Premoniții?

Se duce toamna, cu dâre de ploaie după silueta-i fumurie și înfrigurată. Vine iarna, înghețată și lungă, ca o viață fără iubire, ca o absență a unui mort iubit, prea iubit și de neînlocuit.
Nu vor mai fi cântece și păsări perechi, doar negre ciori și negre zboruri peste blocuri gri, peste oraș gri, peste vieți gri, peste lașități și mai gri...
Vor îngheța toate stelele sticloase, toată izvoarele sufletului, toate zâmbetele în colțul gurii, nemaireușind să devină niciodată surâs.
Va fi iarnă și vânt. Și frig înăuntru și afară. Și zile cu cer fără albastru, fără soare, fără ecou al gândurilor de cerere. 

Se duce toamna, se duce încă un an, se duc ultimele visuri nebunești- resturile tinereții dintre cutele de la colțul privirilor de catifea. Se duc cu ultimele cuvinte ale unei nopți de noiembrie târziu și singur, șterse de picăturile unei alte ploi reci și indiferente. 

Poate că se duc ca să facă loc nou în inima unei femei complicate și rezistente la schimbare de zodii, de mentalități, de iubiri, de credințe și zei...  O femeie veche, principială și înverșunată în tiparele unui ”așa trebuie” din ce în ce mai desuet și mai inaplicabil... O femeie plină de suflet și defecte, fără tact și fără gratii la inimă.
Poate că s-or duce toate cele știute, să facă loc unei femei ”noi”, rebranduite, conforme standardelor lumii crude și războinice în care se târăște prin ploaia cenușie și rece de noiembrie circumspect și esențial.

Și tăcut, prea tăcut... Cine știe?...

”Dacă m-ai chema, ar zvâcni

 O mie de păsări în colivii;

 O mie de uși s-ar da-n lături 

 Și s-ar umple văzduhul de păsări

 Și – ca legătura de chei a pământului – 

Ar zăngăni apele sub mâinile vântului

 Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni ! 

Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni

 Și-ar începe să călărească la vale

 Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;

 Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău – 

Tu, dezghețul meu, soarele meu !”

                                   Nina Cassian 

Cernitele gânduri

Când vin nenorocirile, nu ești niciodată pregătit. Săptămâna asta a început cu o tragedie, de care-am aflat de la primele clipe conștiente, care-a înnegrit iremediabil toate zilele celelalte și în care, fără să vreau, am fost implicată prin faptul că-mi pasă de oameni. Și că nu pot să trec prin viață punându-mi scut la inimă, la sensibilitate, la ceea ce mă face să fiu om...
Știu că nu e prima, țara întreagă și-apoi lumea întreagă a fost cernită de câteva săptămâni- de fapt, începutul lunii noiembrie a fost marcat de tragedii, una peste alta, ca și cum luna asta ar fi blestemată, ca și cum tot răul din an se adună acum.
Nici nu încerc să le explic, mi-e și-așa destul de greu să le conștientizez, căci sufletul meu parcă le refuză realitatea, e prea dureroasă!  Cert e că simt că au o explicație, deși nicio absurditate nu este explicabilă, cu toate subterfugiile minții! Dar explicația cred că e mult mai profundă decât rațiunea poate să cuprindă în limitările ei, iar ea se găsește în răul din noi, pe care-l ținem încătușat și legat bine de baierele inimii, ca nu cumva să fim frumoși,  ca nu cumva să fim buni, ca nu cumva să fim onești și adevărați...
Am simțit acut că e prea mult urât și prea puțină bucurie în lume pentru cei ce-o merită, prea multă durere și prea puțină recompensă... Și-au fost gânduri de odinioară, de când eram studentă și-am trecut prin nenorocire, aproape o copilă, ca și copiii aceștia greu încercați și pălmuiți de viață, învinși în lupta inegală cu ”doamna cu coasa” cea nemiloasă...
M-am întors, ca odinioară, în adolescență, la marile întrebări cu ”de ce?”-uri, la cernitele gânduri că răul li se întâmplă doar nefericiților și îngenuncheaților destinului, cu asupră de măsură, de parcă nu le-ar fi de-ajuns povara pe care-au dus-o, deja, prin multe circumstanțe ce se înscriu în acea „soartă rea”, cum se obișnuiește să se spună din bătrâni.
M-am simțit, din nou, ca acum paisprezece ani, copil fără părinte, care nu înțelegea deciziile unui Dumnezeu pe care-l socotea absurd și neîndurător, deși știa că nu e, că n-are cum să fie!
Ieri, lacrimile mamei mi-au readus aminte că-i e grea absența lui la fel și-acum, absolut la fel... Și că durerea pierderii celor dragi nu trece niciodată, cu nimic, cu absolut nimic.
Trăind în lumea asta cu doruri, toți ne maculăm, cumva, ne murdărim de sordidul ei, ne contaminăm cu unele din bolile ei infame și mârșave, ne schimbăm la fața sufletului în viclenele curse ale neiubirii fără de măsură, ale egocentrismului, ale mândriei și ale ținerii de minte a răului. Uităm să fim cum suntem, cum am fost creați și cădem  în capcanele mișelești de a fi cum știm că nu e bine să fim...
Azi, ca și-n zilele din urmă, am reflectat la tot soiul de slăbiciuni: ale ființei noastre de carne și ale sufletului lacom de tot felul de doruri, mereu tânjite, veșnic amânate ca împlinire... Ele ne fac mici, slabi, insensibili, incapabili de compasiune, părtinitori și iude... Ele ne îndepărtează de Dumnezeu și, cine știe, ne atrag pedeapsa...ca un avertisment că am părăsit drumul drept. Deși, uneori,  în clipe de cumpănă, te întrebi unde e dreptatea și care e drumul?...
Mâine merg să petrecem pe ultimul drum un copil fără de noroc, de-ar fi să zic ca la mine-acasă, cum am auzit în glasurile bătrânelor de pe uliță, cum zicea mamaia, cum mi-a rămas în auz și-n suflet peste ani, căci știu clar că-n matricea aia a primei copilării stă cheia ființei noastre întregi. Un copil sărman, dar demn și luminos, care-a pierit la 20 de ani, strivit de un camion cu lemne... Un copil frumos și cuminte, care m-a impresionat prin liniștea și bunul lui simț rar, din ce în ce mai rar... Eu și cu ai mei, elevii mei, copii încă, fără experiență, dar cu suflet și cu lacrimi, vom vedea cum se ne mai arată Dumnezeu ceva, deși noi tot nu înțelegem...
Mâine va fi o zi neagră, neagră ca pământul care primește în el un tânăr care ar fi putut fi unul dintre oamenii buni, de care țara asta are nevoie, căci e din ce în ce mai plină de lichele. Și, în ciuda aparentei artificialități a formulei, chiar așa este, căci zilnic văd canalii în fașă, stârpituri la loc de cinste, rebuturi de la care nu mai putem avea nicio speranță. Judecata cade grea, și mi-e greu s-o admit și s-o rostesc, dar știu că așa e...
Mă tot gândesc, ca și mulți alți oameni, că sunt zboruri care se frâng înainte de-a se înălța, că sunt visuri și speranțe ucise din fașă, că sunt șanse visate, așteptate, dar care nu vor fi împlinite niciodată, ca niște promisiuni neonorate ale vieții acesteia crude, tare crude cu unii, uneori...  

Gândurile îndoliate nu au concluzii, nu au finalitate, nu au nici rost. Doar vin, ca niște păsări negre, de rău prevestitoare. De rău și de iarnă. De iarnă de suflet, de iarnă de bucurie, de iarnă de încumetare, de iarnă de tot...
Undeva, departe de tot, în cerul pe care-l facem cu inima noastră tot mai înstrăinat, e răspunsul și mângâierea pentru toate, ȘTIU că este. 

Cu ochii pe ceas

Mi-am permis azi să mă răsfăț: mi-am cumpărat tot felul de fleacuri, mi-am schimbat ochelarii, mi-am petrecut restul zilei, după obligațiile de serviciu, cum am vrut, scăpând de ceas, de presiunea unei iminente întârzieri pe undeva, deși nicio clipă n-am putut scăpa din capcana unor ore fixe pe ecranul telefonului. Mi-amintesc că, în adolescență, adică demult de tot, credeam că dacă surprind ceasul arătând ore fixe înseamna că mă iubește- cineva, probabil cineva drag. Naivitate dulce și binefăcătoare, la care mă mai întorc uneori, deși, după ce mi se lăfăie pe față un zâmbet larg și tâmp, îmi dau seama repede că pe mine acum n-are cine mă iubi, chiar de-aș prinde toate orele fixe din lume!  

Cum zisei, m-am plimbat prin oraș după ce-am isprăvit curățenia prin casă și-am intrat și-n câteva locuri unde se cheltuiesc sigur bani. Am observat, cu această ocazie, că mă plac oamenii și mă recunosc, chiar și cei cu care n-am venit în contact decât întâmplător, care n-ar trebui, în niciun caz, să-și amintească de mine. 

De pildă, o angajată drăguță, de la firma de cablu, pe care-am văzut-o acum câteva luni, cred că prin aprilie, când mi-a dat niște relații despre abonamentul astronomic și inutil pe care-l plătesc, m-a recunoscut și, cu multă amabilitate, după ce mi-a luat banii, m-a întrebat dacă mai am numărul ei de telefon. M-am dat seama că îl mai aveam, ba chiar că-mi aduc aminte c-o cheamă Alina. Bravo mie, zic, și plec mai departe. Era deja 16,00.  

Intru la optică medicală cu gând să-mi schimb, din nou, ochelarii. Angajații mă recunosc și ei și mă plac cumva, cred, căci mi-au făcut ochelarii pe loc, adică nu m-au mai lăsat să aștept nici măcar minima jumătate de oră pe care-o dau ca timp tuturor. Ba, mai mult, îmi fac și-o reducere la un toc de ochelari, așa de dragul meu... 

Ies de la optică purtând, foarte mândră, noua mea pereche de ochelari și merg să cumpăr ciocolată. Multă ciocolată. De toate neamurile. În taxi, dau de un alt taximetrist amabil și politicos, care, plin de solicitudine, mă lasă în fața blocului și-mi spune să nu mă grăbesc, ba să am grijă să nu pierd ceva... 

În fața blocului, vecina de la etajul șapte, cu fiica ei de mână,  îmi zâmbește cu gura până la urechi și-mi spune că fetița are o onomastică în seara asta. Nu mai întreb cam ce onomastică ar putea avea, căci în calendar sunt sărbătoriți azi niște sfinți cu nume imposibile: Rodion, Olimp, Erast, Sosipatru și Cuart- îmi dau seama că femeia făcuse deja tradiționala confuzie între ziua de naștere și onomastică, așa că-i urez fetiței distracție plăcută, fac mamei semne amabile și-mi văd de ale mele. 

Instantaneu, realizez că era 17,00 și-mi amintesc că tot azi am mai interacționat cu vecinii la fel de plăcut: vecinul de la etajul patru, amicul lui Ștefan de la Bărbulești, mi-a deschis politicos ușa și m-a lăsat să trec, deși n-a salutat, dar ce mai contează?! Ba, în plus, pe la prânzișor, mă conversasesm cu vecinul insinuant de la dugheana cu asigurări și pusesem la cale o posibilă strângere de fonduri în vederea reparării interfonului. În lift, altă surpriză: vecinul de la etajul șase îmi zîmbește și-mi promite că se va ocupa să repare interfonul, așa, de dragul meu... Hait! îmi zic, asta o fi ziua amabilităților sau strălucesc, cumva? 

Ce-mi pasă? Ceasul de pe telefonul meu a arătat azi toate orele fixe, nu cred c-am ratat vreuna, ba  s-a aliat cu el și ceasul cu lavandă, spânzurat pe bucățica de perete din bucătărie, ceasul de pe ecranul laptopului și toate ceasurile de aiurea, din capul meu... așa că mi-e bine, mi-e bine și fără să am vreun motiv, deși nu are cine să mă iubească pe lumea asta... Uite-așa, în ciuda tuturor neiubirilor și-a prostiilor de pe lume, de azi înainte hotărăsc să exilez din vocabular cuvântul ”nu”.   

Zâmbesc tâmp, lângă un teanc imens de lucrări pe care nu le pot corecta, căci nu văd prea bine să deslușesc hieroglifele elevilor mei grăbiți și adolescenți, cu o suprasaturație de zahăr în organism, de la cantitățile enorme de ciocolată îngurgitată în seara asta și mă pregătesc de o noapte fără vise, Doamne, fă să fie fără vise!... 

Dezechilibru

De câteva zile România e-n doliu național: moartea unor tineri într-un club de noapte, într-un incendiu iscat din cauza artificiilor. O tragedie, desigur. Din cauza ei s-a dezlănțuit iadul urii: se urăște, masiv, tot: guvernanți, biserică, preoți, patroni, cluburi și orice există. 

Se aprind lumânări în stradă, se pun flori la locul tragediei, se iese la televizor și se vorbește fără rost, se schimbă fotografii pe facebook, se postează mesaje revoltate, se spun cuvinte mari- cică solidaritatea societății cu tinerii frumoși și liberi, care ies, din nou, la proteste și-și iau țara-napoi. De la cine? De unde? 

Pentru ce se protestează, împotriva cui se strigă? Cine e vinovat de moarte, cui i se cere socoteală? Or fi, desigur, multe de spus, dar la ce mai ajută asta acum, când se arată vitejii după război? Cine poate schimba ceva? Și, mai ales, cine poate aduce morții înapoi? Mă tem că nimeni, oricât de mult ar striga și s-ar revolta. 

În isteria generalizată, cică statul e de vină c-ar construi biserici, preoții că nu se duc în fața clubului de noapte în care se cânta muzica satanistă să facă nu știu ce slujbe, Ponta că există și că e prim ministru- toți cei care nu ne dăm ochii peste cap că nu mai putem de suferință din fața calculatoarelor, care n-o ardem ipocrit pe facebook, care nu flecărim aiurea și nu ne punem un pătrat negru la poza de profil suntem vinovați de câte ceva. 

Asta așa, câteva zile, până trece valul, până nu mai e cool să fii revoltat și solidar cu durerea celor care și-au pierdut copiii, care-și jelesc acum morții sau care așteaptă cu sufletul la gură însănătoșirea celor care zac pe paturile de spital, în stare gravă... La unii, sunt sigură, atitudinea e bine intenționată, deși inutilă și energofagă. Realitatea e mult mai tristă și mai categorică.

De fapt, cred că nimeni nu poate simți cu adevărat durerea nimănui. Și, mai ales, nimeni nu poate fi solidar cu nimeni în stare de ură. Solidaritatea este apanajul exclusiv al iubirii. Din iubire vine empatia, vine toleranța, vine decența tăcerii în fața nenorocirilor și singurul gest potrivit: plecarea mâinilor și-a inimii la rugăciune. Rugăciunea pentru sufletele aflate acum în iadul suferinței, pentru cele duse poate mult prea devreme- dar cine poate judeca cele îngăduite de Dumnezeu, în necuprinsa lui înțelepciune? Toate au rostul lor, deși nu-l înțelegem și nu-l acceptăm... Căci mereu e inacceptabilă suferința, moartea năprasnică la anii tinereții...

Dumnezeu să-i ierte pe morți, să-i ajute pe cei suferinzi, să ne lumineze mințile tuturor și să ne facă inimile cămara iubirii Lui depline, alinătoare și dătătoare de speranță, salvatoare din capcana încrâncenării și-a răzbunării! 

Cred că abia asta e adevărata lumină, cea din suflete. Acolo e prea demult întuneric, prea demult răutate, anomalie, strâmbătate, dezechilibru... Prea demult neiubire...

Amar

Câteodată, propria-ți prostie doare așa de tare, încât te lasă fără aer. E un sentiment pe care-l încearcă fiecare, cel puțin o dată în viață. Nu cred că eroismul e să-ți dai seama de asta, nici măcar s-o recunoști față de propria imagine din oglindă, căci nu e nicio formă de eroism în a-ți da seama că ești tâmpit și că, oricât de deștept sau de călit în șuturile vieții te-ai considera, tot ”o comiți” de toată jena, făcându-te de râs cât ești tu de... ”doamna” sau de ”profa”! 

Nu știu nici dacă autoironia e cu adevărat o soluție, deși parcă e mai mai puțin rușinoasă- cel puțin ai slaba consolare că te iei pe tine însăți peste picior și pari degajată, ca și cum nu te-ar fi îngenuncheat deja prostia... Nu cred, deși chiar o să-ncerc, poate ajută, cine-știe? În cazuri de-astea, nimic nu e de prisos! 

De fapt, nu cred că e nimic eroic în a fi prost. Sau mai bine-ar fi să spun lucrurilor pe nume și să zic direct, oricât de tare-ar durea - și doare-al dracului, pe cuvânt! - când ai  38 de ani și realizezi că, deși te-ai străduit toată vara să-ți dai curaj și să-ți spui că te-ai făcut femeie serioasă - matură, adică - ești la fel de proastă ca la 18!  Proastă-ngrămădită! E o situație atât de jenantă, că-ți vine, pur și simplu la propriu, să intri-n pământ de rușine și de silă ce-ți e! 

Mereu am zis: în materie de suflet, nu mă învăț niciodată minte.
Sunt la fel de vulnerabilă, de timidă, de caraghioasă ca-n adolescență, deși nu mai am demult 18 - asta înseamnă, pesemne, că sunt retardată în domeniul inteligenței emoționale, iar în fața acestei evidențe, toată buna mea voință, toată munca, toată perseverența de a fi un om bun și blând, toată educația și toată bruma de cultură pe care m-am străduit s-o acumulez în niște ani - și, uneori, m-am și autoiluzionat c-am făcut-o - nu valorează nici măcar doi bănuți. 

Așa că, în această seară de pomină, în care mi-am dat seama, a nu știu câta oară, dar cu perplexitate superlativă și superlativă durere, cât sunt de proastă - căci am fost proastă într-un  mod incalificabil și în situații în care n-ar fi trebuit niciodată nici măcar să concep să pot ajunge - nu pot decât să înțeleg că nu sunt cu nimic mai presus vacii, pe care, deși o abați chiar și cu bățul de la șanțul ăla plin cu apă, în care și-ar putea rupe vreun picior, ea tot în el ajunge... 

De fapt, nici nu sunt sigură dacă nu cumva jignesc bietul animal, când îi fac defavoarea de a-i compara ceea ce i-a rostuit natura, cu genul de atitudine pe care am fost în stare s-o adopt azi, în seara asta, acum câteva minte, mai exact... Și, de fapt, nu numai azi, ci în vremea din urmă, dacă stau mai bine să mă gândesc... Nu e posibil să fiu atât de slabă, de transparentă, de ridicolă, încât să par o banală și patetică femeie singură, la fel ca toate femeile patetice și singure, de peste 35 de ani, care fac fel de de fel de obsesii...

E imposibil să poți pune în cuvinte sentimentul de extremă umilință, de absolută și năucitoare rușine pe care-l ai când faci descoperirea că ești capabilă de atâta inepție! E aproape neverosimil, sfidează toate iluzoriile certitudini pe care părea că le ai, dărâmă toate castelele de nisip ale stimei de sine, pe care ți le construiseși cu atâta efort. 

Și nu, nu-s ipocrită nici acum: n-am nicio speranță că, după atâta cenușă-n cap, mâine o să fiu, dintr-o dată, un om nou, o să m-apuc, măcar acum, să mă comport cum se cade, măcar într-o infinitezimală cantitate, măcar cât să mă facă să uit penibilul situației de-a fi de râsul curcilor, cum se zice...

Nu, n-am învățat și nici nu am speranțe să-nvăț mai nimic din viața asta, ca să fiu, vreodată, în ce mi-a mai rămas din ea, un om ca toți oamenii  cu scaun la cap, decenți, rezonabili...

Căci inima mea nu e-n stare să-nvețe nimic,  nu știu din ce motive inaccesibile nivelului meu de inteligență, cert e că nu e-n stare, și gata!

Nu mă consolez că asta sunt și trebuie să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, cum fac proștii ăia de te sfătuiesc să te holbezi la tine-n oglindă și-ți spun să-ți speli creierul, repetându-ți, nu știu câte minute-n șir, că te iubești, că ești frumoasă, deșteaptă și grozavă așa cum ești... Pe dracu! Nu numai că nu mă iubesc, căci nu e de conceput așa ceva, nu numai că nu cred că-mi sunt suficientă mie însămi, nu numai că tulburarea e atât de puternică încât simt că mă dezarticulează în mecanismele cele mai profunde ale ființei mele, dar mi se pare că un asemenea grad de prostie e de-a dreptul trist și amar... Amar, torturant de amar... spre insuportabil. 

Problema fericirii departe de stână

Tot mai des observ că suntem, la nivel societar, preocupați de fericire- subiect greu, firește, filosofic, ce mai încoa' și-ncolo! Fericirea a devenit un must-have. Se scriu articole sumedenie, în care gânditorii cu patalama și cu experiență într-ale zen-ului, karmei și armoniei universale sau mai știu eu ce alte bălării ne dau lecții despre cum să fii fericit, despre cum să înlături obiceiurile toxice din viața ta- în fine, lecții peste lecții!  

Viața, mai nou, se învață de la televizor , din emisiunile de life-style, din postările de pe facebook sau de pe bloguri, din cursuri de spiritualitate și dezvoltare personală, nimeni nu mai poate face un pas fără sfaturi și cărți/ articole motivaționale.  

De parcă până acum nimeni n-ar mai fi trăit și experiat iluzoria senzație de fericire, de parcă abia acum s-a inventat și oul, și găina, ba chiar și moțul de bască- problemă care pe mine, în treacăt fiind spus, mă preocupă terbil de tare, mă gândesc chiar să scriu o teză de doctorat despre soiuri de moțuri de băști, care mai de care mai țanțoșe și mai cu bâzdâc, sunt sigură că ar ieși o poezie de lucrare, de interes public major!
În fine, ca să nu mai divaghez: de parcă am fi toți o nație de frustrați afectiv, care avem neapărat nevoie de sfaturi imbecilizante și de neconceput a fi puse în practică. 

De pildă, pe un blog am citit că, pentru a fi fericit în zece zile, garantat, trebuie ca în fiecare zi să te privești cel puțin 5-10 minute în oglindă și să-ți repeți, ca un retardat, ”mă iubesc pe mine însumi”. Probabil până ți se face pilaf și bruma de neuron pe care-o mai ai întreagă... Și autorul, un exemplu luminos de ”noaptea minții”, după umila-mi părere, sfârșește în plină glorie: ”Combină privitul în oglindă cu afirmația „mă iubesc” pe care o rostești pe inspirație. Pe expirație fii atent la reacția și gândurile tale atunci când ți-ai spus că te iubești.” Cine-știe, poate ți-a tresărit vreun mușchi al feței, poate ți s-a zbătut ochiul stâng de trei ori și e semn rău sau poate ți-au venit cine știe ce gânduri elucubrante în timp ce te holbai în oglindă și-ți contemplai iubirea de sine... Vorba lui Creangă, săracul: ”cumplit meșteșug de tâmpenie”!

Un altul, citii deunăzi, zice că, pentru a accede în mod sigur la fericire, trebuie să-ți monitorizezi aura și să-ți testezi vibrația, căci, dacă se-ntâmplă să nu te simți tocmai ca-n burta mamei, cum se zice pe la mine pe la țară, e semn clar că ai ceva probleme. Iată o mostră de raționament, de stă mintea-n loc: ”Dacă îți place ce vezi în jurul tău, înseamnă că ai o vibrație înaltă și ești în armonie. În schimb dacă ești înconjurat de multe obstacole și frustrări, înseamnă că mai ai de lucru. Dacă ești undeva pe la mijloc, nu o duci nici bine, dar nici rău, atunci vibrația ta se află undeva pe la mijloc.”(sic!- cu punctuația autorului cu tot!)

Nu mi-am propus să fac inventarul prostiilor de pe internet, ar fi o inițiativă atât de laborioasă și de inutilă, încât ar însemna că m-am tâmpit definitiv și încă mai am ceva speranțe în ceea ce mă privește. Doar șed și eu ca Moromete și filosofez pe piatra de hotar a normalității pe care-am deprins-o eu, când mă jucam în tărâna uliții și mâncam mere direct din pom, nu de la supermarket , din caserolă- mai mult sau mai puțin mioritic: Ce ne veni, tuturor, de uitarăm bunul simț de-acasă, din cei șapte ani sau câți or fi fost, în care am învățat cam care-i calea pe vale de la bunici, părinți sau din contactul cu lumea necuvântătoarelor? 

Acasă, mamaie mă învăța câteva lucruri elementare, care ar cam fi trebuit să-mi asigure o anumită decență a existenței morale, deci varianta tărăneasco-filosofică a fericirii: trebuie să dau bună ziua și să nu mă cert cu niciunul dintre copiii de pe uliță, să ascult de sfaturile celor mai mari și mai înțelepți decât mine, să învăț carte ca să am un serviciu și să nu depind în viață de nimeni,  să nu mă însoțesc cu proștii, să mă păstrez curată și sănătoasă, să nu mânânc toate prostiile de cumpărat (de pildă, ea, sărmana, nu mânca niciodată lapte sau brânză din comerț, spunea că ”au chimicale, maică!”), să nu fiu ”fudulă” și lipsită de compasiune, să nu sfidez cutumele comunității în care trăiam și, în general, să-mi cam văd lungul nasului, astfel încât să nu mă cred buricul pământului și să uit de datorie, de respect, de tradiție, de Dumnezeu... 

Cam așa se definea fericirea în viziunea ei: nu face rău, nu ieși ca păduchele-n frunte, nu fii prea prost și nu cheltui banii pe prostii, că ai destule haine, maică, n-ai ce să mai faci cu ele! Un fel de fericire a cumpătării, a liniștii interioare sau ceva asemănător...

Ea și alți mulți, nenumărați ca ea, au trăit simplu, cu ale vieții, cu ale nevoințelor, au crescut copii și animale, au făcut case, au muncit pământul cu brațele, au mers la școală și-au murit simplu, fără mare vâlvă, creștinește, pe la casele lor, cum zice Mărinul meu de suflet, Sorescu, pe undeva- că nu-l uit niciodată!

N-au fost așa de preocupați de filosofie, karmă, reîncarnare, fericire conceptuală, psihologia relațiilor, conștiința întregului și alte câte gogoși de marketing, care te fac să te simți prostul satului, că numai tu, singur pe lume, habar n-ai ce-i aia fericirea, armonia și capacitatea de comunicare perfectă.... Adică o utopie a supraomului cvasirobotizat, cu gândirea în clișee corporatiste, care nu știe să dea bună ziua pe stradă, dar se extaziază în fața unor platitudini și repetă la indigo modelele impuse de unii iluminați peste noapte, într-un splendid și neaoș spirt de turmă modernă, îmbrăcată după cum cer modele, dar dezbrăcată de individualitate și de firesc... 

Ciobănașul mioritic nu și-a pus problema fericirii ca must-do, ci și-a acceptat destinul cu seninătate și cu o anume resemnare superioară, căci a înțeles esențialul: fericirea nu e o rețetă, ci altceva, mai abstract, care diferă în funcție de percepția fiecăruia în oglinda propriei conștiințe și de cantitatea de mândrie pe care-o are la purtător.  De-aia pune mai presus de sine împlinirea datoriei și compasiunea, toleranța,  iubirea și grija pentru ceilalți: pentru oi, pentru stână, pentru măicuța bătrână, chiar și pentru propriii asasini... Problema fericirii e, oarecum, o chestiune secundară și se poate realiza în sens absolut spiritual, căci moartea nu e sfârșitul poveștii, ci doar intrarea într-o altă formă de existență... poate mai înaltă, cine-știe cum va fi fiind?...

Adevărată metafizică țărănească, simplă și neostentativă, culminând într-o religiozitate primară, a elementelor, în sânul cărora se reîntoarce firesc, pe nesimțite: ”în strunga de oi/ să fiu tot cu voi/ în dosul stânii/ să-mi aud cânii”...

Ca o autodelimitare necesară, vin și zic: Nu voi să cad în patima exegezei literare, las asta în seama mult mai iscusiților cărturari decât umilul cronicar de-aci, dar parcă fruntea-mi prea plină de gânduri se-ntoarce către o Arcadie neaoșă, în care toate aveau un sens, iar paradigma era suficientă și eficace chiar și pentru inteligențe limitate, de școlari... Scriu doar gânduri îngenuncheate de paradoxul viețuirii într-un zgomot făcut de surzi, într-o continuă experiere a senzației de dinozaur, căci aparțin unei lumi pe cale de dispariție...
Ne preocupăm de fericirea după rețetar cam prea mult, cam prea hămesit, cam prea zgomotos și demagogic, uitând să ne asumăm și dezvăluim umanitatea. 

Și, de ce nu, poate și uitând că fericirea, în sine, chiar nu e o problemă sine-qua-non a existenței, ci o chestiune de șansă... Poate a unor aleși, poate, deseori, a unor nedemni... cine știe?...

Duminică, inimioare, love... :)

Ce frumoasă și ciudată e viața!
Dimineață, când coboram scările, i-am urat ”bună dimineața” vecinului de la etajul patru, manelistul care mi-a asasinat vara cu aceeași melodie repetată obsesiv, și nu mi-a răspuns. Am trecut pe lângă el buimăcită, oarecum, cu o mare nedumerire în suflet și-ntre cutele frunții... Mereu mi se întâmplă așa când nu-nțeleg lumea: rămân, precum copiii, mască... Aseară, același lucru s-a întâmplat cu vecina cretină de la șase care, de mai bine de jumătate de an, în fiecare dimineața, de-la-șapte-fără-un-sfert-la-opt-fără-un-sfert-fix, se plimbă cu tocurile pe gresie prin toată casa și mă nenorocește: am întâlnit-o pe scară și, deși o cam detest, sinceră să fiu, din cauza zgomotelor care mi s-au împlântat în timpan de-o să le aud și-n mormânt,  i-am spus din bun simț elementar bună seara, dar a trecut înfumurată pe lângă mine, mi-a aruncat o privire superioară și nu mi-a răspuns, ostentativ. Ca să-mi confirme că e cretină, foarte probabil! :)

În fine, să revin la vecinul de la patru. Cum azi am golit pe jumătate sifonierul și-am aruncat o sumedenie de haine care se adunaseră, nepurtate, de ani, la finalul operațiunii monstru, care mi-a dat dureri de cap, am coborât să duc o parte din ele la gunoi. La ușa fanului devotat al lui Ștefan de la Bărbulești, peste adidași și papucii care zăceau pe preșul de la intrare, trona mobilul extrem de scump, probabil scăpat din buzunar-cel puțin așa am presupus! Cu toată frica instinctivă de recția imprevizibilă pe care-ar fi putut-o avea, nu m-am putut stăpâni să nu sun la ușă și să-l anunț, căci sunt convinsă că s-ar fi găsit suficienți doritori să intre în posesia aparatului... :) 

A răspuns soția, care mi-a mulțumit recunoscătoare și un pic șocată, cred. Când m-am întors, însuși soțul ieșise să fumeze și, cum sunt politicoasă din fire, i-am spus din nou bună ziua! Nu doar că mi-a răspuns, ba am făcut chiar conversație: mi-a mulțumit și el, declarându-se extrem de surprins și recunoscător. Și, cu titlul de ”cireașa de pe tort”, am primit și alte câteva informații: că telefonul aparține odraslei, elev în clasa a opta, care-a plecat la fotbal și a mai repetat isprava, căci a mai pierdut încă vreo două altele din neatenție, că soția o să-l întrebe unde-i e telefonul când se va întoarce etc... A încheiat spunându-mi că nu mai sunt mulți oameni cinstiți ca mine pe lume... :)))) Cum să nu ajungi să iubești asemenea vecini amabili și plini de drăgălășenie?!! :)))))) 

Doamne, ce frumoasă și rotundă e viața și ce mă bucur că mi-ai dat ochi să văd, minte să-nțeleg și zâmbet să mă amuz de toate... ba și de mine, deseori!
Soarele apune peste blocuri și-i văd imaginea în oglindă, în timp ce scriu, cu laptopul pe genunchi, coțopenită pe canapea. E un glob incandescent, roșiatic-auriu, perfect încadrat  într-o fereastră a unui balcon, al uni bloc din cartier ... Se duce la culcare, după ce și-a făcut și azi o treabă excelentă, căci a fost o zi frumoasă și limpede, de toamnă superbă. Probabil printre ultimele, deși tare-aș vrea să nu!
Am mai puține haine inutile în dulap, mai multă ordine în casă, mai multă  mâncare-n frigider, ceva mai multe vorbe dragi cu mama, mai mult soare în inimă, mai multe inimioare în casă- apropo, de la ele mi s-o fi tras atâta fraternizare cu vecinii?-, mai multă recunoștință în suflet și mai multe răspunsuri decât dimineață. Ei, să nu spun eu că a fost o duminică pe cinste?!!! :))))))))))))