cât de departe?...

M-am trezit cu primăvara , cu soarele izbucnind în geam flâmând, dornic să se zbenguie, să râdă cu noi, să se agaţe-n crengi şi-n zâmbetele prea puţinilor trecători de pe strada mea. Un dor nebun de ducă mi se ghemuieşte-n suflet şi gândul o ia înaintea paşilor pe alei de primăvară, sub cerul albastru şi cântece de vrăbii...

Mi-e dor de primăvara fecioară, de primăvara surpriză, de primăvara albă şi parfumată cu flori de zarzări şi cu visuri verzi , strânse-n buchet lângă locul inimii.

Cât de departe să pleci şi să rescrii toate poveştile de la capăt, de la a fost odată şi să le conduci , firesc, spre happy-end?

Fără ipocrizii

N-am avut niciodată o poziţie clară asupra importatei Valentine's Day, în sensul că nu mi-am dat ochii peste cap combătând fals isterizată nebunia generală, uneori cu iz mediactic de un gust discutabil, susţinută de cupidoni albi şi inimioare roşii, dar nici n-am rămas insensibilă la ideea unei sărbătoriri a principalei surse de nebunie tolerate prin lege chiar şi-n februarie. De ce nu, în definitiv, căci susţin, fără ipocrizii inutile, că nu e niciodată plauzibil un "prea mult" pe tărâmul acesta atât de delicat al sentimentelor.
Chiar şi inzorzonate cu inimioare şi munţi de declaraţii siropoase, sentimentele merită a fi celebrate, declarate, sărbătorite, oamenii merită să se copilărească puţin, ba să mai cadă şi-n ridicol uneori... Măcar o dată pe an. Că-i americanul 14 sau mai autohtonul 24 al lui făurar, ce contează? Sunt destule urâţenii pe lume care să merite să fie uitate o dată pe an de umanitatea athiată de surogatul unei fericiri promise, niciodată palpabile... E destulă zăpadă pe străzi, peste case şi-n inimi pentru ca omenirea să fie îndreptaţită, într-un elan năuc şi generalizat, să se dedea la declaraţii de amor, să-şi înteţească bătăile inimii şi să alerge după un milion de fluturi prin stomac...
Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi-am escaladat nămeţii din faţa blocului meu cenuşiu şi lipsit de orice romantism până la magazinul din colţ, de unde m-am intors c-o întreagă colecţie de ciocolată: cu rom, cu banane, cu stafide şi laptic, că să mă sincronizez cu toată populaţia planetei care-l celebrează pe Valentin.
Iar acum, perspectiva unei seri liniştite în faţa televizorului , la un film cu Meg Ryan sau altă prezenţă însorită hollywoodiană va suplini cu succes toată lipsa de dulcegării din existenţa mea fără iluzii şi fără ipocrizii...

Doctorul Aumădoare

Azi, urmărind un episod din Doctor House mi-am amintit de una dintre cele mai dragi cărţi ale copilăriei mele: Doctorul Aumădoare.
Coperţile portocalii şi mirosul acela inimitabil mi-a rămas la fel de proaspăt în memorie... Am şi găsit aici http://cartilecopilarieimele.wordpress.com/ posibilitatea să recitesc cartea. Minunată zi de sâmbătă!

Am văzut multe filme zilele astea, vacanţa asta. Am avut vreme, mi-am făcut vreme, printre vizite la prieteni sau în familie, mese nesfârşite, plimbări, magazine, firme colorate, aceleaşi nelinişti vechi, aceleaşi gânduri rămuroase şi lungi. Le recunosc valoarea fiecăruia, căci am practicat exerciţiul acesta de mulţi ani şi cu stăruinţa însinguratului, uneori. Ştiu când un film e bun sau prost, când spune o poveste frumoasă sau când doar se chinuie să însăileze... Ştiu şi totuşi le acord dreptul fiecăruia să mă bucure până la ultimul cadru, până la ultimul generic.
Azi am revăzut, cu răbdare, cu altă inimă, cu alte gânduri şi în tihna unei dimineţi de duminică, Doctor Zhivago. Am respirat aerul îngheţat al Rusiei şi i-am admirat, încă o dată, talentul şi farmecul oriental al lui Omar Sharif.

Filmul mi-a deşteptat nişte tristeţi vechi: fatalităţile istoriei au consecinţe dezastruoase în ceea ce priveşte sufletele oamenilor. Se obişnuiesc prea repede cu neadevărul, cu nefrumuseţea, cu anomalia, cu oroarea şi le acceptă...

Prea multă urâţenie e-n jur şi prea uşor se pierde capacitatea de a distinge între bine şi rău, prea uşor ne abrutizăm, căci abrutizare numesc obişnuinţa de a trăi în lipsa frumosului.

Evident, NU SERVEŞTE LA NIMIC faptul că observ, conştientizez şi nu fac, nici eu, mai nimic. Uffff!

Doctor Zhivago se salvează de la nonsensul şi barbaria unui secol vrăjmaş şi orb prin scris, eternizează o iubire prin versurile închinate Larei, pe care-o innobilează prin dragoste capabilă de sacrificiu. Valori care azi sunt sursă de ironii mai mult sau mai puţin deştepte, ale celor printre care îmi port paşii. Şi le ferec în inimă, ca pe nişte comori, să nu le bănuiască nimeni, să le facă de râs, acuzându-le de desuetudine.

util împotriva sfârșitului lumii

Mi-au trecut și mie pe la ureche, ca și tuturor, de altfel, zvonuri alarmiste despre 2012, sfârșitul lumii și alte cele, așa că am comis și clicul de rigoare pentru a mă informa mai indeaproape, nu de alta, dar să știu dacă să mai continui anevoiosul proces de autoinfuzare cu optimism că anul acesta va fi altfel decât hidosul an ce-a trecut sau să nu mai deschid... pagina, spre a nu fi în dezacod cu lumea civilizată, preocupată de apocalipsă și alte lucruri mai serioase și infinit mai grave decât o bagatelă ca fericirea personală...
Rezultatul documentării mele a fost dezamăgitor: cică nu știe nimeni dacă e sau nu apocalipsă, dom'le!:)
Sastisită de baliverne, unele mai documentate decât altele, privesc în gol peste cranul laptopului așezat comod pe genunchi(de unde, fie vorba-ntre noi, reușesc să-mi contemplu unghiile de la picioare vopsite în roșu cu ocazia revelionului:))și, negăsind nicio poziție mai comodă, constat că nu-mi rămâne, nici de data asta, decât tot varianta old fashion, lipsită de adrenalină, a exercițiului gândirii pozitive.
Mai exact, a visatului cu ochii deschiși -veche meteahnă- la un 2012 mai bun, la odihna în așternuturi de bumbac satinat cu flori mari, în nuanțe pastel, lângă respirația aceleiași himere multiubite, înveșmântate de imaginația mea în tricou alb și pantalonii pijamalei de batist...
Așadar, prevăd un 2012 de confort și armonie domestică, dimineți în penumbră și aroma de cafea și suc de portocale în bucătărie, fără soneria telefonului mobil, fără școală și probleme cu părul sau cele câteva kilograme în plus cauzate de desfrâul gastronomic de sărbători, fără alinieri nefaste de planete, răutăți și cuvinte aspre și răstite, fără tot ce detest la ultimii ani triști din viața mea...
Scenariu cu happy-end, banal, cotidian și nici măcar prea costisitor- propunere pentru 2012 ca răspuns direct la apocalipse, horoscoape, modificări genetice, anomalii climaterice și nefericire de femeie de 30...și ceva de ani. Cine este pentru?

Şi a fost...
Un alt Crăciun fără zăpadă, fără zâmbet, fără binecuvântări.
Mâncare, satisfacţii sărace şi meschine , hotărâri care, probabil, nu au cum să se pună în aplicare prea curând, laşităţi de toate felurile, prieteni bosumflaţi de propria neîmplinire, filme proaste, familii, daruri şi tot tacâmul... coordonatele ultimului Crăciun nelalocul lui, îmi spun.
Mă chinuiesc cuvintele azi ca nişte instrumente de tortură. Le simt ivindu-mi-se-n creier - materializări prea preţioase pentru realitatea gândului meu, inadvertenţă izbitoare, care mă înfurie şi mă sperie. Măs perie cuvintele căutate dinadins, lustruite excesiv, ca să împresioneze, mai ales ca nu vreau să impresionez pe nimeni, e extrem de obositoare prezenţa celorlalţi uneori. Dacă nu curg firesc, precum apa dintr-un ulcior când îţi toarna mama să te speli pe mâini, cuvintele nu desenează nimic nou şi nimic bun pe hârtie sau pe ecranul calculatorului.
Ce să-i ceri lui Moş Crăciun, când nu mai vrei decât puţină linişte?

Depărtarea are şi ea binefacerile ei, căci, brusc, cei câţiva kilometri care ţin la distanţă doi oameni care în mod obişnuit se suportă cu greutate, fac ca animozităţile să se estompeze parcă de la sine şi relaţiile să se armonizeze cum nu se poate mai convenabil- pentru unii, fiindcă pentru alţii, cei amar de lucizi, aparenţele nu mai pot înşela nici măcar vremelnic!
Una dintre binefacerile deziluzionării- puţine, de altfel, şi deloc dezirabile!- este că poţi vedea mai uşor chipurile sufletului cele adevărate prin pânza convenienţelor şi a minciunilor de complezenţă, care fac parte din arsenalul convieţuirii civilizate.
Uiţi romanţiozităţile primitive cu care ţi-ai autohrănit o adolescenţă pâcloasă de provincială şi începi să conştienitezi că poţi suporta mai degrabă o tăcere egoistă decât o spovedanie "prietenească", pe fundalul unei compasiuni amicale şi, deopotrivă, ipocrite, care nu-ţi serveşte, drept vorbind, la nimic. Poate doar îţi amplifică sentimentele de inferioritate sau mai ştiu eu ce bazaconii psihanaliste de care, hotărât, n-ai nevoie, cel puţin nu acum când eşti asaltată din toate părţile cu iminenţa Crăciunului.
Aşa că va fi o seară caldă, pentru că termostatul centralei arată aproape 23 de grade, câteva eseuri de corectat- ultimele pe anul acesta, o baie plină de aromă, un film care să-ţi mângâie sufletul şi, până-atunci, old music...
Binecuvântată linişte şi banalitate cotidiană!!!