excentricii indezirabili

Cred că dintre toate virtuțile sufletului uman, fără să aibă neapărat un caracter teologal, cea mai tragică și mai înălțătoare este aceea a iubirii neîmpărtășite. Facultatea de a iubi fără speranță cred că n-o au toți oamenii și mai cred că îți trebuie un suflet anume fabricat pentru asta. 

”Intâmplător, oricine poate iubi”, spunea Dostoevski, pentru că iubirea, în sine, nu e o excepție, dar perseverența într-un sentiment,  în ciuda faptului că știi că nu există nicio speranță ca el să-ți fie împărtășit, e ca un fel de apriorică predestinare, de care nu toate sufletele sunt ”vrednice”. Și nici n-ar fi bine, căci nu e firească! 

Nu cred că e neapărat ceva lăudabil în acest gen de comportament, dimpotrivă! Asociind-o cu un fel de damnare, cred că e totalmente indezirabilă, pentru că toți oamenii, împlinindu-se afectiv doar prin răspunsul pozitiv al celuilalt, o socotesc o nenorocire personală, un cataclism care le spulberă sentimentul demnității și stimei de sine. Că tot am vorbit de Dostoevski, cred că tot el spune pe undeva că ”iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spulberând orice fel de diferențe și anulând antinomiile, ca un fel de sublim paradox al existențelor noastre vremuite și circumscrise vremii care trece. Soiul nefast de iubire despre care vorbeam adâncește și mai amar diferențele dintre destinele oamenilor, care nu converg, lăsând în peisajul sufletesc al celui care iubește și nu este iubit urme aproape imposibil de șters. Foarte des genul acesta de eșecuri îi menesc unui sfârșit prematur sau îi invalidează afectiv pentru tot restul existenței - asta în cazul fericit, dacă poate fi acceptat termenul fericit în acest soi de povești...  

Știu oameni care ajung la balamuc pentru întâmplări mult mai puțin dureroase, așa cum știu și povești ale unor destine ce s-au frânt tragic din acest motiv. Îmi amintesc și-acum de Jana, sărmana nebună din satul copilăriei mele, despre care mama-mi spunea că își pierduse mințile pentru că o concediaseră din slujba modestă de funcționară la poștă!!! Venea pe la noi, iar mamaia îi dădea de mâncare și o trata cu nespusă toleranță și compasiune, pentru tinerețea ei pierdută, pentru că i-au cedat resorturile interioare din cauza unei așa de neînsemnate situații, gândea ea, dar biata Jana evident că resimțise întâmplarea cu mult mai profund decât ne-am putea imagina vreodată. Fără îndoială, dezastrele erotice au fost și vor fi mult mai dese, mai dureroase și cu infinit mai multe victime...
Și literatura o confirmă, prin câteva cazuri celebre, ale unor îndrăgostiți fără speranță, ghinioniști ce au purtat acest stigmat. Dacă ne gândim doar la Werther al lui Goethe, care a emoționat milioane de cititori luându-și viața din dragoste fără speranță pentru Charlotte,  tot e desăvârșită demonstrația. Și ca el sunt atâția alții...

Ceea ce e, până la un punct, foarte greu de înțeles este puterea interioară a celor care aleg să trăiască totuși, mai departe, asumându-și acest faliment sentimental și fără să mai încerce să lupte împotriva a ceea ce simt sau să-și repudieze, în apele mlăștinoase ale altei ”iubiri”, eșecul prim.
E un soi de excentricitate costisitoare această consecvență în a urma același drum, care știi că nu duce nicăieri, de fapt, căci nimeni nu e poate fi atât de nebun să nu înțeleagă evidența. A-ți asuma că nu are niciun rost și a continua să rămâi, cu îndărătnicie, fidel unei obsesii care te consumă, dar cărei fascinații nu i te poți sustrage, cred că e un act de curaj, și nu de lașitate sau de insanitate mintală.
Nu știu de unde-și iau puterea de a continua astfel de oameni, sisifi insignifianți și poate destul de prozaici, dar, atunci când o fac cu demnitate și rezervându-și dreptul de a-și fi dăunători doar lor înșiși, nu mă pot împiedica să nu-i privesc cu admirație și un oarecare soi de empatie.  

Nu e ușoară crucea și nu sunt sigură nici că nu e exclusă o atare beatitudine în purtarea ei...
Cert e că oamenii de soiul ăsta, socotind că nu sunt doar niște indivizi în trecătoare crize erotice ori ”cazuri” patologice, sunt rari. Foarte rari. Pentru că-și asumă să trăiască în limitele impuse de un ”niciodată” cert, autoabandonându-se unui sentiment care nu le va aduce altceva decât voluptatea durerii. Durere care, foarte probabil, nu va trece decât odată cu viața... Și dacă avea dreptate Antoine de Saint-Exupery, că ”durerea unui singur ins face cât durerea lumii întregi”, cred că sunt rari pentru că nimeni nu-și mai asumă azi, când genul acesta de iubiri romantice s-a demonetizat și-a ajuns de râsul lumii, când aproape orice relații sentimentale au termen de garanție foarte scurt și oamenii se pot așa de lesne înlocui cu alți oameni, spre binele obștesc și cât mai puție complicații, nimeni nu-și mai asumă să trăiască, gratuit și derizoriu, ”toată durerea lumii”... 

miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 

Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 

Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  

Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 

O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!

Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 

Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...

Stop cadru

Deseori, pe măsură ce trec anii, mă încearcă o atare descumpănire în fața spectacolului existenței. Și, în ciuda firii mele analitice, simt că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.

Înșir aici niște reflecții despre versatilitatea unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și la care nu voi găsi răspuns niciodată.
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Am văzut, deunăzi, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, n-am știut întâi dacă să râd sau să plâng. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în 2018: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică; în rezumat: un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.

Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea. 

Nemaiputând rezista de durere, bărbatul dădea să se îndepărteze, dar judecătorul o îndemna intransigent: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii la câte lovituri ajunseseră? Din public, care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci. 

Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale. 

Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță, prin comparație. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din vremuri… aproape medievale, într-atât e de neverosimilă, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care într-o speluncă sud-americană câțiva nefericiți se zgâiesc la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.

a înțelege

Deseori, viața te pune în situații mai puțin fericite, în care ceea ce ți-ai proiectat tu în mintea ta plină de utopii rizibile pentru cei mai sceptici nu se întâmplă nicicum, ba tocmai pe dos. Și trebuie să le faci față cumva. Și le faci, de cele mai multe ori le faci. Traversezi cu greu anumite realități amare, cu inima ta îndărătnică și recidivistă grea și dureroasă în piept, ca o rană incurabilă, dar ajungi să le-nțelegi motivațiile, poate și sensul, dacă ești norocos... Și înțelegerea aduce cu ea acceptarea, iar să accepți e semn că te maturizezi, cel puțin așa spun teoriile. De cele mai multe ori, recidivantele doar acceptă și... îmbătrânesc, fără să se maturizeze cu adevărat vreodată. Și sunt încredințată că-i așa, căci dacă scrijelești mai adânc sub pojghița lor de suliman - a se citi comportament adecvat, rezonabil - dai acolo de aceleași latente și vorace speranțe, dorințe, nevoi - cam terfelite, ce-i drept, dar vii și la fel de ”periculoase”, ca niște bombe cu ceas...

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege acele realități incomode, care nu plac nimănui și care pun obrăzare cenușii sufletului. Înțelegi, de exemplu, că vorbele nu au totdeauna sensul de dicționar și că un ”nu îți fă griji!” înseamnă și ”vezi-ți de treaba ta, n-am nevoie de tine”, că ”niciodată” poate fi la fel de tangibil ca o piatră rece și lucioasă de mormânt. 

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege că te ai doar pe tine, că te vei avea în continuare întotdeauna doar pe tine și că trebuie să accepți asta. Și că Dumnezeu îți dă răspunsurile pe care le meriți, nu pe care le dorești, oricât de înverșunat și de jalnic necumpătat ți le dorești... 

Uneori, înțelegerea adevărurilor face totul mai simplu. Poate pentru că înțelegând, te eliberezi, îți faci curat pe dinăuntru și deschizi larg ferestrele să intre ziua de mâine. Alteori, înțelegerea te pune față în față cu vidul unei existențe în care tot ce-a fost crezut solid s-a năruit, căci fusese fundamentat pe erorile anterioare majore de judecată.  Și golul poate fi, deseori, un gol al deznădejdii în care n-ai voie cu niciun chip să intri, căci drumul are sens unic... 

S-a lăsat liniște și oboseala peste pleoapele grele. Mâine... Ziua de mâine vine din nou, iar asta e o speranță într-o binecuvântare divină. 

Mulțumești lui Dumnezeu pentru că a oprit în văzduh ploaia și-a îngăduit oamenilor buni să-și îndeplinească visurile și să se bucure de roadele muncii lor. Mulțumești pentru bunătate și îndurare, mulțumești pentru că ți-au fost ascultate rugăciunile și știi că te încrezi într-un Dumnezeu bun și plin de iubire, Căruia, deși nu-L înțelegi și nu-L iubești destul, căci ești prea nemeritoriu om și prea ticălos, merită să I te predai, căci știi că El știe mai bine decât tine de ce... ceea ce tu nu înțelegi și nu accepți încă. 

A fost miercuri,a fost joi, a fost vineri, apoi sâmbătă, au fost zile unele după altele, și lucrurile s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple, nu după cum am visat sau mi-am imaginat eu. Am împlinit un vis, am realizat ceea ce în urmă cu un an nici nu mi-aș fi pus problema că aș putea să realizez, am trăit niște zile pline, în emoții și osteneli, dar sufletul tot nu mi-i împăcat. Așa e omul, mereu nemulțumit de toate cele exterioare, căci, de fapt, singurele bucurii care pot să-ți umple toate golurile sufletești sunt bucuriile dragostei, iar acestea, văd bine, mie nu mi-s încă hărăzite. Dar, vom mai aștepta! Încă o zi, încă alta, zile după zile, mereu, până ce vor veni și acestea, căci trebuie să vină... La timpul lor, cu omul lor - care va fi fiind cel potrivit... 

Nu putem, văd bine, face abstracție de inimi în exercițiul viețuirii noastre, mai chinuite sau mai line. Nu putem să ne dezbărăm de ea de tot, ca și când nu ne-ar fi în piept ca o fântână cu puteri mai însemnate decât ale apei vii din basme, ca și când  n-am avea-o, ca și când... Nu putem, iată, văd bine, nici la patruzeci, cum nici la douăzeci de ani nu putem... Suntem însemnați cu damnarea perpetuă a unui dor de ceva ce nu poate încăpea în cuvinte decât relativ, mai mult sau mai puțin definit, mai stângaci sau mai nimerit - unii-i spun dragoste, alții fericire, alții pereche- oricum i-ar spune, e aceeași realitate pe care nu putem s-o negăm. 

Nu mai fug de nimic de la o vreme, mă las dusă ca de o apă de viață și de șerpuirile ei plutitoare și implacabile. Nu mă mai împotrivesc, nu mai am ziduri, căci și de le-am avut, nu mi-au folosit niciodată la nimic: le-au luat alte ape, mai năvalnice și mai furioase ale întâmplărilor pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Și să le brodez pe horbota inimii, peste alte semne ale altor vârste, iubiri, lacrimi, speranțe... 

Întâlnirea

M-a primit în ușă cu zâmbet cuceritor și m-a poftit în casa și în povestea lui. Mi-a vorbit și mi-a arătat toate câte avea și făcea cu mărinimie distinsă, pe care recunosc că n-am făcut nimic s-o merit, izvorâtă dintr-o bunăvoință aristocratică și plină de curtenie. O curtenie prețioasă, cu parfum de veac demult trecut, uimitoare ”până peste marginile uimirii”, cum spune povestea, dar care, paradoxal, nu m-a surprins prea tare, căci ceea ce descopeream nu era neaşteptat. Am avut, cumva, sentimentul acela de "déjà vu", ca și cum aș fi deschis o ușă în spatele căreia știam ce va fi, căci decorul îl construisem chiar eu, în imaginația mea.
Venea ca o confirmare că nu mă înșelasem, ca o certificare a unei intuiții și a unei credințe intime că acesta era adevărul despre omul acesta necunoscut, dar cumva familiar. Adevărul prețios pe care inima mea, cumva, l-a simțit dincolo de toate rațiunile, adevărul care mă condusese acolo, în fața bărbatului cu ochii de cărbune, care și-a pus cămașă de sărbătoare în cinstea venirii noastre și ne-a făcut un dar neprețuit: bucuria. Bucuria de a respira același aer pentru câteva ceasuri, de a vedea şi a atinge obiecte înnobilate de oameni iluştri cărora le-au aparținut, de a vedea cum se manifestă prietenia, respectul pentru istorie, neam, trecut, de a vedea cât de simplu se poate trăi altfel decât gloata.

”Aici stai tot timpul?” l-am întrebat pe bărbatul neverosimil din fața mea, cu ținuta mândră și dreaptă de voievod,  cu zâmbet bun și glas puternic, sincer și pasionat, uitându-mă stupefiată în jurul meu, la casa bizară și eclectică în care l-am găsit. ”Da, de doi ani.” mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi, ca și când mi-ar fi răspuns la toate întrebările mele nerostite, dar intuite. 

Are ochi negri și strălucitori, ca două sfere mobile de antracit şi zâmbet cald, care-i luminează și-i îndulcește căutătura stranie și severă. Vorbește cu pasiune despre crezul lui, despre munca lui de-o viață, despre admirația pentru niște oameni care l-au format și despre cum înțelege el să le onoreze memoria peste timp, chiar dincolo de mormânt. E un bărbat strașnic și un om fascinant, un amestec aproape neverosimil de extravaganță și modestie, blândețe și violență, inteligență și forță, realism și idealism,  dedicare și vanitate... Și peste toate, e un talent uriaș pe care înțelege, cu generozitate și obstinație, să-l dăruiască lumii. Dincolo de bani, chiar și fără bani, lumii acesteia pestrițe... chiar dacă lumea nu știu dacă e în stare să primească tot ce are el de oferit. Dar e gata s-o facă. ”Pentru copii, pentru cei ce vor veni după noi, că noi... cât vom mai fi...”, spune, şi glasul îi sună cu un fel de melancolie care mă electrocutează de emoție. Îi zâmbesc şi-n acelaşi timp îmi vine să-l îmbrățișez, căci în spatele zâmbetului meu stă lacrima.
E un duh de jertfelnicie și o hotârâre de nestrămutat în ochii negri care mă privesc. O hotârâre de a-și rămâne fidel sieși și unor idealuri în care crede cu tărie, în spiritul cărora își duce viața contradictorie, între asceză și exces. Singuratic, deși mereu înconjurat de ceilalți. 

Omul e un personaj din alte timpuri, un personaj în carne și oase, cu bizarerii comportamentale, oscilând între asprime marțială și maniere de prinț în vestimentație romantică și desuetă, dar e autentic și frumos. Când ridică vocea îți îngheață un pic inima, dar când zâmbește, simți că n-ai de ce te teme. De mult, de foarte mult timp n-am mai întâlnit un om care să merite în asemenea măsură uimirea mea. Am auzit și am văzut lucruri incredibile, care m-au lăsat mută de admirație, nu doar pentru valoarea lor în sine, ci pentru valoarea motivației omului care le făcuse, care le dădea astfel o și mai mare valoare. Pentru că-n vorbele bărbatului cu pletele negre și mâini incredibil de albe și delicate - spun incredibil având în vedere că sunt obișnuite să mânuiască nu doar condeiul, tastatura sau camera de filmat, ci și spada, pistolul și frâiele cailor în egală măsură - se simțea sufletul: cald, vibrant, emoționant, sincer.
Mi-am revenit târziu după întâlnirea de zilele trecute, am trecut-o prin filtrul rațiunii și-am înlăturat urmele entuziasmului, a rămas doar adevărul așa cum l-am perceput, sper netrunchiat de emoție, şi mă străduiesc să-l transcriu. Realizez însă că fără emoție nu se poate...
Și acum, când scriu, înțeleg lămurit că poveștile pot deveni realitate, dacă ai suficientă putere să crezi în ele. El, cel puțin, a reușit și a transformat povestea sa în realitate. Una credibilă, de la oameni până la costume, cai, arme, ba chiar până la duhul ei ce plutește nevăzut pe deasupra tuturor celor ce vor și pot s-o vadă.
Acum știu că oamenii mai pot fi și așa, adică neverosimil de spectaculoşi, cam cum mi-am imaginat eu că pot și trebuie să fie, ca să se potrivească în povestea mea: personalități dificile, da, poate intransigente și chiar maniacale, dar nobile. Așa cum parcă nici măcar eu, cea în ale cărei vene curg visuri şi poveşti, nu mai credeam în ultima vreme, amăgită de mersul anapoda al vremurilor în care trăiesc, că pot fi. Dar speram, nebunește și insistent. (Îmi trece prin minte zisa aia, cred că a lui Tenessee Williams, despre visurile persistente care au rolul lor și se realizează? ceva de genul, nu mai știu exact...) 

Am bucuria unei descoperiri care are, în noutatea ei, paradoxul unui adevăr pe care-l conțin: un om rarissim trăiește printre noi, iar noi nu prea suntem în stare să-l vedem, prea rar să-l prețuim, să-l înțelegem.
O întâlnire cu un om care mai crede în valorile unui cod de conduită al unui cavalerism pe cale de dispariție și trăiește conform credinței lui e un privilegiu. E ÎNTÂLNIREA care te bucură și, printr-un har al stelelor, poate-ți schimbă viața. Iar omul pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc eu asta face: schimbă vieți ale celor care au nevoie, deşi poate nici ei înşişi n-o ştiu, adună de pe drumuri tineri și-i face oameni, îmblânzește, hrănește şi iubește cai și câini, scrie povești, instruieşte discipoli și face spectacole, muncește să lase ceva în urmă și-și împlinește destinul.
Și asta e doar frântura pe care m-a lăsat pe mine s-o văd. Restul e poate chiar mai frumos...

25 de trandafiri roșii

N-am mai scris demult. Nu am explicații, pur și simplu...

Astă seară vreau să scriu despre fericire. E un subiect la care nu mă prea pricep, pentru că de prea puține ori l-am conștientizat și l-am trăit, eu cea obișnuită cu autovictimizarea, dar încerc. 

Dimineață am primit vestea pe care-am așteptat-o ani la rând, o confirmare care să mă ajute să mă simt la adăpost de lumea dezlănțuită, să-mi confirme o parte din ceea ce sunt. Am așteptat-o cu o așteptare flămândă, care se vede doar în ochii copiilor săraci, care tânjesc la vitrina plină de dulciuri a magazinului pentru ei inaccesibil... Am așteptat-o și-a venit. Și-am cunoscut o bucățică din ceea ce trebuie că este fericirea. 

Apoi am reconsiderat toate credințele pe care le-am târât după mine ani de-a rândul și care mi-au fost atât de grele piedici în calea stării de bine și mi-am dat seama că am greșit fundamental. Fără exaltare, de fapt, fericirea e cu mine de atâta vreme, în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă bucur că mai am mamă care să mă sune, că am prieteni încă buni, cărora să le pese de mine, să se bucure de bucuriile mele, că am o meserie frumoasă, că Dumnezeu mă iubește atât de mult, incomensurabil.... Că sunt suficient de sănătoasă să umblu prin lume frumos și frumoasă, că-mi mai cântă Tatiana și mi-e drag s-o ascult și s-o-nțeleg, că am parfum în dulap și cărți în bibliotecă  pregătite de citit, că dimineață cafeaua încă mai are gust, că mă pot bucura de tot felul de fleacuri, că mă pot indigna răutatea și nedreptatea, că scriu, cânt, citesc, visez, că pot scrie, cânta, visa, iubi... Câte daruri, Doamne, câte daruri mi-ai dat și ce frumoasă e lumea mea!!!! 

Și habar n-am avut că bucuria putea să fie starea mea de fiecare zi... în schimb, am mers cocoșată prin lume, încruntată și plină de resentimente față de oamenii care mi-au făcut rău și care, de fapt, nu contează... 

Astă noapte am visat că ofeream 25 de trandafiri roșii unui om ticălos. Nădăjduiesc ca în cele 24 de ore ale zilei de azi să fi oferit celor din jur, oricui, cumulate, 24 de clipe de bucurie... Iar cea de-a douăzecișicincea mi-o rezerv mie, e o certitudine, aceea a bucuriei din vestea bună pe care-am primit-o de dimineață. Bucurie pe care-am întrezărit-o eu în roșul carminat al trandafirilor din vis, oferiți paradoxal și gratuit, ca și toată viața mea de până acum, unor oameni nemeritorii...  

AZI e prima zi din viața mea fericită și simplă. Pentru mine, mai întâi și mai înainte de orice. Și vorbele lui Anatole France mi se par adevărate: 

”Oamenii se cred nenorociţi pentru că nu pot avea ceea ce cred ei că este un bine, sau fiindcă se tem să piardă ceea ce au sau pentru că îndură ceea ce îşi închipuie ei că este un rău. Înlăturaţi toate credinţele de felul acesta şi toate relele vor dispărea!”