Masca lui Zorro sau reflexul din oglindă

    Zorro a fost, în lumea hispanofonă, un erou de hârtie, un justițiar care-a luptat pentru drepturile celor mulți și, din această cauză, ca toți eroii care întruchipează, de fapt, niște dorințe universal inepuizabile, și-a câstigat faima pe mapamond.  Și nemurirea, căci vulpoiul mexican a fost întruchipat, pe rând, de nume celebre ale cinematografiei mondiale, apreciate astăzi mai mult sau mai puțin, etalonul variind în funcție  de evoluția gusturilor de-a lungul timpului. 

    Ceea ce reține memoria colectivă de la noi despre Zorro sunt chipurile lui Alain Delon sau Antonio Banderas, cele mai cunoscute și mai atrăgătoare exemplare masculine care l-au interpretat în filme arhicunoscute și, desigur, faptul că purta mască. Celelalte detalii se supraadaugă, precum ze-ul pe care-l făcea pe piepturile victimelor, semn distinctiv al animalului cu care se identifica ( zorro în limba spaniolă însemnând vulpe) ori pălăria neagră andaluză, dar asocierea esențială a personajului  Zorro este cu masca neagră purtată pe ochi.

    Masca era folosită de Zorro exact în sensul în care o definește articolul de dicționar : bucată de stofă, cu  care își acoperă cineva o parte a feței pentru a nu fi recunoscut, convenție generatoare a unui dublu efect: a proteja și a înșela, a ascunde și a seduce printr-o imagine falsă. 

    Masca lui Zorro îi acoperea acestuia ochii și fruntea, adică zonele superioare ale fizionomiei, simbolizând rațiunea atotcuprinzătoare, șiretenia și vigilența, atribute indispensabile în lupta cu răul, făcându-l astfel invulnerabil. Gura însă, un simbol al comunicării polifonice, îi rămânea descoperită. Gura cu care să să exprime acuzele la adresa răufăcătorilor, asupritorilor, bogaților nemiloși, fanfaronilor... Gura ca simbol al erosului, cu care donjuanul zâmbea frumoaselor señoritas or cu care șoptea vorbe înflăcărate, sub soarele torid al Californiei ... Și, nu în ultimul rând, ca simbolul exprimării libere a ființei raționale, care alege să lupte împotriva iraționalului și întunericului, sfidând iraționalul și întunericul care stă la pândă în el însuși.   

    Masca dezvăluia, așadar, o ambivalență pe care o purta în sine - alegere voluntară sau damnare?- eternă contradicție a firii omenești: erou și proscris. Ambele asociate vulpoiului, care în diferite mitologii este simbolul unui erou civilizator sau al unui ipochimen capabil, prin desele metamorfoze, să inducă în eroare, să ademenească, să farmece, să înșele și, în cele din urmă, să ducă în infern. 

    Ambivalență pe care ne-o regăsim în clipele de taină, când ne sondăm conștiința însă, preferând să ne punem peste suflete masca noastră cea de toate zilele, nu prea vrem s-o recunoaștem. 

    Erou te simți atunci când te bați pentru o cauză, fie ea și cu armele mai puțin convenționale ale cuvintelor, dar din oglindă te privește, răsturnată, imaginea alter-egoului șarlatan și vulpoi, când vorbele nu-ți sunt decât talgere zornăitoare, neacoperite de fapte. 

    Cu ochii creezi ancore care leagă- nevăzute -suflete, atunci când adevărul privirii tale sădește în celălalt  flori de emoție și adevăr, ce trăiesc perpetuu, dincolo de timp, în timp ce, tot cu privirea împinsă de gânduri ucigașe, pe sub gene, tâlhărește, înțepi platoșa de lumină de pe fratele tău. 

    Cu gura rostești jurământul de credință nevinovăției sau naivității din idealurile tinereților și tot cu graiul gurii apostaziezi în scuzele cu care te amăgești, în promisiunile pe care ți le încalci, în adevărurile încomplete pe care ți le servești- deplorabilă compensație!- ca să nu-ți recunoști înfrângerile de vis.  

    Mulțimea Ze-urilor trasate de Zorro pe pieptul victimelor le simți în lacrimile unei iubiri sugrumate de compromisuri, concesii sau dezertări, în căderea ireversibilă a aripilor de pe umerii plecați sub poverile remușcărilor pentru tot ce-ai fi putut să faci și n-ai făcut, pentru tot ce-ai fi putut să fii și n-ai fost... 

    Masca lui Zorro -reflexul din oglindă în care transpare sufletul tău așa cum nu vrei să-l știe nimeni...     Azi, când masca a intrat în firescul cotidian, căci umanitatea întreagă portă masca peste chip spre a se împotrivi încoronatului dușman nevăzut, ce se grăbește a secera înaintea secerișului, ai curaj să-ți sfâșii și masca lui Zorro cel ascuns în apele oglinzii? 

    Ai curaj să evadezi din capcana resentimentelor, a lașităților, a incertitudinilor și să-ți sfâșii masca de  pe chipul pe care ți l-a împrumutat Cel din slavă, care induce și te induce în eroare?

    Ai curaj să înfrunți, ca oarecând Narcis, apele și să vezi ce chip te privește din oglindă?   Ai curaj să suporți?...

 

asimptomaticii

Unul dintre cuvintele foarte prezente pe buzele tuturor astăzi este asimptomatic.  Prezent aproape în toate discursurile publice, în toate postările de pe rețelele de socializare ab nauseam, mai mult sau mai puțin potrivit, termenului devenit ”la modă” merită să-i acordăm puțină atenție, fără a avea pretenția că îi vom dezvălui altceva decât o etimologie... subiectivă. 

Este bine să precizăm ab inițio, ca să știm cu cine avem de-a face, că termenul ne vine de la greci,  adică aceia care sunt responsabili și de alte ... daraveri detectabile în vocabularul nostru cotidian: democrație, gargară, anapoda, economie, marafet, cartofor, patimă,  zâzanie, sparanghel, pedeapsă, poliloghie, dramă și, nu în ultimul rând, paranghelie...

Spune proverbul: ”Timeo Danaos et dona ferentes!”, adică să nu te încrezi în greci atunci când îți fac daruri, iar istoria ne invață că această mostră de înțelepciune este rodul experienței dezastuoase prin care au trecut credulii troieni. Procedând prin analogie și, mai ales, urmărind modul adesea nefericit în care zestrea grecilor, fie ea și lingvistică, a dat roade buclucașe, adeseori caricaturale în realitatea autohtonă, s-ar impune a fi mai cu băgare de seamă la abuzul... asimptomaticului. 

Mai întâi, ne luăm îndrăzneala de a pastișa proverbul strămoșilor noștri romani și a spune că in verbis... veritas, existând convingerea că în cuvinte se camuflează, de cele mai multe ori, adevărul. Puțini știm, poate, că sensul învechit al termenului despre care vorbim astăzi era de... coincidență, rezultat la greci din alăturarea lui syn( împreună) cu ptoma( lucru căzut). Coincidența, cu alte cuvinte, era percepută drept anormală, un semn vizibil în care se bănuia că se ascunde un aspect căzut, deci negativ. De aici până la sensul uzitat de medicină, prin care se definesc manifestări anormale, care sunt indiciile unei boli, nu a fost, se pare, o cale atât de lungă. 

Statistica, o știință astăzi foarte prezentă în spațiul public, a demonstrat că, în spatele unei serii de coincidențe se ascunde aproape întotdeauna o cauză, de cele mai multe ori ignorată. Așadar, cu cât sunt mai multe coincidențe (simptome), cu atât există mai mult certitudinea unei patologii (boli). 

Mai mult, prudenți trebuie să fim și în privința prefixului, provenit tot din greaca veche și având, și el, ghinionul de a poseda un statut negativ, desemnând o lipsă, o absență. Așadar, limba veche și-nțeleaptă a născut, printr-un aparent paradox, care nu este, în realitate, decât o simplă derivare parasintetică, o realitate pozitivă îndeosebi stabilă: asimptomaticul. 

Să nu ne grăbim, însă! Cum bine îi stă românului, prin venele căruia curge nu doar sânge nobil de Traian, ci și plasmă neaoșă de dac, profitând de circumstanțe ad usum Delphini, (al noilor Delfini, nota bene!) a reușit să transforme și această realitate lingvistică într-un motiv al disensiunilor colective în vremuri de pandemie. A făcut el ce-a făcut, încât și benignului asimptomatic i-a găsit nod în papură: de ce, adică, să umble asimptomaticul liber pe stradă? Asimptomaticul este o incertitudine, mai mulți asimptomatici liberi pe străzi sau chiar prin casele lor (sic!) reprezintă, neapărat, o serie de coincidențe care ascund, în spatele lor, conform tuturor statisticilor, o certitudine: pericolul social. Astfel că statul, care veghează și știe mai bine care este, cu adevărat, binele cetățeanului suspectat de inteligență asimptomatică, a meditat intens și din acest efort cognitiv a rezultat măreața idee că locul asimptomaticilor prezumați ca o amenințare pentru sănătatea publică este în spital. Spre a convinge populația reeducată prin argumentum baculum, reespectiv amenzile extravagante aplicate conform planului impus ”de sus”, să-și rezume existența la doar câteva instincte: cel gregar și cel de supraviețiuire, statul, zelos, a și venit cu o propunere extrem de”apetisantă” de spital, ca desprins din desenele animate: cutii de carton pe post de saloane, având drept ferestre fotografiile unor bucăți de cer albastru străjuind obstinat plaiul mioritic, și personal de servire un robot cu numele Escu. Robot cu care, spun unii, mai cârcotași, se pare că a comunicat excelent înșuși augustul Delfin autohton, constant observator preocupat de binele națiunii.
Devenindu-ne, în timp, hazul de necaz un fel de modus vivendi, ne-am putea constata in fragranti ca asimptomatici nedetectați, lipsiți de... celebrul ghinion național ce ne-ar face pasibili beneficiari ai tratamentelor care se impun în atare circumstanțe ale stării de alertă.
Am putea chiar să și rânjim în pumni de moartea caprei vecinului, că și acesta este un fel de sport național, nerecunoscut, dar practicat asiduu.
Am putea...  dacă n-am știi că, uneori, printre asimptomaticii ghinioniști, internați cu forța, se mai strecoară și câte unul care se încăpățînează să iasă din rândul oilor civilizate și docile. În care a mai rămas și altceva în afara instinctului de supraviețuire: verticalitatea omului liber. Aflată la terapie intensivă și ea, ca și țara, răsuflă greu, în ritmul unor inimi care bat altfel, inaccesibile auscultării urechilor tot mai surde ale acestei lumi.
O poți găsi în rezistența mută a unei bătrâne de 83 de ani, dintr-un sat uitat de lume, dusă la spital, în loc străin, departe de ai ei, care refuză hrana, preferând moartea.
E din ce în ce mai rară, în ultima vreme, într-o țară în care începem cu toții să devenim asimptomatici de empatie, blândețe, îngăduință, umanitate.

”binele (pe) care mi-l vor”

Despre sensurile cuvintelor și drumurile lor până la noi poți vorbi mult și în moduri accesibile feluritelor inteligențe. Continui astăzi să agăț în vârful peniței virtuale un alt cuvânt: degradare, neplăcut, însă impus oarecum de circumstanțe. Azi doar într-un crochiu, silindu-mă ca, de va voi Domnul, cu un alt prilej, să-l deschei la șireturi mai pe îndelete și să-i dezvălui dedesubturile. Prilejuri vor fi, n-am grijă!

Sensurile verbului a se degrada includ nu doar figurativ ideea decăderii. Dintr-o stare de funcționalitate, dintr-o demnitate, dintr-o însușire inițial ideală, la una palidă, slăbănogită ca intensitate, deteriorată. Degradării se supun toate câte există: popoare, cetăți, stăpânire, bogăție, minciună, valori, tinerețe, putere, iubire, iluzie, prietenie, sănătate... și viață. Toate, absolut toate, fără excepție, se corup, se degradează, se transformă, se ruinează, se pierd și pier.

Cel mai lesne se pervertește Binele, căci omenirea, nărăvită de a privi abstracțiunile cu un ochi foarte sceptic, are, în genere, o rezervă față de tot ce nu posedă formă concretă, nu ține de foame sau de cald. Cum raportarea la orice noțiune sau realitate se face prin prisma preaplinului și trufașului eu, binele este privit dintr-o perspectivă extrem de apropiată propriei perechi de ochi, în consecință diferit față de altă pereche de ochi din dotarea unui alt preaputernic eu: doar că... al altuia.

Mai mult, cum natura lui definitorie este necorporală, Binele, spre a fi într-adevăr văzut cum se cade, necesită oarece măiestrie a unei alte perechi de ochi, purtați îndeobște pe... interior. Și cum aceștia suferă la specia umană adesea de o gamă largă de afecțiuni, chestiunea devine foarte delicată.

Relativizându-se după soiul deficiențelor de vedere, căci, așa cum spun doctorii, orice ființă poate fi afectată, în orice moment, de o problemă de vedere, mai inofensivă sau mai agresivă, conștient sau nu, Binele se pervertește, adică își pierde valoarea lui absolută, în funcție de limitările, diminuările sau sensibilitățile câmpului vizual al fiecăruia.

Așa se face că, vătămat fiind ochiul dinlăuntru, ochiul din afară e lesne înșelător, astfel încât vezi Binele și acolo unde nu este, fantasmagoric, trunchiat în cine știe ce întruchipări, mincinos. Foarte adesea îl vezi în grădina celuilalt. Iar binele celuilalt îți pare, dintr-odată, mai chipos, mai ispititor, mai plin de must și mai dulce la gust, te fură cu înfățișarea lui calpă și vrei să i-l furi.

Și-l invidiezi, și-i sapi gardul ca să-ți faci cărare, și celălalt îți devine rival, ba chiar vrăjmaș, pentru că deține ceva ce tu jinduiești și nu ai, ceva ce crezi că, de vei avea în mâinile tale hulpave, în fața ochilor tăi bolnavi fără să știi, te va face mai frumos de privit, mai vrednic de poftit, de iubit...

Și, de ce crezi că, ieșind ca furul din grădina celuilalt cu brațele pline, că ai acum destul din ceea ce-ai poftit așa de nesăbuit, ignorându-ți uneori chiar propria grădină, propriul pom pe rod, vrednic și dornic să dea must, de-asta ești, în lumina celorlalți ochi, cu care te încăpățânezi să nu vrei să te vezi, mai sărac, mai gol, mai răpănos și mai plin de amărăciune!

Căci deseori mărul roșu al Binelui de pe ramul vecinului e viermănos, putred și rău la gustare și nu-ți aduce dulcele visat, ci numai minciuna, așa cum s-a arătat ea ochilor tăi de tină și nevedere.

În vremurile acestea ingrate, abstracțiunile, siluite la măsurile strâmbe ale concretului, se îmbolnăvesc, se pervertesc. Comoara asta abstractă a Binelui, dorită de mulți precum cea mai de preț grămadă de arginți, o capătă doar cel ce nu dă pe comorile prețuite cu ochii lumești nici un bănuț găurit. Și, la fel, o păstrează doar cel ce-o sporește, dăruind-o, paradox de care ne-a încredințat un exemplu dureros de concret, acum două mii și mai bine de ani!

Paradox care, așa cum îi stă bine oricărui paradox, se încăpățânează să ne dea cu tifla!

Și, ca să nu fie tonul grămăticului prea grav, gravitatea fiind cea de care suspinăm ca de-un spin în talpă, vremea-i să zâmbim puțin. Deși după Binele acesta abstract toți alergăm de-o viață, tot Binele acesta abstract este și cel la care suntem dispuși să renunțăm, cu mărinimie, în fața oricui! Că-i adevărat, te voi convinge tot cu bănuțul găurit al cuvintelor ce definesc abstracțiuni, pe care, golite de sens, le aruncăm cotidian, fără să le punem mare preț.

Cine n-a spus măcar o singură dată unui prieten, vreunei persoane dragi, la cine-știe ce aniversare sau eveniment fericit: „îți doresc tot binele din lume?!” Recunoaște, ai făcut-o, de nenumărate ori, nu-i așa?! Ba chiar te-ai simțit bine după ce-ai rostit inconștient sau automat cuvintele, ți-ai gratulat singur orgoliul că ești așa un om cald, și bun, și dezinteresat, atent față de ceilalți. Meriți și tu, la rându-ți, tot binele din lume... Serios? Care bine, că tocmai îl dăduși, cu grandilocvență, pe tot, celuilalt! Pe tot! Ție de unde să-ți mai rămână, că doar rezervele de bine ale planetei, de la care puteai să ai și tu ceva așteptări, tocmai le cedași și se îndreaptă vertiginos către destinatarul mesajului tău altruist. Adică tot în grădina lui...

Și iar ne-ntoarcem în cercul vicios, nu-i așa? Nu-i așa că, parcă, dacă stai să te gândești mai bine, nu-ți mai vine să scrii și a doua oară același mesaj, ba, din binele ăla corespunzător pe cap de locuitor, parcă ți-ai păstra și tu... o parte considerabilă? 😁

P.S. Știu, chiar de la începutul acestor rânduri ți-a sărit în ochi lipsa prepoziției și, nărăvit să-mi vrei binele cu de-a sila, vei fi arzând de nerăbdare să-mi atragi atenția că am uitat prepoziția și că nu-s decât o cabotină. Nu te obosi, păstrează-ți binele pentru zile când vei avea nevoie de el, n-am uitat-o, am pus-o doar între paranteze! Va fi doar un pretext pentru alte reflecții semantice din rândurile pe care nădăjduiesc să le citești la o cafea... săptămâna viitoare.

Jivina

Jivină este un cuvânt pe care l-am moștenit de la slavi, care au trecut pe la noi și ne-au lăsat atât metehne, cât și un bogat fond lexical cu o sonoritate întunecată și primitivă care, pasămite, ne-au atras și ni s-au lipit de obiceiuri, de vreme ce le regăsim, chiar și deghizate, până astăzi. 

Jivina e o dihanie respingătoare și bestială, care trăiește în sălbăticiile singurătății și bântuirilor, de care omului, neputând-o îmblânzi, nu i-a mai rămas altceva decât să se teamă. 

Jivina e o lighioană scheunătoare, groaznică de privit și de ascultat, mârșavă și rapace, iar odată cu numele, omul i-a pecetluit destinul de blestem și hăituire. Seamănă teamă numai cu umbra sonoră și grea a hainei numelui, o teamă viscerală, icnită, din vremurile când oasele se chirceau de frig sub biciul vânturilor și al ploilor, dinții scrîșneau și părul se ridica de groaza arătărilor târâmurilor de sub pământ și de sub genuni... Jivina se ascunde de om și de puterea lui, temerilor lui răspunzându-i cu ferocitatea ei atavică,  din imemoriale timpuri, căci n-au învățat încă să facă pace fiecare cu partea din el a celuilalt. 

Jivina zace, deghizată pervers, în fiecare dintre noi. În viciile și agresivitatea genuină, în zavistia care nu ne îngăduie să acceptăm superioritatea ori binele celuilalt, în infirmitățile sufletești de tot soiul, care ne sluțesc chipurile, oricât le-am spoi cu farduri și ne strâmbă zâmbetele buzelor cu care dăm sărutarea lui Iuda. 

Jivina scoate capul la iveală în necinstea cu care nu ne recunoaștem slăbiciunile, ne bucurăm de răul altuia, scuipăm delațiunea și urâm statornic și fără de leac. Jivina din noi are o conformație hidos de subtilă, pe măsură ce suntem mai evoluați în șarlatanie, în josnicie și denaturare, în minciună și lingușire, în anomalii și perversități. 

Jivina din noi, aceea, numită cu felurite nume, care bântuie măsluită sub șuvoaiele pasiunilor, sub cariatidele principiilor și ghioaga revendicărilor este transparentă sub lințoliul - veșmânt de când am apostaziat de la menirea noastră de lumină și duh.  Treptat, întinează și ultima cărămidă de la baza soclului pe care ne-am clădit statuia de minciună, a celor ce vrem să părem altfel decât ne este insuportabil să recunoaștem c-am fi.

”... și fără rădăcină”

Cum să nu-ți mai fi fost dor? Cum să mă fi uitat de tot pe mine, cea răsărită din visurile și dorințele tale, pe care, deși nu m-ai înțeles aproape deloc, m-ai respirat și m-ai simțit adevărată și numai dragoste?  Cum să mă fi mințit atât de mult, încât bătăile inimii tale de sub steaua sfioasă a palmei mele să fi fost de tot trunchiate? Și cum să mă fi mințit pe mine atât de mult inima mea credulă și desuet adolescentină, care-și potrivea bătăile în ritmul vieții tale, măsurându-le între ”bună dimineața!” și ”noapte bună!”, inimă de copil mare, dar care nu mă minte niciodată?

Sunt multe feluri de amăgiri pe lume și multora dintre ele le-am încercat gusturile, dar eu știu că este imposibil să mă îndoiesc de glasul sufletului meu. Și el îmi spunea încăpățânat că... e imposibil să mă fi amăgit cu tot...  Cu tot ce-am trăit, cu tot ce-am simțit, cu tot... ”Cine are capacitatea de a se îndrăgosti, poate avea mereu încredere în iubire şi în valoarea omului de care s-a îndrăgostit.”, așa zicea Paler,  dragul și atât de aproape simțit tovarășul meu de pasiuni donquijotești și amar de inimă Paler!
Nu știu de unde mai are putere de supraviețuire încrederea, când ai inima atât de tare și de profund rănită, dar poate vine odată cu dragostea și se încăpățânează să reziste, în ciuda tuturor adversităților... circumstanțiale. Iar credința dragostei e nu doar oarbă și surdă, e... rezistență absurdă. E ca floarea aia smulsă din pământ dintr-un roman al lui Hardy, ”trăiește și fără rădăcină.”
Copil mare ce sunt, așa mi-ai spus! Ca un copil splendid mi-e sufletul, naiv și încrezător până peste marginile credulității, cum spune cuvântul poveștii, obositor prin redundanță, dar sincer și dăruindu-se fără rezerve. Și așa, femeie-copil cum sunt, ce dar al vieții ți-am fost și îți pot fi!
Numai să îndrăznești să crezi în imposibilul în care cred și eu și să nu renunți! Numai să crezi în vorbele aceluiași Paler, mult mai deștept decât mine - recunosc, ei, da, recunosc!- care spunea sus și tare că omul care iubește nu va mai fi, nu mai poate fi vreodată același om ca înainte. Și nu-s vorbe mari, devreme ce eu și tu suntem dovada lor vie, de vreme ce eu, recunoscând că nu voi mai fi niciodată același om fără tine, îți răspund, de fiecare dată îți răspund... și te aștept. 

la fereastre, ninsori

Ninge, dragostea mea, fără timiditate, vajnic, cu navală de alb cristalin și imponderabil, iar eu nu mă mai tem de nimic. Imi vine să-mi iau singură întreg curajul la purtător și să ies în toiul nopții pe stradă, să-mi las obrajii sărutați de frânturile de miracol alb și rece cernut de cer și să te caut, și să te chem cu numele tău de alint pe care-l știe așa de bine inima mea. Ninge ca și cum toate zăpezile lumii i s-ar aduce ofrandă acestei inimi imense pe care-o  port îmbrățișată în piept. 

Și parcă simt că fiecare fulg e unul dintre miliardele de degete de curăție și de tandru alb cu care aș vrea să te mângâi, să te alint, să te învălui până când te voi revedea...

De la ferestrele ochilor mei negri albul zăpezii e și mai alb, un ocean dezordonat de incandescență sclipitoare, ce se grăbește să acopere toate umbrele dintre noi. 

Privind înapoi

La mine, în satul în care-am crescut, colindătorii soseau odată cu zorii. Cete de copii mai mari sau mai mici strigau pe ulițe: ”Bună dimineața la Moș Ajun!” și un refren destul de sărac, căci în partea asta de lume sudică și tradițiile s-au păstrat mai palide, sub amenințarea civilizației, nu neapărat mai bune ori mai frumoase, ci ineluctabile, ca toate relele lumii...  Deși nu înțelegeam foarte clar semnificația obiceiului și ne bucuram mai mult de ”recolta” de covrigi sau biscuiți ”Eugenia” din trăistuțe, știu sigur că ne doream foarte tare să fim prezenți la colindat, ba de multe ori înfruntam toată strășnicia obiecțiilor părinților doar să ne îngăduie!
Mă gândesc acum că, undeva, știam că e important să fim prezenți, ca și cum am fi participat, inconștient, la mersul firesc al lumii, un fel de must-do în limbajul anglicizat de azi. Și poate că așa și era, făceam parte dintr-un lanț viu al tradiției, sărăcită de ideologia epocii în care ne-am petrecut copilăria cei care avem acum în jur de 40 de ani. E sigur că societatea care stâlcea semnificațiile și păstra doar forma uneori golită de profunzime teologică avea și meritul de a menține real lanțul și conferea un anume soi de rezistență la ... neant. Și asta trebuie că a fost extrem de important, căci a făcut ca toate noutățile lumii caleidoscopice și destul de haotice de după 1990, în care am împrumutat modele străine de ființa noastră etnică și în care generația mea s-a format,  să fie privite cu un pic mai multă circumspecție. Și, nădăjduiesc, îmbrățișate cu mai puțin entuziasm... 

Ca și toți din generația mea, cântecele frumoaselor colinde le-am învățat relativ târziu, iar asta e tot o victorie a libertății, care ne-a adus, odată cu celelalte rele, și posibilitatea accesului la informație. Și-am aflat și semnificațiile atunci când a fost rânduit, iar mai târziu, studentă fiind, am colindat alături de colegi și prieteni colinde adevărate.
Ba, în anii dintâi de entuziast profesorat, i-am învățat și pe copii și-am pornit cu cetele la colindat pe la casele oamenilor. Mă bucur că, alături de colegele mele de facultate, am instaurat în satul copilăriei mele o tradiție pe care nu mă sfiesc s-o numesc frumoasă, care a fost dusă mai departe de-atunci: copiii de școală colindă și azi frumos pe la casele oamenilor, cu leru-i ler și flori dallbe în glasuri încă neprihănite și-mi spune mama că acum sunt însoțiți de preot. Ce bucurie am în suflet e greu să pun în cuvinte.. cam cum era aceea când le cumpăram daruri din darurile oamenilor și le priveam bucuria cu care, la biserică, în ziua de Crăciun, își primeau fiecare răsplata... Așa că doar mă bucur de amintire și sunt recunoscătoare c-o am. E de preț într-o viață de om.
Mă străduiesc, după puteri, să cred că noaptea de colind mi-e ca o sărbătoare personală, chiar și-n cele mai vrăjmașe circumstanțe, pentru că știu că e o noapte menită bucuriei, care te face frumos tare pe dinăuntru. Și cred!
Cred că în noaptea aceasta toți îngerii colindă pe la casele oamenilor. Nevăzuți, dar prezenți pe umărul drept al colindătorilor, se bucură și reamintesc cu glasuri de colindă vestea cea bună: că s-a născut Hristos. Cândva, într-o iesle, în umilință și-n taină, taină care nu s-a revelat decât unor aleși și unor umili: magilor și păstorilor. Taină care-n noaptea asta se dezvăluie tuturor.
Și-n noaptea aceasta, de dragul ostenelii lor, toate tristețile trebuie să fie alungate afară din inimi, iar ușile casei, precum și ale sufletului, să fie lăsate larg deschise. Spre a intra pacea, mângâierea, înțelegerea, nădejdea într-un mâine mai bun. Care e tot o taină, dar ce binecuvântare că poate fi! 

În noaptea aceasta miroase ca-n copilărie: a bucurii simple, a portocale și-a obraji înroșiți de ger și toate celelalte mirosuri străine, cu care ne-am molipsit peste an, al mâhnirilor, al iritărilor, al așteptărilor zadarnice, al minciunilor și-al al deziluziilor zboară ca prin farmec spre neantul din care-au venit. 

În noaptea aceasta și cei fericiți și cei înșelați de nefericiri vremelnice, și cei care se știu buni și aceia care-au simțit gustul amar al înșelătorului rău merită să se primenească în veșmânt de speranță, de lumină și să cânte cu îngerii și colindătorii vestea cea bună: că s-a născut prunc tânăr, de la care învățăm nevinovăția și primim nemurirea.