Încă o duminică petrecută în liniște și singurătate. Mi-am cumpărat un braț de garoafe roșii ca sângele, acum se lăfăie în glastră și sunt fericite, la fel cum sunt și eu de splendoarea lor nepretențioasă și cucernică. Îmi plac garoafele, deși mai toată lumea le disprețuiește, le consideră prea simple, sub demnitatea lor sau le asociază cu înmormântările. Mie-mi plac, mă încăpățânez să-mi placă încă, în ciuda modei și-a gustului general.
Mi se par de încredere și sigure, ca o promisiune pe viață: caldă, simplă, adevărată, trainică. Probabil pentru că e atâta sete de trăinicie-n mine, probabil pentru că nu sunt decât o fată de la țară, în adâncul ființei mele, nu știu... Dar mi le aduc în casă mereu și mereu, preferându-le, de departe, multor altor flori mult mai sofisticate și ...mai scumpe.(Încă nu înțeleg de ce, obligatoriu, pentru unii tot ce e mai scump e și mai bun!)
Mă pregătesc să-mi închei vacanța pe care-am simțit-o prea scurtă, de mâine trebuie să mă întorc la muncă, la năucitorul și extenuantul meu zbucium zilnic, la viața cu program și corvoade, la lucrările și tezele care zac într-un vraf, neatinse încă...
Am multe planuri, multe lucruri pe care mi le propun anul ăsta, mai toate pentru mine, căci simt că trebuie să am mai mare grijă de mine, de sufletul și de timpul meu, de energia mea care s-a risipit în prea multe direcții, de gândurile mele care s-au îndreptat, de prea multe ori, către oameni nemerituoși, de visurile mele, de coloana mea mult prea fragilă, de vertebrele doi-patru, în special! :)
Vreau să scriu și să citesc mai mult, să-mi reiau obiceiul drag de a vedea sau revedea filme frumoase, care spun povești, am de terminat O mie și una de nopți, am de povestit o mie și una de nopți, am de iubit și de visat, am de trăit frumos și pentru mine, căci pentru alții am trăit de-ajuns.
Sunt încă multe locuri în lume care așteaptă să le văd, în măsura posibilităților, încă-mi doresc să văd Veneția și să mă plimb printre porumbei sau cu gondola. E un vis al meu mai vechi, naiv și destul de banal, conștientizez, dar pe care chiar vreau să-l duc la îndeplinire anul acesta, dac-or fi vremuri prielnice, și resurse și curaj destul...
În rest, om trăi și-om... vedea, cum s-ar zice. Cu ochii trupești și cu ochii lăuntrici, ai sufletului și-ai minții.
Mi-e frică de multe și nu mi-e frică s-o recunosc, dar am văzut că pot să trec peste orice, așa că, probabil, voi trece peste orice... Știu că nu suntem, cu adevărat, niciodată singuri.
Mi-amintesc de parabola aia frumoasă, nici nu mai știu cui aparține -de prea multe ori am citit-o- cu visul în care un om mergea pe plajă alături de Dumnezeu, iar urmele pașilor li se vedeau pe nisip... Și, privind în urmă, omul a văzut că în clipele cele mai grele din viață, nisipul purta o singură urmă de pași. S-a revoltat, a crezut că Dumnezeu l-a părăsit când i-a fost mai greu, că nu și-a respectat promisiunea de a fi cu noi mereu, i-a reproșat cu amărăciune, așa cum facem noi mereu, nedrepții de noi, dar Domnul i-a răspuns că în clipele acelea, când îi era cel mai greu, l-a purtat pe brațe...
Mi-amintesc că, prima dată când am citit asta, am plâns, atât mi s-a părut de frumoasă!
Știu că s-a banalizat de-atâta vehiculare peste tot, dar tot mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai adevărate... Am simțit-o pe... viața mea, aș putea spune- și iată că pot!- de atâtea ori!!!...
Adevărul ăsta este atât de imbatabil, de indenegabil (deși nu cred că indenegabil are grad de comparație), încât cred că fiecare l-a trăit măcar o dată. Așa cred eu...
Altfel nu mi-aș putea explica puterea nebănuită pe care-am avut-o în anumite momente îngrozitoare, pe care, acum, numai că mă gândesc că le-aș putea retrăi, și mă apucă frica... Altfel nu mi-aș putea închipui cum pot trece oamenii peste lucruri ingrozitoare, cum pot merge mai departe, cum mai pot zâmbi, cum se mai pot ridica din genunchi, cum mai pot îndura încă o zi, după ce li s-a năruit lumea în împrejurările năprasnice ale vieții, uneori... Zic: fericiți cei neîncercați de vifor, căci nu cunosc mâhnirile mari, nu cunosc spaimele mari, deși, dacă mă gândesc mai bine, fiecare spaimă își are măsura ei în om și-n experiențele lui, care, pentru că sunt ale lui, au întotdeauna proporțiile unui superlativ absolut.
Sunt multe lucruri frumoase pe lume, multe frumuseți ascunse în noi și-n oamenii de lângă noi, numai că nu le vedem. Nerecunoscători, vedem doar neîmplinirile noastre, micimile, ”păcatele și vina/ oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mână de pământ”, cum spunea Poetul.
Anul acesta vreau să învăț să văd, să reînvăț să văd. Frumos, chiar dacă afară din mine și din ceilalți e mai mult urât, mai mult decât ar trebui să fie și să observ că este.
sâmbătă, 3 ianuarie 2015
În copilărie, aveam la poarta casei un tei. Înalt, cu flori parfumate, cu umbră bogată, ne adăpostea pe noi, copiii, când ne strângeam la povești.
Mi-amintesc ziua când l-au tăiat, din rațiuni pragmatice, ale mamei, cred, căci se făcuse prea mare și amenința cu rădăcinile lui gardul. Am sunat-o ca să-mi confirme, căci s-au pierdut toate în negura timpului și-mi spune că da, că eram mare și că veneau vecinii să-i culeagă florile, cum, nu mi-l mai amintesc?
Ba da, mamă, spun, dar nu mai eram sigură de ce l-ați tăiat, deși știu clar ziua în care-ați făcut-o, cred că am plâns... Mama-mi spune că a răsărit altul, undeva, în curte, în spatele magaziei, l-a văzut că e deja acolo de vreo doi ani, s-a făcut mare. Am rugat-o să-l lase să crească, că mi-aș dori să-l văd. Poate ajung din nou să trăiesc binecuvântarea de a simți parfumul florilor de tei acasă. Oricum, ca acasă nu-i nicăieri.
Un fel de melancolie și pace stranie se împletesc cu amintirile copilăriei. Mama e încă acolo, așa cum n-a avut timp să fie cât eram copil: dornică de vorbă, cu atâtea de spus, fără prea multe de făcut.
Când eram copil n-avea niciodată timp, mereu era plecată cu treburi, mereu muncită, mereu obosită...
Azi se plânge de singurătate și de plictiseală. N-are cu cine vorbi, n-are cui spune tot ce-are pe suflet, n-are cu cine taini, cum spune ea... Taina asta e un fel de punere la cale a lumii, de împărtășire a planurilor, a viziunii... Cât a trăit mamaie, n-a avut această grijă, n-a simțit singurătatea. Acum se plânge de singurătate, de nopțile prea lungi, de iarnă, e asaltată de știrile nocive de la televizor, speriată de tot ce mișcă... Îmbătrânește... Prea devreme, ca și florile de tei, care se trec prea repede...
Tei erau și pe ulița copilăriei, la vecinii de-alături, rude cu noi. Era vara un parfum minunat, cu care-ncepea vacanța și fericirea. Pentru mine începea fericirea, căci aveam toată ziua a mea, nu trebuia să mă mai duc la școală. Nu-mi plăcea școala, paradoxal pentru o premiantă, s-ar spune! Dar eram cu cărțile mele, visând la paradisuri livrești, sporovăind cu vecina și prietena mea, toată ziua, schimbându-mi hainele de câteva ori, fugind de mâncare...
Cele mai frumoase zile din an erau zilele de vară. Sub tei țeseam povești, cântam, organizam ad-hoc concursuri de interpretare, mâncam mere furate de verii mei din vecini, jucam căți, croșetam lucruri inutile, visam la cai verzi pe pereți, priveam oamenii sosind de la câmp cu vitele și nu așteptam nimic. Așteptam, poate, să mă fac mare și să plec în lume. Lumea era, așa, un fel de mare necunoscută, pe care nu mi-o imaginam, dar nu conta...
Ce ciudat că nu-mi mai amintesc nimic semnificativ!... Toate lucrurile acelea imense, care umpleau fiecare zi, una după alta, acum nu înseamnă nimic...
Când eram mică aveam un tei la poartă, un tei mare, pe coaja căruia se urcau gândaci roșii, sub care stăteam în serile de vară, un tei pe care l-au tăiat ai mei pentru că rădăcinile crescuseră prea mult, trecuseră pe sub gard și-i amenințau rezistența.
Nu mai e mai nimic de-atunci, doar gardul de ciment, crăpat, bătrân și rece. Mama a îmbătrânit, i-au albit nu doar tâmplele, i s-a dus și frumusețea, se vaită tot mai des de tot felul de boli și nu știe să zâmbească. Verile au trecut una după alta, s-au dus, pe rând, cu ele bunicul, tata, mamaie, toți ai noștri, pe care i-am știut și iubit, care mi-au dat câte ceva din sufletul lor să-l duc mai departe. Parfumul de tei e acum tot o amintire edulcorată, aproape fără semnificație.
Eu nu mai sunt la fel, fără să fi evoluat, neapărat. Timpul trece peste toate, transformă, pe rând, tot ce-aveam drag în ruină, noi adunăm tot felul de poveri și le ducem, cocârjați, în spate spre finalul de drum care ne-așteaptă, obligatoriu, pe toți. Nu neapărat cu vreo glorie.
Aș vrea să pot să-i duc pe copiii mei la țară - de i-oi avea vreodată! - în curte, pe iarbă, să simtă parfumul de tei văratic și adormitor. Să stea pe iarbă, ca mine odată, să adulmece parfumul florilor de tei, să privească gândacii roșii ce se vor urca, fără îndoială, pe scoarța lui, ce va îmbătrâni firesc, și să fie fericiți, în ignoranța lor, cum eram eu atunci.
Pentru că așa trebuie să fi fost. Nu știu... nu-mi mai aduc aminte...
O melodie care m-a pus pe gânduri, un videoclip la fel. E, de fapt, impropriu spus m-a pus pe gânduri, căci pe gânduri sunt de mult timp, doar m-a emoționat. Și emoțiile mele sunt un fel de râu nestăvilit, care își iese din matcă din ce în ce mai des.
Mi-a plăcut pentru că spune o poveste, nu povestea în sine. E o poveste amară, despre care știu multe multe femei din România, din lume. M-au năpădit amintiri, dar asta nu-i o noutate: amintirile ies la iveală ca să ne spună, mai clar, pe unde ne sângerează rănile, atunci când începem să le uităm, să le ignorăm. Cele nevindecate, căci despre ele e vorba-n propoziție...
De fapt, mi-au rămas din cântecul ăsta în minte câteva versuri: ”eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...”, care au redeschis cutia Pandorei din suflet. În care sunt povești pe care le-am trăit, pe care le-am scris cu viața din anii mei cei mai frumoși, cei mai tineri și poate cei mai nefericiți.
Se zice că nu e cazul să-ți reamintești mereu lucruri care te-au durut, ci e bine să nu uiți unele dintre ele, ca să le conștientizezi pericolul viitor și să nu se mai repete niciodată. Poate e bine să le împărtășești și altora, preventiv, deși conștientizez din start gratuitatea unui asemenea demers, căci fiecare om face propriile greșeli, trăiește propria epopee, originală chiar și prin banalități.
E un cântec despre femei și bărbați, despre relațiile dintre bărbați și femei, despre ireductibila nepotrivire între sensibilități, despre ireversibila prăpastie ce se cască între doi oameni. Diferiți, dar uniți de pasiune fulgerătoare, și care, atunci când pasiunea se stinge, rămân legați doar de conveniențe, de obișnuință, de gura lumii...
E un cântec care-ți amintește despre golul din inimă pe care-l simți atunci când observi că pentru celălalt nu mai exiști în suflet, că nu te mai observă, că nu te mai vede frumoasă, că nu mai înțelege nimic din ce ești tu, deși odată trăia doar într-o exclusivă fascinație a prezenței tale, nu concepea să fie nicăieri fără tine, te târa după el inutil, doar ca să nu-i lipsească ființa ta de carne, plăpândă și măgulită... Ființă nătângă, care se împiedica din senin, care învățase să spere de dragul unor ochi albaștri, care-și orienta, ca și floarea-soarelui, întreaga viață după a lor, așa încât se obișnuise cu acest soi de exclusivitate că și cum ar fi fost o a doua natură.
”Eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...” Cam ăsta e rezultatul la care ajung multe dintre căsnicii, multe dintre poveștile de dragoste de la noi sau de aiurea, limanul trist, împotmolit în mâlul cleios al lipsei de direcție, de perspectivă, de sens, de răspunsuri, de explicații. Multe femei se întreabă disperate: cu ce-au greșit? ce s-a întâmplat? unde e omul pe care-l cunoscuseră și de care se îndrăgostiseră? Unde-a fugit Romeo și-a lăsat în schimb un fel de zid mergător pe două picioare, de a cărui vrăjmășie se izbesc prin casă și n-o înțeleg?...
Romeo se transformă, încet-încet, dintr-un adorator înflăcărat într-un bărbat plictisit, nestimulat de nimic, care-o găsește, când vine de la muncă, pe Julieta acasă în halat și-n papuci, mirosind uneori a tocăniță, fără chef de plimbat și exhibiționism sexual, preocupată de ziua de mâine, de factura la întreținere, de boala care-a venit pe nepusă masă, de vorbele nedrepte ale socrilor, de cine-știe câte alte probleme ce apar pe parcursul unui trai în comun...
Julieta e tânără și fără experiența relațiilor cu bărbații, care mai tăbăcesc comportamentele femeilor. Trăită ca-ntr-un clopot de sticlă al visărilor și-al idealurilor livrești, nu știe să fie cum și-ar dori-o el: veșnic veselă, pusă pe glume, nepăsătoare, într-o continuă vacanță. Nu știe să trăiască doar ziua de azi, căci a ales pentru toată viața siguranța vândută de el la primărie și consfințită în aurul de pe deget. Vrea să fie ținută în brațe și plânge când paradisul se transformă într-un banal și prozaic iad. Și plânsul o face urâtă, strică jucăria frumoasă, o face incomodă și indezirabilă, iar faptul că gândește îl sperie și-l deranjează pe Romeo...
Și, pentru că e lumea plină de alte Juliete mai atractive, Romeo abandonează efortul de a-i mai face pe plac complicatei și imposibilei de-acasă și-și caută acceptarea în brațele altei Juliete, mai înțelegătoare, mai nurlie, mai disponibilă. O jucărie nouă, care pare obligatoriu mai bună... Iar pe cea veche o aruncă la coșul unui proces de divorț... fără motiv, fără nicio mustrare de conștiință, că doar, nu-i așa, nu e chiar atât de vinovat!...
Uneori, ca povestea să fie și mai alambicată, mai derizorie și mai chinuitoare pentru vechea Julietă, se întâmplă și minuni cu un umor nebun: După foarte puțin timp de conviețuit cu o Julietă de carton, Romeo se plictisește de o copie stânjenitoare și palidă a celei de-acasă: un fake evident, un măr găunos, care, în spatele cojii vopsite ca-n poveștile copilăriei, ascunde viermii nepăsării, promiscuității, egoismului, interesului financiar...
Spășit, Romeo se-ntoarce și face sluj la ușa Julietei: cere iertare, promite că va fi, de-acum, un om nou, ca la-nceput, că paradisul romantic va fi reiterat, că bla-bla-bla și iar bla-bla-bla... Blânda și resemnata Julietă, statornică și singură - e bine de reținut, singură și vulnerabilă - îl iartă pe fiul rătăcitor, se autoamăgește că va fi bine, că va fi cu happy-end, până la urmă, fir-ar el să fie de happy-end! și se-nhamă din nou la căruța traiului în comun, cu același bou care însă, din păcate, nu va ști niciodată să tragă la jugul familial în sicron...
Și reîncepe comedia, căci nimic nu se schimbă, întrucât nu se poate schimba, mai ales oamenii! Toate-s vechi și nouă toate: funia reînnodată nu se mai face nouă la loc, jucăria stricată, oricât de cosmetizată, și-a pierdut elementul de noutate, tot ce mai poate obține e doar o acceptare indiferentă, un fel de politețe și toleranță înșelătoare, dar care ascund în spatele lor moartea...
Realitatea e mult mai complexă, pentru că, de fapt, nu doar unul e de vină. Da, la un cântar drăcesc, unul are întotdeauna un procent mai mare, greșește mai mult, dar greșeala e de ambele părți.
Nu am aflat încă răspunsul care să ascundă în el motivația, sigur că sunt mai multe răspunsuri, în funcție de poveste... Nu știu decât povestea mea și răspunsurile încă nu le am pe toate.
Indiferența ucide. Ucide tot. Nu de la-nceput, ci pe parcursul unui proces anevoios și de durată, chinuitor prin faptul că are rezultatul implacabil. Adică știi dinainte unde te va duce și totuși lupți în continuare, cu disperare. Și mori, în timpul ăsta, în timp ce lupți cu ce nu se poate lupta, mori încet-încet pe dinăuntru, mori de mii de ori, de fiecare dată când vezi că nu vede, că nu te mai vede, că nu înțelege... Îți moare mândria, îți moare speranța, îți moare bucuria, zâmbetul, tot...
De ce să trăiești așa, să alegi să trăiești așa? Evident, nu există pe lume nicio motivație plauzibilă, dar, din păcate, nu totdeauna ajungi să poți duce la îndeplinire ceea ce știi de la început că e rezonabil. Din afară, lucrurile par totdeauna simple, și chiar și sunt, dar nu e chiar așa de simplu, căci intervine rezistența la schimbare, la zona de confort pe care ne e greu s-o abandonăm, deși ea nu mai e de mult o zonă de confort, ci o zonă de autoflagelare, dar așa pare... Poți juca încă un timp comedia aparențelor, poți orice, dar să te minți pe tine la nesfârșit cred că nu se poate.
E greu să te rupi, să recunoști că ai pierdut, că iubirea nu durează toată viața, că ochii în umbra cărora ai respirat ani în șir nu-ți mai spun nimic, nu sunt decât o pereche de ochi albaștri banali... și-atât!...
Îți trebuie curaj să te rupi, să închizi ușa după tine și să o iei de la capăt, pur și simplu de la capăt (citește, în loc de capăt, un mare zero!), uneori fără nimic altceva decât hainele de pe tine și credința nătângă că nu te părăsește Dumnezeu și că vei reuși, cumva, cumva, să nu mori, să nu ți se rupă inima cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer pe care-l tragi în tine cu rușine, cu amărăciune, cu sentimentul ratării... Îți trebuie, poate, și motivație din exterior, îți trebuie un pic de înverșunare să-ți recapeți demnitatea personală de care singur ți-ai bătut joc, lăsându-i pe alții să te devalorizeze, nu știu să spun exact ce-ți trebuie, cert e că rațiunea e ultima în topul celor ce sunt luate în calcul. Dar se poate! Exemplul viu scrie acum aici.
Nu-și asumă vreun merit în asta, fatalistă cum e - sigur a fost o intervenție divină în toate cele întâmplate, căci, pe cei pe care-i vede incapabili să se ajute singuri ani de-a rândul, cât să mai rabde și Dumnezeu să-i suporte?! Chiar și-n marea, infinita lui răbdare și bunătate, tot i se urăște, zic ca zăluda, să vadă cum se chinuiesc singuri, când sunt atâtea lucruri bune de făcut pe lume! Pentru că trebuie să fie ceva mai bun pe lume de făcut, decât să mori în fiecare zi lângă un om care nu te mai iubește și să accepți asta. Și să-ți plângi de milă, căci nimeni nu scapă de nenorocirea asta de autocompătimire, oricât ar nega!
Rea, de fapt, nu e doar neiubirea, ci absența adverbului... circumstanțele agravante, termenul de comparație între ieri- un ieri care, uneori, e compus din ani sau doar din clipe- și azi, un azi sterp și secătuitor.
Mâinile care scriu azi aici au șters ani întregi lacrimi, o mai fac uneori retroactiv, au implorat, s-au frânt neputincioase, au căzut cu brațe cu tot, ca smulse din umeri, în fața implacabilului...
Mâinile care scriu azi aici au acoperit ochii plini de rușine, au implorat în rugăciune, au strâns o pernă goală, au simțit dureros absența... Vor reînvăța să mângâie, dacă vor avea pe cine și va vrea Dumnezeu.
Prin geamurile încărcate cu flori de gheață, ca-n copilărie (atât de ger a fost!), se văd acoperișurile albe ale blocurilor, luminile mașinilor ce se strecoară pe străzile înzăpezite, iar pe sticla memoriei se înfiripă chipuri din trecutul mai recent sau mai îndepărtat.
Am făcut un ceai și am pus friptura la cuptor. Gospodăresc. Pentru ce? Degeaba, ca să-mi dau impresia că fac ceva constructiv. :) La mine-n casă miroase-a portocale, a cafea cu ciocolată și a savon de Marseille. Și, din când în când, de pe hol, a tot felul de bucate, de la vecini...
Diseară voi fi departe de mama, de restul alor mei, câți mai sunt. Voi fi alături de oameni străini, sperând că-mi voi amuți asurzitorul zgomot din creier, sfâșietorul dor din suflet. Dimineață, nepoțelul meu m-a întrebat dacă vin la ei și mi-a spus: te iubesc mult, Cămițo! Mi-a luminat ziua cu lacrimile emoției...
Mi-e dor de tata. De revelioanele copilăriei, când ne așezam la masă, când tata era binedispus- se întâmpla asta atât de rar! De vremea când eram cu toții... Am privit o fotografie de demult, când părinții mei erau tineri și frumoși, și tata zâmbea și se pregăteau de petrecere... Sunt produsul lor, sunt, poate, partea cea mai frumoasă din ei. Le moștenesc tristețile și sensibilitatea, m-am străduit să le duc mai departe ambițiile și visurile, deși nu prea mi-a ieșit. Probabil nu i-aș fi dat tatei prea multe motive de mândrie, dacă m-ar fi văzut acum sau, cine-știe... De iubit, știu sigur că m-a iubit mult, cu iubirea unui sacrificat. Le-am pus fotografia pe fundalul contului de facebook, să-i văd mai des, poate, astfel, o să-i am cu mine mereu...
Au început să curgă mesajele de Anul Nou, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin originale. Nu prea am chef să mă conformez uzanțelor și să mai scriu vreun mesaj, iar cui aș vrea să-i scriu nu-i voi mai scrie, i-am scris și i-am spus deja tot ce-a fost de spus. Vor fi în gândurile mele toți cei dragi, vii și morți, ca într-o regăsire universală. Mi-e dor de toți cei ce nu mai sunt, că sunt în lumea fără dor sau în asta, pe cine știe unde...
Am pentru ce să fiu recunoscătoare: un an plin de tot felul de experiențe. Am putut să-i fac bucurii mamei, mie, am putut să mă bucur de cei pe care-i iubesc, atât cât s-au lăsat iubiți și în preajma mea. Am multe pe lista de făcut, am multe nerealizări, au fost multe amărăciuni, dar le las în urmă. Toate, absolut toate lucrurile bune sau rele m-au învățat câte ceva, iar ce n-am reușit să memorez sau să înțeleg, viața mi le va mai repeta, până când tot ce trebuie reținut se reține.
Nu urăsc pe nimeni, nu mai port resentimente, încerc să învăț pașii pe drumul iubirii de mine însămi.
Se lasă, în curând, seara, sticloasă și înghețată, peste ultima noapte din anul acesta. Îmi doresc să nu mai gust niciodată disperarea unor finaluri de ani trecuți, când mă simțeam cel mai singur și trist dintre oameni. Cred că dacă aș putea dori mai sincer și mai curat unui om ceva e să nu simtă acea singurătate chinuitoare și fără speranță.
Să fim frumoși în anul ce vine, să fim frumoși la suflet și să fim buni! De restul, are cine să aibă grijă. Doamne-ajută!
Nu dorm, de niște zile, decât sporadic, o oră-două. Nu pot. Citii pe facebook, dimineață, că mai multă lume nu doarme, nu-s doar eu minunea nesomnului. Slavă Domnului, nu din motivele mele, dar orișicât! Parcă tot e ceva să nu te mai simți unic! :)
Fusei la coafor să mă fac și mai blondă. Mi-a ieșit, sunt mai blondă, dar nu mai fericită, prin urmare, blondul nu e sinonim cu fericirea. Bun și atât!
La coafor, lume multă, un zumzet stresant de uscătoare, bipuri, chaturi, muzica de pe un canal de muzici comerciale, povești cu soacre, cure de slabire, cadouri de Crăciun, gene false, zăpadă și... copii. Mulți, cam prea mulți pe metru pătrat și foarte gălăgiosi.
O duduie blondă, cu care trebuie să am grijă - de-acum - să solidarizez măcar simbolic, căci intru treptat în gașca lor, a blondelor mai mult sau mai puțin platinate, înveșmântată numai în colanți și cu nemulțumiri casnice la purtător, își pune gene false. Nu e singură; are în dotare progenitura aferentă - cel puțin deocamdată, cum pot să observ. Fetița, la fel de blondă ca și mă-sa, numai că de la Doamne-Doamne, cere imperios să fie spălată pe cap și să i se facă bucle. Zis și făcut!
După cosmetizarea măică-sii și executarea măturilor de pe pleoape, fiica se urcă pe scaun și este tunsă, sub atenta supraveghere maternă, de parcă ar fi o operațiune militară de mare risc. După, este uscată și i se execută buclele comandate - standard, cu zîmbetul de rigoare. Nimic nou până aici, s-ar zice, și pe bună dreptate s-ar zice! Numai că de-aici începe distracția:
Mama, mândră de progenitura-i cu ochii albaștri, rotunzi, ca două peruzele vii, o indeamnă să glăsuiască, spre epatarea tuturor celor din salonul de înfrumusețare: „Ia, spune, mami, pe cât ești tu născută?!” Răspunsul vine... nu mai rețin cu exactitate, dar mă frapează anul: 2009. „Deci, câți ani ai tu, mami?” întreabă mândra mamă, gata să lase tot coaforul lat cu abilitățile matematice ale copilei. „5 ani și nouă luni”, vine prompt răspunsul fetiței, însoțit de un zâmbet cu bucle.
Fața mamei, cu genele false și dese, fluturânde, date cu rimel, se umfă de orgoliu că ne-a demostrat ceva. Nu înțeleg prea bine ce. Probabil cât de precoce e fiică-sa în matematică... și în ritualurile de înfrumusețare feminină. Dar mai ales ce mamă modernă este dânsa. Aplauze, vă rog!
Copila prinde ideea din zbor și precizează, pentru ca audiența să priceapă corect, că buclele nu-s pentru ziua ei — sunt parte din rutina cotidiană. Să nu existe confuzii.
După executarea splendidei coafuri a fetiței, se trântește pe scaun și mă-sa, pentru operațiunea de întindere a podoabei capilare cu placa încinsă. Apoi apare în scenă și bunica fetiței (de undeva, nu știu de unde, căci spectacolul era năucitor), prospăt tunsă mai devreme (mi-o aminteam vag pe doamna pe care o văzusem pe scaun la intrarea mea). După ce-și strâng calabalâcul, îi îndeasă copilei pe buclele serafice o căciulă de blană, mă-sa își îndeasă coama sub glugă și pornesc, tustrele, să dea piept cu mașina îngropată în nămeți, bodogănind că nu vor putea s-o deszăpezească...
Rămân siderată pe canapeluța unde așteptam, cuminte, să-mi fie smulse foile de staniol din păr, ca să obțin dreptul de-a intra oficial în rândul blondelor civilizate. Încerc să justific, în sinea mea, de ce pierdui două ore și mai bine între comportamente ale căror resorturi nu le pricep, sincer. Îmi trec gânduri spiralate prin capul meu blond: bucle la 5 ani, gene false la 25, apoi ce urmează, resemnare elegantă după 40? Iar eu, proaspăt blondificată, sunt unde? Exact între bucle și resemnare...
Mă rog, dacă tot nu dorm...
Doamne, mare ți-e grădina! Și, deși e atât de mare, încape perfect într-un coafor de parter de bloc, de cel mult trei metri pe trei metri, la cea mai dulce și mai optimistă coafeză care există pe lume.
Și uite-așa, mă trezesc întrebându-mă dacă nu cumva buclele și genele false sunt noua cale a iluminării...
Venii acasă cu bretonul intrându-mi în ochi și stau cu privirea pierdută pe fereastră, fără să-mi pot scoate din minte expresia solemnă și mulțumită de sine a fetiței cu buclele stilizate, așteptându-și cuminte mama, în timp ce butona puțin rețelele de socializare.
Ochii ei albaștri, ca două globuri de peruzea, cu genele curbate desenându-i privirea grațios, erau senini și frumoși, dar lipsiți de ceva ce m-aș fi așteptat eu să găsesc acolo… ceva ce mi-e teamă că vom găsi din ce în ce mai rar. Din ce în ce mai rar…
Și mi-e un dor nebun de un alt ritm, mai mulcom, mai firesc, care să anuleze ritmul ăsta nebun și idolatru, în care mintea nu mai trebuie cultivată, doar ondulată...
Seninătatea copilăriei ajunge și ea prinsă în același carusel al aparențelor, sulemenită la coafor și conectată la rețele, iar viitorul blond, oricât de strălucitor, va avea un preț… și nu mă refer la prețul vopsitului.Și exact ce ar trebui păstrat neschimbat ajunge primul la cosmetizat...
luni, 29 decembrie 2014
Am pus o mașină de rufe la spălat. Afară ninge bacovian, am picioarele-nghețate, buzele arse, halat cu inimioare, părul nespălat și mi-e confuzie, dor, tristețe, speranță, rușine, nas înfundat, tuse, gânduri amestecate, toate alea...
Doamne, Doamne, DOAMNE... știu că tot ce se întâmplă e cu voia Ta, așa că fă să înțeleg!
Merg să-mi spăl părul, să vorbesc cu mama, să-mi iau ceva medicamente de răceala asta nesuferită, să vorbesc cu mama, să fac, în fine, ceva să-mi alunge gândurile chiaune din creier- știu că niciun truc n-o să dea rezultate, dar eu am fost un copil cuminte, perseverent, așa că nu mă las...
Am exilat camellia în bucătărie, azi dimineață, căci frunzele arse vesteau o iminentă moarte, iar eu vreau cu îndărătnicie s-o văd înflorită. Pe o perniță dezbrăcată de mania mea de-a face ordine scrie ”vis” și mai jos, în engleză, explicativ, ca nu cumva să nu realizez, DREAM PILLOW, cu dream-ul între ghilimele, probabil ca o ironie...
Visurile inimii mele însângerate își râd de mine cu batjocură clară... Off, mamă, cât de rău îmi fac încă ecourile cuvintelor tale, care se adeveresc mereu și mereu, ca o condamnare definitivă...
Poate mai ninge... Poate ninsoarea deasă spală. Gânduri, temeri, amintiri, toate... Poate...
Durerea de cap nu se îmblânzește, la tv cântă Fuego, o să treacă, până la urmă toate trec... Vreau să văd un film din lista lui Radu, cu Henry Fonda, pe care-l iubesc, poate îmi trece și durerea de cap, și răul și poate reușesc să respir...
