Personajul mi se pare chiar mai frumos decât Prințul Andrei, idealul meu livresc absolut.
Nu e deloc vreun prinț, e un om simplu, dintr-un sătuc de la malul mării, un „țăran”, cum se autopersiflează, crescut fără tată, fără timp de prea multă școală, învățând devreme să-și asume responsabilități, dar are acel soi de noblețe care nu vine din educație, statut sau bune maniere, ci din felul în care se poartă cu oamenii față de care simte că are o datorie a inimii. Ca și prințui Andrei, este întruchiparea ghinionului și a sorții vrăjmașe. Trăiește imperfect o viață imperfectă și nenorocită și îi dă sens iubind pătimaș și statornic.
Tinerețea lui nebună, plină de visuri adolescentine, a fost frântă cu brutalitate când fata pe care o iubea nebunește l-a părăsit într-o zi, fără explicații, și s-a măritat cu altul. Un nemernic, cum se va dovedi în poveste...
A rămas suferind și nemângâiat vreme de douăzeci de ani. Și-a risipit tinerețea la jocul de cărți, trăind o viață dezordonată, cu beții și greșeli, poate ca să uite de durere, dar iubind mereu, cu același devotament, aceeași femeie. Timp de douăzeci de ani, deși nu a înțeles niciodată cu adevărat de ce l-a părăsit. N-a putut să n-o mai iubească, iar asta l-a împiedicat să facă la fel ca toată lumea: să-și „refacă viața...”...( ce expresie plată și absurdă, pe care-o urăsc!) Eroul meu a așteptat-o pe femeia iubită zi după zi, deși fără speranță, căci femeia își întemeiase o altă familie, făcuse copii și trăise douăzeci de ani alături de alt bărbat. S-a gândit la ea în fiecare clipă și, cumva, a rămas în viață fără s-o urască. Absurd ziceți, nu?...
În rest, a fost exemplar: și-a îngrijit mama bolnavă, a purtat responsabilitatea unei moșteniri lăsate de omul care îi fusese ca un tată și și-a crescut fratele de când acesta avea doar câteva luni. L-a crescut frumos, aproape ca un părinte, cum lui nu i s-a dat să fie... sau cum habar n-are că... i s-a dat.
E smucit, pufnește, ceartă scurt și repezit, bodogăne, scuipă, disprețuiește răul și prostia, dar e bun. Bun ca pâinea caldă. Bun până la uitare de sine, devotat unui ideal, impresionabil, „prost de bun”, cum spunem noi. Știe să fie recunoscător celor care i-au făcut bine, familiei, memoriei celor pe care i-a pierdut. E, pur și simplu, un om de soi bun: nobil și în haine jerpelite, meșterind la o camionetă veche, prăjind pește, servind la mese sau construind cu mâinile lui ușa casei femeii pe care o iubește.
Iubește fără să-i fie rușine, dar și fără orgoliu. Aproape cu timiditate, însă cu o tenacitate care pare inepuizabilă. O iubește pe femeia aceea încercând parcă să n-o supere nici măcar cu propria lui iubire. Și când se întoarce, cumva, că soarta râde rotund de noi și ne lasă să vedem atât mărirea, cât și decăderea, îi pune iar și iar inima la picioare, chiar și după ce ea îl rănește a nu-știu-câta oară. O iartă după ce află lucruri care ar putea distruge orice sentiment, visează neîncetat că se va întoarce la el, că va vedea, în sfârșit, ceea ce el a păstrat viu în toți acești ani tăcut, fără nădejde, dar și fără să se poată schimba... E fericit doar când e lângă ea.
Iubirea lui cred că s-ar putea încadra într-o formă de masochism, dacă e să ne luăm după psihologi, și nu cred că ar putea fi socotită vreodată un model de urmat. Chiar el ajunge să-i înțeleagă prețul: o formă continuă de suferință. Dacă așezi un alt om mai presus de propria viață, îi dai, fără să vrei, puterea de a ți-o pustii. Devotamentul absolut are ceva magnific, dar și ceva tragic.
Soarta, am zice... Am zice?
Probabil că asemenea iubiri există mai ales în povești. În viața adevărată, oamenii obosesc, se schimbă, se apără, uită, învață să plece. E improbabil ca cineva să se gândească douăzeci de ani, în fiecare clipă, la același om. Dar ficțiunea ne permite să ducem o dorință omenească până la forma ei absolută: aceea de a exista undeva, în sufletul cuiva, într-un loc din care timpul, greșelile și chiar absența să nu ne poată alunga.
Desigur, o exagerare romantică, cinematografică, patetică, pentru gospodine și oameni mediocri, nu-i așa? Sau poate că există și altfel de adevăruri, la fel de sincere?
Cu sinceritate, dacă ne dăm jos măștile cinismului de fiecare zi, nu vom descoperi, într-un fel sau altul, că fiecare dintre noi visează la iubirea ideală? Visăm să fim văzuți întregi, cu micimile noastre, cu slăbiciuni, cu greșeli și cu lucrurile pe care am prefera să le ascundem. Visăm la cineva capabil să ajungă până în locul acela nevăzut din fiecare dintre noi. Visăm să ne simtă cineva sufletul și să ne răspundă, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le găsește acolo, cu iubire.
Mai este, oare, nevoie să spun că am visat toată viața la o asemenea iubire și că nu mi-a fost dată?
Și nici măcar nu știu dacă eu însămi am fost vreodată în stare să iubesc astfel. Viața a venit cu împrejurările ei, cu despărțiri, schimbări și renunțări. Însă cunosc intensitatea aceea a sentimentului în care celălalt ajunge să ocupe un loc disproporționat în tine. Știu ce înseamnă să te gândești mereu la un om, să-l porți cu tine, să-l așezi, măcar pentru o vreme, mai presus de tine. Poate de aceea mă tulbură atât de tare acest personaj. Sau poate pentru că simt că aparținem aceleiași categorii de idealiști fără noroc?
Habar n-am! Dar cred că există în noi o nevoie aproape disperată de ceva frumos, chiar și atunci când frumusețea se ascunde sub aparența dezordinii și a necanonicului... Când nu mai încăpem în șablonul după care am învățat că ar trebui trăită o viață, în desenul gata făcut, cu margini precise, în interiorul cărora ni se cere să colorăm: să facem lucrurile potrivite, la timpul potrivit, în ordinea potrivită sau să urmăm o rețetă în care ingredientele trebuie măsurate în proporțiile corecte pentru ca, la sfârșit, să obținem rezultatul promis.
Uneori punem prea mult dintr-un ingredient și prea puțin din altul, pierdem ani, facem alegeri proaste, iubim oamenii nepotriviți, începem prea târziu sau renunțăm prea devreme, iar viața nu mai seamănă cu desenul de pe cutie. Dar uneori tocmai dincolo de marginile șablonului se vede cel mai bine din ce este făcut un om și atunci, invariabil, recunoaștem că avem nevoie de frumusețea care există chiar atunci când depășim conturul.
Afară s-a făcut din ce în ce mai rece. Vine toamna. Sfârșitul de septembrie își intră în drepturi, iar zilele și-au pierdut, încet, strălucirea, căldura, intensitatea. Lumina lor tot mai slabă pare o premoniție a sfârșitului care vine. Înțelegem, toți, mai devreme sau mai târziu, că nu suntem aici, pe pământ, nemuritori. Of, și ce bine că nu suntem, căci ar fi imposibil de suportat, fără sfârșit, o viață cu atâtea regrete, cu tot ce n-am făcut, cu tot ce n-am avut, cu oamenii pe care i-am pierdut, cu iubirile care n-au fost sau n-au rămas și cu toate lucrurile pe care nu le mai putem îndrepta. Este și asta tot o formă de milă divină: faptul că totul are un sfârșit, chiar și noi.
Stau pironită cu ochii pe ecran și îmi dau seama că avem nevoie să trăim măcar în vis ceea ce anu trăim în realitate, căci știm că timpul trece, că oamenii pleacă fără explicații, că iubirile se tocesc și se risipesc în lucruri mărunte, în tăceri, în oboseală, în viață. De aceea inventăm povești despre oameni care iubesc douăzeci de ani fără să uite: avem nevoie să credem că măcar undeva, într-o poveste, există un om care nu uită. Un om în care iubirea rămâne atunci când toate celelalte trec.
Sigur nu nemurirea ne-o dorim, până la urmă, ci ca, în scurta noastră trecere pe aici, să fi existat măcar o dată în inima cuiva într-un asemenea fel încât să nu fi putut fi înlocuiți cu totul.
Pentru câteva ore, într-o poveste de pe un ecran, un om încă mai așteaptă femeia pe care o iubește de douăzeci de ani, iar eu nu mă pot dezlipi de ecran, așteptând un final fericit, care nu vine, nici în film, cum nu vine nici în viață, desigur. Uneori lăcrimez ca gospodinele sau ca pensionarele melodramatice, alteori fac analogii cu propria-mi poveste, alteori visez cu ochii deschiși ca fetele de liceu din literatura interbelică și rescriu povestea așa cum mi-ar plăcea mie. Poate așa cum ne-ar plăcea tuturor: ca măcar o dată cel care a așteptat să nu fi așteptat degeaba, iar iubirea aceea absurdă, încăpățânată și fără măsură să primească, fie și foarte târziu, un răspuns pe măsură.
Dar poate că tocmai aici poveștile seamănă cel mai mult cu viața: nu toate așteptările sunt răsplătite. Învățăm să trăim cu ceea ce n-a fost.
