O dimineaţă cu ciripit de vrăbii prin fereastră, cu parfum de tei , dimineaţă răcoroasă după furtuna din noaptea care-a trecut. Dimineaţa unui sfârşit de capitol. De mâine începe o altă etapă. Mâine mă voi trezi în casa în care-am crescut , cu porumbeii şi zgomotul familiar al mamei robotind pe-afară, cu parfumul caprifoiului de la poartă, cu priveliştea trandafirilor, îngrijiţi de măicuţa mea ca pe nişte copii, colorând curtea copilăriei mele, cu verde peste tot, cu 33 de ani...

Mâine, toate întâmplările prin care-am trecut în iarna asta plină de poveri vor fi istorie, mâine trebuie să mă bucur ca-n alţi ani de ziua mea, de cadouri, de telefoanele celor ce mă iubesc, de normalitate.

Să fie ca şi cum timpul ar fi stat în loc, ca si cum tata ar intra pe poartă şi mi-ar zâmbi cu zâmbetul acela atât de rar, ca şi cum m-ar aştepta o întreagă viată plină de surprize, ca şi cum lacrimile ar fi fost doar un vis urât şi-atât...

O vrăbiuţă se dă-n spectacol în teiul din faţa blocului cenuşiu. E insistentă, stridentă, o fi supărată... Dealurile sunt albe în răcoarea dimineaţii, din pământul reavăn iese un abur abia întrevăzut, clopotele bisericii Sfinţii Împăraţi se-aud ca un reproş, e duminică şi-ar fi trebuit să fiu la biserică, din urmă dau năvală gânduri grăbite, mai sunt multe de făcut, nu ştiu cum să le ordonez azi ... Mă lupt cu inactivitatea-mi binecunoscută, mă învinge ca de obicei, o dovadă în plus că nimic nu se schimbă în relele oamenilor.

Ca o speranţă în vara de-afară, soarele îmi inundă odaia şi-mi aminteşte că nu-i chiar totul în van. Fie!

despre prietenie şi alte naivităţi

Trezitul de dimineaţă era, până mai ieri, însoţit obligatoriu de telefoanele prietenelor în diferite dispoziţii, cele mai frecvente în genul "n-am nicio treabă, voiam să vorbesc cu cineva, eventual să-l trezesc din somn". În naivitatea mea desuetă nu m-am împotrivit niciodată, ba chiar nu mi-a trecut prin cap că un telefon matinal n-ar fi normal, întrucât pentru mine prietenii sunt o parte din mine, un fel de familie, mai frumoasă, pentru că ţi-o alegi, n-o primeşti de-a gata, cu bune şi cu rele. Pentru prietenii mei sunt în stare să fac sacrificii până la graniţa moralităţii, îmi fac griji pentru grijile lor, mă bucur de bucuriile lor ca şi când ar fi ale mele, am casa mereu deschisă şi sufletul în palme... Nu îndrăznesc a le cere prea multe, de fapt nici nu prea cred că trebuie să ceri altceva decât înţelegere, ci să oferi tot ce se poate, mai ales deschidere necondiţionată.

Se pare că în ultima vreme şi prietenia a intrat în vacanţă, căci o rugăminte adresată de curând unei prietene( un fleac, un răgaz din timp de două minute, nimic material sau sacrificiu personal) mi-a fost întâmpinată cu ostilitate şi refuzată, ceea ce mi-a stârnit o amară nedumerire...

Amară pentru că nu mă obişnuiesc cu surprizele de a descoperi că-n toţi şi-n toate tronează egoism şi comoditate, amară pentru că tot mai doare...

Evident, nu-s eu întruchiparea perfecţiunii, dar ... Mi-amintesc de atenţionările unui prieten drag, pe care nu prea le-am putut respecta, deşi le intuisem gradul mare de adevăr, şi mi-e ciudă, ciudă că, deşi ştiam că are dreptate, am trăit din nou amărăciunea constatării că... a avut dreptate. Dar mă încăpăţânez că cred că ... n-are, de fapt! Uf, cumplită meteahnă !

Being just me

O zi gri azi, nu neapărat meteorologic. Am văzut un film cu Annette Bening, reamintită recent de un "tovarăş de agoră"... Filmul bun, Being Julia, nu-l văzusem, nu ştiu cum mi-a scăpat, dar Annette era grozav de expresivă şi vie. Mi-au revenit amintiri o grămadă, despre o vreme când în sufletul meu era numai teatru. E aşa de mult de atunci, că uitasem cum e să simţi că nu-ţi mai aparţii, că jocul e viaţa ta, că pentru asta merită să trăieşti. Hm, toate au murit într-o zi de iulie fatidic, pe un nenorocit de peron de gară, aşteptând un tren spre nicăieri.

O să merg la mama zilele astea şi-am să-mi aduc aminte de toate. De zilele verilor copilăriei, de cărţile cu care-am făcut tovărăşie nestingherită şi trainică, de cântecul de greieri sub fereastră, de mine, cea care-am fost...

Mă ispiteşte, văd, tot mai des, nesăbuinţa de-a o regăsi pe geamăna din mine care, cred eu cu naivitate, e ceea ce aveam mai bun. Îmi e clar în ce punct al drumului am pierdut-o, dar calea de întoarcere nu-i e dragă nimănui şi nici nu sunt sigură c-am s-o mai găsesc. De fapt, e cam greu de crezut c-am s-o mai pot face, timpul nu iartă pe nimeni, de ce-aş face eu o excepţie?

Corvoada e cu atât mai mare cu cât am de înfruntat şi oglinda, cu apele ei amare... şi consecinţele unor decizii greşite, care-şi fac simţită prezenţa cu obstinenţă. (Îmi vine-n minte acum o imagine din "Alice în ţara minunilor", mai exact o imagine a soldaţilor din cărţile de joc, aliniaţi ca nişte imputări dureroase.)

Cum ar fi putut să fie dacă?... Uf, afurisită-ntrebare, de care nu mai scap în unele nopţi de nesomn... Şi fără răspuns, oricum... De fapt, ştiu cum ar fi putut să fie, dar ce ştiu e doar altă iluzie, plăsmuită de o imaginaţie febrilă, de un neastâmpăr al gândurilor păgubos, cu care mi-a fost dat să coexist din adolescenţă...

Până la urmă, ce-mi tot pun atâtea întrebări? Energie risipită neconstructiv, sterilitate mentală de eroină flaubertiană, mediocritate, mediocritate, mediocritate...

Noaptea se lasă întunecată şi inevitabilă, peste gânduri, peste zbateri ale oamenilor mici, cu probleme mărunte sau insurmontabile, peste oraşul vechi, peste buni şi peste răi, peste greşeli şi elanuri, peste poveşti şi visuri, peste toate...

Mă gândesc la femeile ca mine, cu aceeaşi menire pe care eu nu mi-o duc la îndeplinire, pe care, poate, nici unele dintre ele nu o împlinesc, la femeile ale căror poveşti le cunosc, la femeile minunate care-mi sunt prietene, care se bucură de zâmbetul copiilor lor sau care se îngrijorează că n-or să-i aibă vreodată, care dorm singure sau în braţele bărbaţilor care le iubesc, la toate poveştile care aşteaptă să fie spuse şi nu vor fi niciodată... şi mă-nfior. Şi aştept ceva ce se-ncăpăţânează să nu vină, dar, cum toate avem ceva de Penelopă în noi (blestemată damnare!), aştept...

Când mi-e dor de frumuseţe o ascult pe Anne Murray. Acum îmi însoţeşte rândurile, alături de cafeaua amară, în răcoarea nesperată a dimineţii de iunie. Mă simt ca-ntr-o pădure nordică, mi-e bine şi parcă n-aş mai vrea să plec. Dar ziua de azi mă aşteaptă cu responsabilităţile ei. Trebuie să plec din nou din perimetrul odăii cu storuri liliachii, să ies în lume... să-mi văd de treburile ce nu vor să ştie că-i vacanţă, că nu vreau decât să lenevesc, să citesc şi să mă bucur de vocea caldă a Annei cântând un cântec de dragoste... Ce dimineaţă frumoasă!

fără nimic de făcut

Constat stupefiată, în ultima vreme, că am din ce în ce mai puţine lucruri în minte. La lucruri de calitate mă refer, că de platitudini sau laitmotive cu potenţial depresiv, har Domnului, cât pofteşti! 

Un vid de inspiraţie, o eclipsă prelungită de sclipire care mă dezarmează acum, deşi nu neg că o face pe fundalul unei resemnări asumate.

Îmi amintesc că în copilărie mă temeam cel mai mult să devin femeie, să-mi crească sânii, să fac o droaie de copii şi să fiu... banală. Presupun că în intimitatea conştiinţei mele de adolescentă inadecvată perioadei post-decembriste, mediocritatea era asimilată morţii, ba aş putea să jur că mi-era frică de mediocritate mai abitir decât de moarte. Ce-i drept, nici cu moartea nu mă confruntasem până atunci, decât absolut tangenţial, era ceva ce se întâmpla mereu la alţii, nu "în ograda mea". Doar după ce am văzut-o în trupul tatălui meu am înţeles-o la adevărata ei însemnătate, i-am conştientizat stăpânirea rece şi definitivă, importanţa indenegabilă. Dar despre asta... hmmmm, mai bine nu!

Revenind la mediocritate, cred că ceea ce mă speria la ea era perfidia cu care se insinuează în existenţa noastră şi se face comodă, se instalează ca un musafir care uită să mai plece, devine oaspete permanent. Ne face să ne obişnuim cu ea, să n-o mai percepem ca neavenită, ca dăunătoare, ci , mai degrabă, ca o prezenţă iniţial tolerabilă, nederanjantă, ca o cutie de bomboane în plus în raft... Nu prea ai nevoie de ea, dar nu strică, " las-o, dragă, de ce s-o dau, poate nu se ştie"... fără să te gândeşti la potenţialul caloric tradus în kilograme, deci nociv!!!

Abia apoi, după ce deschizi de mai multe ori dulapul cu pricina şi te obişnuieşti s-o găseşti, cuminte, dormitând, îmbietoare, ţi se pare normală, e bine că e proprietatea ta, dacă s-ar gândi cineva să ţi-o ia, te-ai revolta: "Cum a-ndrăznit? Era a mea, voiam să mă dedulcesc un pic, din când în când...doar câte una, nu mai mult..." 

Fără să realizezi, aproape, treaba e făcută, te-a înrobit, devii robul obişnuinţei, al conformismului, al egoismului personal, mediocritatea devine stapâna ta, devine indispensabilă... şi gata! s-a terminat! n-o mai poţi izgoni nici cu spray de ţânţari! 

Treptat, ochii se obişnuiesc să nu mai vadă ce vedeau înainte, culorile devin mai şterse şi parcă nici nu ţi se mai par aşa frumoase, impulsurile care te făceau special ţi se par exhibiţii, idealurile fără de care te băteai cu pumnii-n piept că nu poţi trăi ţi se par copilării, te obişnuieşti să spui prea des " la ce bun?" şi " nu se cade" şi, cum amar conchidea Cărtărescu într-un poem pe care n-ai fi vrut să-l înţelegi niciodată, " tot ce-a fost ţi se pare un vis"... Mda... realitate postmodernă, realitate a mileniului trei, realitate a celor trecuţi deja de treizeci de ani, realitate conformistă, realitate deziluzionantă... Din păcate, şi realitatea mea. 

Ce-i de făcut? Habar n-am! Dar cine zice că aşa e neapărat mai rău? "Vanitas vanitatum et omnia vanitas". 

după ploaie

O dimineață cu parfumul caprifoiului risipindu-se cu generozitate peste tot. Ți-aduci aminte de dimineți de demult, acasă, la mama, de caprifoiul ce năpădește și-acum gardul cenușiu... 

Iarbă udă, proaspăt tunsă, cafeaua cu lapte și un soi de bine pe care-l așteptai de mult. 

Verde crud, pătat de sângeriul trandafirilor din loc în loc, iar în față o zi fără planuri, doar de așteptare. Telefonul întrerupe din când în când zumzetul mașinilor care se foiesc în sus și-n jos, vorbe tihnite cu Vera, soare palid pe cer spălăcit. Vacanță. 

Dor de galben, dor de certitudini. Ultimele rânduri din Lawrence te-așteaptă cu reproș în geantă. Nu-i vreme, aștepți pe Ana și te bucuri de răcoare. Ploaia i-a bucurat pe toți, le citești destinderea și satisfacția pe fețe, un fel de uf! general: binecuvântată răcoare! 

Glasurile se întretaie în memorie, parfumul de caprifoi plutește peste tot și peste toate, amuțesc resentimente, se duc departe cârcotelile șușotite pe banca galbenă, te bucuri că respiri dimineața umedă, că te bate vântul, că azi faci pe snoaba arborându-ți papucii Louis Vuitton primiți ieri (pe care nu-i înțelegi, n-au nimic special, totuși!!!), că e un răgaz să nu mai gândești la nimic, să fii, doar...

Te pregăteşti pentru ziua de azi, care se anunţă altfel. Ştii că va fi altfel, de ce minţi? Azi trebuie să iei hotărâri importante. Aseară, cu Den, v-aţi copilărit, două femei ce uitau că sunt femei şi râdeau, copile din nou, sub luceafăr... Maşina gonea hai-hui, purtând două visări, fără griji, fără teama agentului "Şuşă", fără oră de întoarcere, fără somn...

Azi îţi zâmbesc toate florile de pe bluziţa învolănată, azi cafeaua n-are gust singură, azi te-aşteaptă un teanc de hărtii să-şi afle rezolvare, azi e deja prea cald la 8 dimineaţa, azi eşti serioasă, eficientă, responsabilă, deşi te-ai trezit cu Lawrence şi cu remuşcări că excesele culinare de-aseară îţi ameninţă serios toate fustele...

Azi te-ai hotărât să fii fericită. Cum? Ei, pentru asta, n-ai nicio idee...

În glastră, au murit trandafirii. Îi arunci şi, răzbunători, te înţeapă, de parcă ţie nu ţi-ar părea rău.

Nu mai poţi scăpa de platitudini, se ţin după tine scai, atârnă ca un balast, nu mai poţi să-l arunci, ai uitat să faci gesturi cu semnificaţie. Anii, cu greutatea lor, te-ajung din urmă, îţi aminteşti că în câteva zile, doar, vei avea 33, că n-ai însumat decât nişte eşecuri pe linie de... suflet, că nu reuşeşti să nu mai faci greşeli, că n-ai putere de-ajuns să fii mândră şi categorică, aşa cum e scris în reţeta succesului contemporan.

Habar n-ai de cum să faci să nu mai fii cum eşti. Ei, şi ce-i cu asta, doar nu eşti unica! Milioane de femei sunt în contradicţie cu ele însele, milioane de suflete se conduc după propria-le subiectivitate, milioane de oameni sunt inconsecvenţi unor hotărâri cu majuscule, milioane de oameni se amăgesc zilnic şi merg mai departe.

Departe fie de tine, atunci, ispita egocentrismului! Doar azi te-ai hotărât si fii fericită. Cum ? Ei, cum?!... Nu ştii, dar vezi tu...