Premoniții?

Se duce toamna, cu dâre de ploaie după silueta-i fumurie și înfrigurată. Vine iarna, înghețată și lungă, ca o viață fără iubire, ca o absență a unui mort iubit, prea iubit și de neînlocuit.
Nu vor mai fi cântece și păsări perechi, doar negre ciori și negre zboruri peste blocuri gri, peste oraș gri, peste vieți gri, peste lașități și mai gri...
Vor îngheța toate stelele sticloase, toată izvoarele sufletului, toate zâmbetele în colțul gurii, nemaireușind să devină niciodată surâs.
Va fi iarnă și vânt. Și frig înăuntru și afară. Și zile cu cer fără albastru, fără soare, fără ecou al gândurilor de cerere. 

Se duce toamna, se duce încă un an, se duc ultimele visuri nebunești- resturile tinereții dintre cutele de la colțul privirilor de catifea. Se duc cu ultimele cuvinte ale unei nopți de noiembrie târziu și singur, șterse de picăturile unei alte ploi reci și indiferente. 

Poate că se duc ca să facă loc nou în inima unei femei complicate și rezistente la schimbare de zodii, de mentalități, de iubiri, de credințe și zei...  O femeie veche, principială și înverșunată în tiparele unui ”așa trebuie” din ce în ce mai desuet și mai inaplicabil... O femeie plină de suflet și defecte, fără tact și fără gratii la inimă.
Poate că s-or duce toate cele știute, să facă loc unei femei ”noi”, rebranduite, conforme standardelor lumii crude și războinice în care se târăște prin ploaia cenușie și rece de noiembrie circumspect și esențial.

Și tăcut, prea tăcut... Cine știe?...

”Dacă m-ai chema, ar zvâcni

 O mie de păsări în colivii;

 O mie de uși s-ar da-n lături 

 Și s-ar umple văzduhul de păsări

 Și – ca legătura de chei a pământului – 

Ar zăngăni apele sub mâinile vântului

 Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni ! 

Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni

 Și-ar începe să călărească la vale

 Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;

 Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău – 

Tu, dezghețul meu, soarele meu !”

                                   Nina Cassian