la ce bun că știu, dacă reflexul rămâne același? E o formă de curaj și aceasta: curajul de a nu fugi, chiar și atunci când știu că nu pot repara tot...

Nu vreau nici să conving pe nimeni că sunt lipsită de egoism. Nici de asta nu sunt sigură. Poate că e profund egoistă dorința mea — căci acționez din nevoia mea de echilibru, de bine, de armonie. Mi-e atât de oribilă dizarmonia lumii, mă tulbură profund felul în care lumea știrbește zâmbetul celor dragi și le întunecă fruntea prin atâta lipsă de iubire, încât mă doare până și simplul fapt de a privi. Nu e o formă stupidă de bunătate, nu mă împăunez cu asta, căci nimeni nu e bun, decât numai Dumnezeu, mai degrabă o formă de slăbiciune... Da, o slăbiciune: nu am tăria de a îndura nonsensul răului. Și nu aș vrea să-l atingă nici pe cei în preajma cărora lumea rămâne încă suportabilă.

De fapt — ca Moromete cugetând pe piatra albă de hotar — cred că nu vreau să-i fie rău nimănui, în general vorbind, chiar dacă uneori, la nervi, bombăn în barbă la adresa unora care mă necăjesc...  sperând, contrar oricărei logici, că dojana mea îndreptată în neant ar putea îndrepta un univers croit strâmb: îngăduitor cu nemernicii și sever cu oamenii de ispravă.

Copilăresc mod de a mă raporta la lume, maniheist un pic- în inimi însă, rămânem, până la urmă, tot un fel de copii, chiar dacă ne credem „oameni mari” și fără iluzii, nu suntem decât tot copii sub armuri prea grele, încercând să nu lăsăm lumina să ne fugă din mâini.

Cum gestionezi antagonismul dintre realitate și nădejde? Cum faci față neputinței de a acționa? Cum suporți fatalitatea de a nu putea face nimic? Cum să consolezi, când empatia te face să simți înghițitura amară a celuilalt ca pe a ta, iar orice cuvânt pare nepotrivit, ridicol, forțat? Sau nu ești sigur că nu faci mai rău, că intri în intimitatea celuilalt fără să fii poftit? Cum poți fi alături unui prieten fără să îl faci să se simtă disconfortabil, cum poți să-ți onorezi arhetipul de bun samarinean cotidian, cu delicatețe și fără să pară că ți s-ar cuveni aplauze?

Uneori, mă gândesc- nu neapărat ca Moromete, de data asta mai mult ca... subsemnata, ca să evităm  cacofonia onomastică, ochii vorbesc mai limpede decât orice discurs, însă doar cei ce știu să audă lacrima și emoția din ei pot înțelege. Nici nu e nevoie de mai mult. Și tot ca subsemnata zic: uneori, prezența tăcută e cel mai sincer și mai înalt gest de afecțiune.

Poate că neputința articulării consolatoare și nepriceperea de a spune ce trebuie sunt, de fapt,  forme ale delicateții: aceea de a nu invada cu soluții spațiul tulburării altuia. A nu forța vindecarea. 

A nu ști ce să spui e, paradoxal, un semn că simți adevărat — și astfel lumea nu se destramă.

Nădejdea, atunci când realitatea e necruțătoare, nu mai e soluție, ci respirație: scurtă, fragilă, dar suficientă cât să ne țină în picioare. Nu promite că va schimba lumea, dar ajută s-o traversăm.

Și e de preferat să o facem alături de cei care trec prin momente delicate. Să putem rămâne aproape, respirând împreună, până când mâhnirile se alchimizează în ceva suportabil. Până când se naște zâmbetul… sau intimitatea aceea tăcută în care inimile se recunosc fără vorbe. Ce dar!

Căci oamenii tind să-și trăiască stânjenelile în însingurare — fiind un lux să te arăți vulnerabil, să lași armura să se crape o clipă și să se vadă ce e dincolo…

Mai devreme citeam un astrolog de Facebook — sau ce-o fi fiind, că nici nu mai știi în ziua de azi cu lumea asta și cu atâtea specializări… coaching-uri și alte preocupări englezești și prețioase! Mă rog! Ce-o fi fiind… Să revin: spunea doamna respectivă că azi e zi bună să nu te grăbești, să faci alegeri conștiente, să închizi ce-a fost greu în 2025, să privești realist anul ce se stinge și să-i ceri lui 2026, fără iluzii, dar limpede, ce-ți dorești. Ei bine, fie! De dragul doamnei astrolog:

De la anul care vine nu vreau nimic solemn. Doar să pot rămâne aproape de oamenii mei acolo unde viața se strânge în tot soiul de mâhniri și cuvintele se fac prea grele.

Să fiu o prezență care nu invadează și nu explică, ci ține, în tăcere, partea luminii. O respirație lângă o altă respirație.

Un om lângă un om.

Atât.

Lecția lui Ștefan: A spune un „Nu!” hotărât lumii întunecate de frici

Astăzi este mare sărbătoare, ziua în care îl cinstim pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, cel care, prin jertfa sa, a devenit primul martir al creștinătății. 

Sfântul Ștefan ne-a lăsat cea mai frumoasă lecție: a demnității, a curajului, a încrederii în adevăr. Nu a făcut pe plac oamenilor din teamă de a nu pierde cine știe ce statut vremelnic; a predicat învățătura Mântuitorului și nu s-a temut de ce-i pot face oamenii, a ținut mai mult la adevărul sufletului său decât la ce părere au oamenii.

Ștefan nu s-a îndoit de valoarea lui, valoare confirmată și de ceilalți apostoli - faptul că l-au ales pe bărbatul plin de credință și de Duhul Sfânt, cel dintâi dintre dânșii, puternic în faptă și în cuvânt, care întărea pe credincioși în credință, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, arată clar vrednicia lui.

Ștefan a avut curajul să spună adevărul și să și-l asume.

Iar pentru că adevărul și puterea de a-l rosti îi întărâtă mereu pe cei slabi, zavistnici, pe cei răi și neputincioși, era firesc să se ridice împotriva lui. Așa se întâmplă cu cei lipsiți de caracter: mușcă din cei pe care nu-i pot ajunge. Mai mult, Faptele Apostolilor ne spun că l-au acuzat de ceea ce ne temem toți: că ne scoate din zona de confort, că strică obiceiurile: „va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise” (Fapte 6, 11-14).

O, cât de ușor putem înțelege! Cât de ușor putem înțelege lașitățile comune, cele de fiecare zi!

În fața detractorilor, Sfântul Ștefan a spus adevărul, a avut curajul să se împotrivească. Deși i-a mâniat pe cei răi, care „scrâșneau cu dinții asupra lui”, a avut tăria de a nu-i lua în seamă, de a nu pleca urechea la cei care încercau să-l intimideze. Asta face un om puternic: nu se coboară la nivelul celor care îl înjosesc, ci se ridică deasupra lor. 

Numai persoanele nesigure își construiesc „puterea” prin a insufla frică, prin zvonuri și prin invadarea granițelor celorlalți. Numai cei slabi și incompetenți își suplineasc lipsa de forță reală prin răutate. În fond, sunt slabi și biruiesc vremelnic - și doar aici, pe pământ.

Uneori, mai puțin sângeros decât au făcut-o ucigașii lui Ștefan: făcându-i pe ceilalți dependenți, în mod imaginar, de fricile lor, de teama de a ieși din zona de confort, controlându-i și câștigând influență. Dar adevărul iese la iveală. Mereu.

Ștefan a biruit, deși a fost ucis cu pietre. Domnul l-a încununat. Fie să-i urmăm exemplul: să câștigăm statut real prin propria tărie în fața slugilor răului; să nu acceptăm mici dependențe toxice de oameni care pretind că ne vor binele, dar care, în fond, vor doar să ne controleze; să nu acceptăm în preajma noastră gardieni geloși, care ne pot face prizonieri ai sforăriilor fricii, oameni ce ne țin mici și nu ne lasă să fim mari!

Ștefan n-a ales comoditatea, ci curajul. El nu s-a micșorat, deși cei mici au încercat să-l facă mic și , fizic, au reușit: „și-au astupat urechile și au năvălit asupra lui”, l-au scos afară din cetate și l-au ucis.

Ștefan nu s-a răzbunat, ci, văzând micimea lor, s-a rugat pentru ei,  pentru neputința lor, pentru nevoia lor de validare prin intimidare, prin control, prin rău...

Să fim ca Ștefan măcar simbolic - mai putem, oare?