Ninge, dragostea mea, fără timiditate, vajnic, cu navală de alb cristalin și imponderabil, iar eu nu mă mai tem de nimic. Imi vine să-mi iau singură întreg curajul la purtător și să ies în toiul nopții pe stradă, să-mi las obrajii sărutați de frânturile de miracol alb și rece cernut de cer și să te caut, și să te chem cu numele tău de alint pe care-l știe așa de bine inima mea. Ninge ca și cum toate zăpezile lumii i s-ar aduce ofrandă acestei inimi imense pe care-o port îmbrățișată în piept.
Și parcă simt că fiecare fulg e unul dintre miliardele de degete de curăție și de tandru alb cu care aș vrea să te mângâi, să te alint, să te învălui până când te voi revedea...
De la ferestrele ochilor mei negri albul zăpezii e și mai alb, un ocean dezordonat de incandescență sclipitoare, ce se grăbește să acopere toate umbrele dintre noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu