Pe sticlă...

Prin geamurile încărcate cu flori de gheață, ca-n copilărie (atât de ger a fost!), se văd acoperișurile albe ale blocurilor, luminile mașinilor ce se strecoară pe străzile înzăpezite, iar pe sticla memoriei se înfiripă chipuri din trecutul mai recent sau mai îndepărtat.

Am făcut un ceai și am pus friptura la cuptor. Gospodăresc. Pentru ce? Degeaba, ca să-mi dau impresia că fac ceva constructiv. :) La mine-n casă miroase-a portocale, a cafea cu ciocolată și a savon de Marseille. Și, din când în când, de pe hol, a tot felul de bucate, de la vecini...

Diseară voi fi departe de mama, de restul alor mei, câți mai sunt. Voi fi alături de oameni străini, sperând că-mi voi amuți asurzitorul zgomot din creier, sfâșietorul dor din suflet. Dimineață, nepoțelul meu m-a întrebat dacă vin la ei și mi-a spus: te iubesc mult, Cămițo! Mi-a luminat ziua cu lacrimile emoției...

Mi-e dor de tata. De revelioanele copilăriei, când ne așezam la masă, când tata era binedispus- se întâmpla asta atât de rar! De vremea când eram cu toții... Am privit o fotografie de demult, când părinții mei erau tineri și frumoși, și tata zâmbea și se pregăteau de petrecere... Sunt produsul lor, sunt, poate, partea cea mai frumoasă din ei. Le moștenesc tristețile și sensibilitatea, m-am străduit să le duc mai departe ambițiile și visurile, deși nu prea mi-a ieșit. Probabil nu i-aș fi dat tatei prea multe motive de mândrie, dacă m-ar fi văzut acum sau, cine-știe... De iubit, știu sigur că m-a iubit mult, cu iubirea unui sacrificat. Le-am pus fotografia pe fundalul contului de facebook, să-i văd mai des, poate, astfel, o să-i am cu mine mereu...

Au început să curgă mesajele de Anul Nou, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin originale. Nu prea am chef să mă conformez uzanțelor și să mai scriu vreun mesaj, iar cui aș vrea să-i scriu nu-i voi mai scrie, i-am scris și i-am spus deja tot ce-a fost de spus. Vor fi în gândurile mele toți cei dragi, vii și morți, ca într-o regăsire universală. Mi-e dor de toți cei ce nu mai sunt, că sunt în lumea fără dor sau în asta, pe cine știe unde...

Am pentru ce să fiu recunoscătoare: un an plin de tot felul de experiențe. Am putut să-i fac bucurii mamei, mie, am putut să mă bucur de cei pe care-i iubesc, atât cât s-au lăsat iubiți și în preajma mea. Am multe pe lista de făcut, am multe nerealizări, au fost multe amărăciuni, dar le las în urmă. Toate, absolut toate lucrurile bune sau rele m-au învățat câte ceva, iar ce n-am reușit să memorez sau să înțeleg, viața mi le va mai repeta, până când tot ce trebuie reținut se reține.

Nu urăsc pe nimeni, nu mai port resentimente, încerc să învăț pașii pe drumul iubirii de mine însămi.

Se lasă, în curând, seara, sticloasă și înghețată, peste ultima noapte din anul acesta. Îmi doresc să nu mai gust niciodată disperarea unor finaluri de ani trecuți, când mă simțeam cel mai singur și trist dintre oameni. Cred că dacă aș putea dori mai sincer și mai curat unui om ceva e să nu simtă acea singurătate chinuitoare și fără speranță.

Să fim frumoși în anul ce vine, să fim frumoși la suflet și să fim buni! De restul, are cine să aibă grijă. Doamne-ajută!

Povești cu blonde și turcoaze...

Nu dorm, de niște zile, decât sporadic, o oră-două. Nu pot. Citii pe facebook, dimineață, că mai multă lume nu doarme, nu-s doar eu minunea nesomnului. Slavă Domnului, nu din motivele mele, dar orișicât! Parcă tot e ceva să nu te mai simți unic! :) 

Fusei la coafor să mă fac și mai blondă. Mi-a ieșit, sunt mai blondă, dar nu mai fericită, prin urmare, blondul nu e sinonim cu fericirea. Bun și atât! 

La coafor, lume multă, un zumzet stresant de uscătoare, bipuri, chaturi, muzica de pe un canal de muzici comerciale, povești cu soacre, cure de slabire, cadouri de Crăciun, gene false, zăpadă și...  copii. Mulți, cam prea mulți pe metru pătrat și foarte gălăgiosi. 

O duduie blondă, cu care trebuie să am grijă - de-acum - să solidarizez măcar simbolic,  căci intru treptat în gașca lor,  a blondelor mai mult sau mai puțin platinate, înveșmântată numai în colanți și cu nemulțumiri casnice la purtător, își pune gene false. Nu e singură; are în dotare progenitura aferentă - cel puțin deocamdată, cum pot să observ. Fetița, la fel de blondă ca și mă-sa, numai că de la Doamne-Doamne, cere imperios să fie spălată pe cap și să i se facă bucle. Zis și făcut! 

După cosmetizarea măică-sii și executarea măturilor de pe pleoape, fiica se urcă pe scaun și este tunsă, sub atenta supraveghere maternă, de parcă ar fi o operațiune militară de mare risc. După, este uscată și i se execută buclele comandate - standard, cu zîmbetul de rigoare. Nimic nou până aici, s-ar zice, și pe bună dreptate s-ar zice!  Numai că de-aici începe distracția: 

Mama, mândră de progenitura-i cu ochii albaștri, rotunzi, ca două peruzele vii, o indeamnă să glăsuiască, spre epatarea tuturor celor din salonul de înfrumusețare: „Ia, spune, mami, pe cât ești tu născută?!”  Răspunsul vine... nu mai rețin cu exactitate, dar mă frapează anul: 2009. „Deci, câți ani ai tu, mami?” întreabă mândra mamă, gata să lase tot coaforul lat cu abilitățile matematice ale copilei. „5 ani și nouă luni”, vine prompt răspunsul fetiței, însoțit de un zâmbet cu bucle.

Fața mamei, cu genele false și dese, fluturânde, date cu rimel, se umfă de orgoliu că ne-a demostrat ceva. Nu înțeleg prea bine ce. Probabil cât de precoce e fiică-sa în matematică... și în ritualurile de înfrumusețare feminină.  Dar mai ales ce mamă modernă este dânsa. Aplauze, vă rog!

Copila prinde ideea din zbor și precizează, pentru ca audiența să priceapă corect, că buclele nu-s pentru ziua ei — sunt parte din rutina cotidiană. Să nu existe confuzii.

După executarea splendidei coafuri a fetiței, se trântește pe scaun și mă-sa,  pentru operațiunea de întindere a podoabei capilare cu placa încinsă. Apoi apare în scenă și bunica fetiței (de undeva, nu știu de unde, căci spectacolul era năucitor), prospăt tunsă mai devreme (mi-o aminteam vag pe  doamna pe care o văzusem pe scaun la intrarea mea). După ce-și strâng calabalâcul, îi îndeasă copilei pe buclele serafice o căciulă de blană, mă-sa își îndeasă coama sub glugă și pornesc, tustrele, să dea piept cu mașina îngropată în nămeți, bodogănind că nu vor putea s-o deszăpezească...

Rămân siderată pe canapeluța unde așteptam, cuminte,  să-mi fie smulse foile de staniol din păr, ca să obțin dreptul de-a intra oficial în rândul blondelor civilizate. Încerc să justific, în sinea mea, de ce pierdui două ore și mai bine între comportamente ale căror resorturi nu le pricep, sincer. Îmi trec gânduri spiralate prin capul meu blond: bucle la 5 ani, gene false la 25, apoi ce urmează, resemnare elegantă după 40? Iar eu, proaspăt blondificată, sunt unde? Exact între bucle și resemnare... 

Mă rog, dacă tot nu dorm...  

Doamne, mare ți-e grădina! Și, deși e atât de mare, încape perfect într-un coafor de parter de bloc, de cel mult trei metri pe trei metri, la cea mai dulce și mai optimistă coafeză care există pe lume. 

Și uite-așa, mă trezesc întrebându-mă dacă nu cumva buclele și genele false sunt noua cale a iluminării...  

Venii acasă cu bretonul intrându-mi în ochi și stau cu privirea pierdută pe fereastră, fără să-mi pot scoate din minte expresia solemnă și mulțumită de sine a fetiței cu buclele stilizate, așteptându-și cuminte mama, în timp ce butona puțin rețelele de socializare. 

Ochii ei albaștri, ca două globuri de peruzea, cu genele curbate desenându-i privirea grațios, erau senini și frumoși, dar lipsiți de ceva ce m-aș fi așteptat eu să găsesc acolo… ceva ce mi-e teamă că vom găsi din ce în ce mai rar. Din ce în ce mai rar… 

Și mi-e un dor nebun de un alt ritm, mai mulcom, mai firesc, care să anuleze ritmul ăsta nebun și idolatru, în care mintea nu mai trebuie cultivată, doar ondulată... 

Seninătatea copilăriei ajunge și ea prinsă în același carusel al aparențelor, sulemenită la coafor și conectată la rețele, iar viitorul blond, oricât de strălucitor, va avea un preț… și nu mă refer la prețul vopsitului.Și exact ce ar trebui păstrat neschimbat ajunge primul la cosmetizat... 

Am pus o mașină de rufe la spălat. Afară ninge bacovian, am picioarele-nghețate, buzele arse, halat cu inimioare, părul nespălat și mi-e confuzie, dor, tristețe, speranță, rușine, nas înfundat, tuse, gânduri amestecate, toate alea...
Doamne, Doamne, DOAMNE... știu că tot ce se întâmplă e cu voia Ta, așa că fă să înțeleg!
Merg să-mi spăl părul, să vorbesc cu mama, să-mi iau ceva medicamente de răceala asta nesuferită, să vorbesc cu mama, să fac, în fine, ceva să-mi alunge gândurile chiaune din creier- știu că niciun truc n-o să dea rezultate, dar eu am fost un copil cuminte, perseverent, așa că nu mă las...
Am exilat camellia în bucătărie, azi dimineață, căci frunzele arse vesteau o iminentă moarte, iar eu vreau cu îndărătnicie s-o văd înflorită. Pe o perniță dezbrăcată de mania mea de-a face ordine scrie ”vis” și mai jos, în engleză, explicativ, ca nu cumva să nu realizez, DREAM PILLOW, cu dream-ul între ghilimele, probabil ca o ironie...
Visurile inimii mele însângerate își râd de mine cu batjocură clară... Off, mamă, cât de rău îmi fac încă ecourile cuvintelor tale, care se adeveresc mereu și mereu, ca o condamnare definitivă...
Poate mai ninge... Poate ninsoarea deasă spală. Gânduri, temeri, amintiri, toate... Poate...
Durerea de cap nu se îmblânzește, la tv cântă Fuego, o să treacă, până la urmă toate trec...  Vreau să văd un film din lista lui Radu, cu Henry Fonda, pe care-l iubesc, poate îmi trece și durerea de cap, și răul și poate reușesc să respir...

batjocorirea inteligentei

Tudor Gheorghe - Dans

Trecute vieți de doamne și domnițe...

Îmi doresc o ie de mult, de mult de tot, din copilărie. Iubesc cămașa asta populară cu patimă, mi se pare cel mai frumos veșmânt feminin pe care l-a dat acest neam universului- o minunăție!

Când eram micută, am primit una de la bunica paternă, cusută cu mâinile ei iscusite. Am venerat-o, deși avea prea mult negru, găseam eu și mai găsesc și-acum, căci urăsc cu înverșunare negrul, și era prea grea din cauza mărgelelor cu care-o împodobise. Oricum ar fi fost, am iubit-o, am purtat-o și-am păstrat-o ca pe un tezaur. O mai am și acum și-o privesc cu nostalgie...

De-atunci, de când eram copil, n-am mai avut ocazia să port ie. Nici altă asemenea măiastră cămașă n-am mai avut, căci nu mai am de mult bunică și nici vreo alta n-am mai găsit... Mi se pare așa de nepotrivit să cumpăr o ie de pe marginea tarabei, de la vreun târg din acesta plin de vulgaritate și de lucruri care imită grotesc arta tradițională românească, încât parcă aș comite un sacrilegiu...

Rămân cu nostalgia iei mult dorite și visez ca, într-o zi, să se-ntâmple o minune: să găsesc o asemenea cămașă frumoasă și să știu din prima clipă când o văd că este pentru mine, că mă reprezintă... Cine-știe, poate chiar așa va fi... căci visurile perseverente trebuie să se-mplinească și ele odată și-odată...

Mi-ar plăcea să pot purta, într-un viitor ideal, o cămașă românească luminoasă și viu colorată, fără sclipici, doar cu podoabele florilor cusute de cine-știe ce mâini dăruite de Dumnezeu... Cred că nicio ținută exclusivistă și prețioasă din lume nu m-ar face să mă simt mai bine îmbrăcată. Așa sunt eu: o tărancuță crescută în praful uliței, în care se manifestă glasul sângelui străbunilor...

În seara asta am privit minute în șir un album cu femeile Casei Regale a României purtând costumul popular. Nu m-am mai săturat privindu-le. Doamne, ce minunăție, ce frumusețe și cu câtă noblețe le poartă femeile acelea nobile, care nu se sfiesc să se împodobească doar cu straiele făcute și purtate, de secole, de țăranii români!...

În sufletul meu romantic și desuet, imaginile acestea sunt ca un balsam.

Mi le imaginez parfumând aerul cu prezența lor grațioasă, din alt veac, pe ele, care vorbeau cu ușurință și firesc franțuzește, mâncau cu tacâmuri de argint și trăiau după rigorile celei mai înalte etichete...

Le văd privind cu ochii lor limpezi zările din balcoanele palatelor regale, efigii delicate alte unei umanități cum azi nu mai este... și-mi vine să fug din atât de vulgara realitate de azi, care nu ne oferă decât uniformizare. Măcar în vis... :)

Tot felul de inimi

E cam toamnă, simte inima mea, sensibilă la anotimp, la vers și sunet, la citate de sezon și... nu numai. 

„Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”,  spune o doamnă psiholog. Tocmai ce-am citit asta cu parapon, vorba lui Creangă, și-mi vin  în minte o mie de gânduri nevindecate, resuscitate de o zi tensionată și obositoare. 

Mă gândesc că vindecarea e, de prea multe ori, un fel de vis îndepărtat pentru mulți, un vis inutil, dar indispensabil altfel, cam ca al lui Robinson pe insula sa, tot năzuind să vină să-l salveze cineva care nu mai vine... Inimile bolnave de altceva decât de vreo afecțiune catalogată în tratatele de medicină nu pot fi chiar așa de ușor vindecate...
Deseori, uitate de toată lumea, nici nu arată faptul că suferă și au nevoie de vindecare, ochilor mult prea lumești sau prea indiferenți ai celorlalți.
Alteori, bietele de ele, se vaietă și își arată cicatricile și rănile sângerânde tuturor, doar-doar s-o găsi vreun bun samarinean să le oblojească și să le arate un pic de compasiune... Să le gireze cu ceva vindecarea, refacerea, întremarea, resperarea - căci e ca un exercițiu și speranța, odată ce-ți pierzi deprinderea, nu prea mai poți s-o mai simți... Așa că trebuie să înveți să resperi, ca și cum ai reînvăța să respiri... pentru restul zilelor ce vor urma marilor naufragii de inimă, de speranță, de visuri... 

Enormitatea lui „dacă” e ca vaporul așteptat îndărătnic de Robinson, care tot întârzie să vină... 

Mi-e dor de mama și simt asta acut, ca o durere în piept, după ce ea mă sună doar ca să știe ca mi-e bine, doar ca să-mi audă vocea. Mă sună cu iubire smerită și nesfârșită, necondiționată și sigură, cam ca siguranța existenței lui Dumnezeu, căci așa e iubirea mamei: infinită, mereu...
Și, pentru că e vorba de doruri... mi-e dor de o inimă care să mă înțeleagă și să mă iubească mereu, necondiționat, lipsit de egoism, de capricii, deși știu, obiectiv, că o astfel de inimă e un lux pe care nu mulți și-l pot permite. „Nici pe ăsta!”- îmi zic cu o înciudare mucalită- de-o fi existând așa ceva!- și, cum m-am obișnuit de mult cu senzația, nu-mi mai pare o tragedie. 

Doar mama mă sună în fiecare zi, mă gândesc, iar eu am găsit asta sâcâitor, în timpuri în care-mi abăteam inima - cerșetoare - la urechile altor inimi, surde și indiferente, așteptând să-mi dea un telefon...
Și mi-e rușine de cât de nedreaptă am fost deseori cu ea, mama mea bună și grijulie,  cât de zgârcită cu gesturile de afecțiune și cu răbdarea încă mai sunt, când îi spun câteva cuvinte grăbite, scuzându-mă că am treabă, ignorând ce multă bucurie îi aduce doar să-mi audă vocea și să știe că sunt bine...

Întărind rândurile de inimi bolnave și deznădăjduite din lume, care au luat decizii greșite, ce rănesc de prea mult ce-au fost rănite, mă văd și pe mine, și-mi pare rău ca și cum aș fi comis o crimă...
O sun pe mama și-i spun c-aș vrea să vin acasă zilele astea, să stăm de vorbă, fără motiv, să stăm amândouă la televizor, să râdem, să facem gem de gutui, să... să-i alin singurătatea, care trebuie să fie cu mult mai grea decât o conștientizez eu. Și ea se bucură și mie-mi vine să plâng. De ciudă pe mine, pe nesăbuința și risipirea din ultimii ani. Cine-știe, poate-s ultimii... 

Ciudă pe unele gesturi pe care le fac și eu, ca și multe alte inimi care strigă de zor după vreo vindecare, care nu se mai ivește... 

Îi iubim, cu bietele noastre inimi bolnave, mult prea puțin pe părinți, pe singurele ființe care ne iubesc pe lume - o știu demult, nu de-acum. O știu, deși egoismul de circumstanță mă face de-atâtea ori să uit și să repet greșelile trecutului, pe care le-am regretat și le-am plâns cu lacrimi atât de amare după ce tata n-a mai fost... după ce aș fi dat lumea întreagă să-i mai pot vorbi câteva clipe, să stăm la taifas amândoi, cum făceam odinioară, să-mi povestească din ce a trăit, cu vocea lui blândă și iubitoare, care m-a iubit și m-a mângâiat de atâtea ori... și care de prea puține ori m-a certat... 

Îi iubim mult prea mult, cu-aceleași inimi bolnave, pe cei care nu ne iubesc, nu ne prețuiesc îndeajuns, ne aruncă resturi de afecțiune când n-au altceva mai bun cu care să-și satisfacă vremelnic, la rându-le, bietele lor inimi bolnave sau, mai rău, goale... 

Le cerem prea mult unor oameni care nu au, pentru noi, nimic de dat, uneori arătându-ne-o în mod evident și repetitiv, iar noi tot nu ne învățăm minte... și cerem, tot cerem, supunându-ne umilinței de-a fi mereu refuzați și lăsați cu inima întinsă spre cer... 

Și cerul se face prea departe - poate chiar e, poate doar pare - și inimile noastre sunt într-o necontenită și necurmată agonie...

E prea noapte, prea evident toamnă și prea sâcâitoare durerea de spate ca să mai fie loc de-o analiză mai profundă și de alte gânduri. 

„Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”, zice doamna psiholog, frumoasă și, foarte probabil, destul de echilibrată și autosuficientă, ca mai toți oamenii cu inimi sănătoase la purtător. 

Așa o fi, îmi zic resemnată, și găsesc în asta și explicația durerii de spate, ignorând poziția incomodă în care m-am chircit și aproape o zi întreagă de stat pe tocuri.   

Poate că vindecarea nu vine ca un vapor salvator, așa cum o aștepta Robinson, ci ca o barcă mică, fragilă, pe care o clădim singuri, câte o scândură pe zi: un pic de sinceritate, un pic de curaj, un pic de tandrețe oferită celor care chiar ne iubesc.

Inima mea e întinsă spre cer, știu că nu e gol, știu...