fie voia Ta...

Am fost azi, cu prietena mea cea mai bună, la mănăstirea Radu Vodă. Un loc superb, în care m-am simțit mai aproape de cel necuprins...
Nu cred că e cazul să explic de ce, pur și simplu. Poate crinii, curățenia locului, evlavia oamenilor care, ca și mine, treceau pragul bisericii, ochii preotului care ne privea blând ... nu știu, dar îmi doresc să mă reîntorc.
A fost o zi de revelații. Triste, dar revelații, totuși...
O zi în care-am primit răspunsuri, în care-am avut certitudini de la oameni, o zi în care-am înțeles multe. Ceea ce trebuia, de fapt. Deși n-am putut înțelege cum nu reușesc să mă vindec de naivitate. Deși n-am putut înțelege de ce am nevoie de oameni, de ce îi iubesc chiar și când mă dezamăgesc amar...
După durere și dezamăgire a rămas ceva care seamănă cu curajul. De a-mi asuma orice, de a spune lumii fără rușine: asta sunt, dacă nu mă iubești, dacă nu-ți sunt de-ajuns așa, fără farduri pe inimă, înseamnă că nu ești ceea ce-mi trebuie.  Iar dacă mă vrei așa cum sunt, cu sau fără cicatrici,  îți voi da tot sufletul meu, așa ”cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede”...
Mâine poate să vină, să aducă ceea ce vrea Dumnezeu. Om face ceea ce ni se îngăduiește și vom răbda, chiar de gândul insurgent se înalță peste lacrimi și se tot întreabă: de ce?...
Sigur trebuie să existe o rațiune în toate...

despre bărbați sau... ce vor fi fiind...

Oamenii mici te fac, întotdeauna, să-ți reconsideri viața și modul în care te raportezi la lume, modul în care știi s-o tratezi așa cum merită sau... nu?...
Azi m-am lovit, încă o dată, de oamenii mici, a căror micime încă o dată m-a stupefiat și mi-a anulat reacțiile care-ar fi fost potrivite la acel moment. Pentru că, de stupefacție și de jenă în fața lipsei lor de jenă, nu mai știi cum să reacționezi. Oricum, eu nu știu niciodată să le răspund cu aceeași monedă, dar absolut niciodată, pentru că, deși i-am văzut de atâtea ori în acțiune, nu încetează să mă ia prin surprindere îndrăzneala lor. Și nefirescul purtării lor, aș îndrăzni să zic.
Nu povestesc aici detaliile, n-ar avea niciun rost, îmi par mie deja suficient de jenante, le-am împărtășit doar oamenilor dragi din viața mea, e și-așa de-ajuns că i-am necăjit cu astfel de lucruri, dar nu mă pot opri să mă gândesc la ceea ce a ajuns lumea și relațiile dintre oameni astăzi.
Totdeauna modul neașteptat de nedrept și urât în care mă tratează, uneori, ceilalți, mă pun în situația de a-mi analiza comportamentul, pentru că la întrebarea: ”de ce?” încerc să dau răspunsul întâi prin reacțiile mele. Mă întreb mereu dacă nu cumva eu, prin purtarea mea, am dat ocazia oamenilor s-o ia, pur și simplu, razna, iar când nu reușesc să-mi descopăr vreo vină, pentru că ea chiar nu există, consternarea e tot ce-mi mai rămâne.
De fiecare dată rămân mai dezamagită de specia umană și, fără să fiu vreo secundă o feministă, de cei care ar trebui s-o înnobileze prin comportamentul lor, bărbații.
Pentru că așa am învățat, că ”bărbatul este cap femeii”, că este puternic prin definiție, iar noi slabe, că este capabil să ne ocrotească, este capabil să ne înțeleagă și să fie îngăduitor cu micile noastre slăbiciuni, cu modul nostru particular de a vedea și a simți lumea, cu firea noastră mai complicată și mai sensibilă.
Că asta e o realitate, oricât ne-am dori noi să fim socotite egale, puternice, mari și tari, nu, domnule, eu nu cred că suntem! Și e bine că nu suntem, e, dacă vreți, privilegiul nostru și șansa pe care le-o oferim bărbaților să fie puternici, să fie generoși, calzi, îngăduitori și superiori. Că le stă bine când sunt așa, că sunt buni și admirabili când sunt așa...
Când văd un asemenea bărbat mă simt fericită că sunt femeie, că am pe cine admira și aprecia. Când văd un bărbat care are principii, care are curajul să și le susțină, să nu renunțe la cuvântul dat, să nu fie laș, să nu mintă cu nerușinare, să nu-i înfigă altuia cuțitul în spate sau să-și înșele nevasta cu orice purtătoare de fustă, mai mult sau mai puțin seducătoare decât cea pe care-o are acasă, să nu zacă toată ziua pe-o canapea, să i se pară normal să facă lucruri bărbătești... lumea pare din nou așezată și dreaptă.
Din păcate însă, lucrurile astea au ajuns azi tot mai rare, iar mulți dintre cei care se dau mari că sunt bărbați și se bat pe burtă că sunt grozavi, nedreptățesc condiția asta și... sunt doar un fel de caricaturi ale ceea ce-ar trebui să fie.
Mă gândesc la sutele, miile de femei care pleacă la muncă sărutându-și de rămas bun soțul, un soț în care au încredere, cu care au copii frumoși, care să le bucure viețile și să le dea un sens, fără să le treacă prin minte că omul în care au cea mai mare încredere este gata, oricând, să le înșele, să le uite, să uite de tot cea au construit împreună și, ”până la 1” să fie dispuși la lucruri abominabile...
Mă gândesc la sutele, miile de femei ca mine, care pleacă la lucru și nu se gândesc, nu le trece niciodată prin cap că tipul de la serviciu, colegul insignifiant și în aparență amabil, e gată să depășească oricând limita colegialității și să le facă propuneri jenante și profund jignitoare, ”până la 1”,  cu o insistență de-a dreptul stupefiantă și degradantă...
Mă gândesc la ce e în mintea unor asemenea bărbați, cât de puțin prețuiesc femeia și cât de puțin merită să fie numiți bărbați, atât timp cât se coboară la nivelul unor asemenea josnicii... Aș zice animalice, dar jignesc bietele animale, care nu acționează decât din instinct și nu sunt deloc condamnabile...
Mă tot gândesc, fără să pierd niciodată din vedere trecutul... și atunci mulțumesc cerului că sunt o femeie singură, că asemenea bărbat doar anatomic vorbind, din punctul meu de vedere, nu ar mai putea reprezenta niciodată un interes pentru mine.

Adolescentine...

Înțeleg în fiecare zi tot mai mult din ceea ce-mi spune sufletul meu.
Vorbește continuu, face o hărmălaie de nedescris, e gălăgios și neliniștit, locvace chiar și-n clipele de mari tristeți, dar am început să-i pricep bine de tot glasul, deși .... O, Doamne, sunt atâția ”deși”!...
Eu, cea rațională și mereu în banca mea, nu sunt de acord cu el mai niciodată, căci se dezlănțuie zbanghiu și adolescent, în ciuda evidențelor și-a anilor, care-ar fi trebuit să-i dea înțelepciune.
Dar n-am ce să-i fac, e ca un cal nebun, se smucește din căpăstrul de interdicții prudente pe care i-l pun în fiecare dimineață și-o ia la goană, răsturnând reguli, rețete și promisiuni făcute mie însămi abia cu o seară înainte. Îl cert și-l pun la colț de fiecare dată când mă-ntorc acasă și reiau, în minte, sirul erorilor pe care le-am comis, înșelată de glasul poruncitor al sufletului meu, care face ce vrea, nu ce trebuie.
O iau de la capăt cu exasperare, cu hotărâri noi, cu strategii care mai de care mai eficiente în a mă proteja, în a-mi da imunitate în fața năvalei de sentimente care-mi cărăbănește pe umeri toată greutatea pământului, dar știu că o clipă, o clipă numai și-o privire sunt de-ajuns să mă abat din nou de la ce mi-am propus...
Și iarăși îmi bubuie-n urechi vocea sufletului meu care, de la o vreme, odată cu inima mea bătând nebunește, parcă nu-mi mai aparține doar mie...
Ce dacă peste câteva zile voi plăti un nou tribut implacabilului vieții acesteia, care pentru femeia orgolioasă din mine nu va mai fi niciodată la fel?... Ce dacă știu că după ziua de miercuri nu mai am dreptul să sper la absolut nimic, căci ar fi absolut absurd, într-o lume de femei frumoase și tinere, mereu disponibile?
Sufletul meu e nebun și adolescent și nu vrea sa-nțeleagă că nu se poate înseamnă chiar nu se poate. :)

no phone...

Ți se face uneori chef de ieșit afară din lumea devenită prea greu de suportat, de aruncat telefonul mobil, de întrerupt contactul acesta impersonal cu oamenii, ca o minciună, ca un simulacru de iubire, de afecțiune, de prietenie...
Să spui că ești prietenul cuiva, că-ți pasă de el, că-i porți de grijă și e important pentru tine, dar, de fapt, să preferi să vorbești ore la telefon în loc să-i spui câteva cuvinte privindu-l pe celălalt în ochi și respirând același aer e ca și când „te faci că” simți, ”te faci” că-ți pasă, „te faci”...
Fugind de intimitatea pe care ți-o dă privitul în ochi al celuilalt, acceptarea prezenței lui fizice, în carne și oase, cu tot ce implică , într-un fel, coexistența pentru o anumită perioadă de timp în același perimetru, fugi de asumarea unor atitudini sau adevăruri, oricare-ar fi ele.
E ca și când fugi de realitate, ca și cum amâni o alegere fățișă și curajoasă: să fii cald sau rece.
Ți-e ciudă de asemenea întâmplări repetitive, care te lasă mereu cu un gust amar și te fac să pui la-ndoială fiecare fărâmă anemică de curaj pe care încercai să-l chircești într-un colț de prea dezamăgită inimă...
Ți-e ciudă că ești mereu ca un Sisif în relațiile cu oamenii, încercând să urci un munte imposibil de urcat, încercând să dărâmi ziduri imposibil de dărâmat, încercând să cucerești acceptarea imposibil de cucerit... și-ți vine să-ți iei lumea-n cap, să te duci undeva la capătul ei, dac-o fi având vreun capăt nenorocirea asta infernală, să nu mai vezi și să nu mai auzi pe nimeni...
În seara asta, de ciudă și exasperare, te-apuci să gătești, deși nu mai ai niciun chef de gătit- nu că asta ar fi fost vreodată ceva care să semene, măcar, cu o pasiune- și mănânci în silă, deși nu ți-e foame, nu ți-e poftă, nu ți-e somn, nu ți-e nimic altceva decât... greu.
Oamenii sunt insule cu spirit de autoconservare și-ți opun, dintr-un motiv încă greu de înțeles și acceptat în totalitate, perpetuă rezistență. Realitate atât de dezamăgitoare și dureroasă, de speri ca măcar acum, în cel de-al... nu mai știi câtelea ceas, ai piedut numărătoarea!... să-ți trezească și ție, visătoare îndărătnică și nerealistă, ce ți-o mai fi rămas din spiritul de autoconservare...
Ca mâine să ignori telefonul mobil și să nu mai accepți mereu, la nesfârșit, greaua și umilitoarea certitudine că nu ești socotită niciodată bună de-ajuns încât să meriți să... și să... ș.a.m.d....

autoportret pe-o amintire cu păpuși...

E uneori ca o avalanşă de tristeţe și de frici, ca un iureş care nu duce nicăieri, poate doar spre hău... și fata cu ochii ca ai păpuşilor de porţelan nu se odihneşte decât făcând ceva- azi descifrează interogativele parțiale.
Uneori nu-şi mai simte inima decât ca relicva unor eșecuri de percepție a realității.  În zilele acelea nu plouă niciodată. Creioanele au mai multă materialitate ca niciodată, sunt galbene şi albastru cobalt, se ascut greu şi lasă pe coala albă un scrâşnet surd, când trasează liniile din ce în ce mai groase şi inelegante.
Prin minte i se insinuează amintiri din alte vremuri, duse de mult, odată cu păpușile...
Are 15 ani, părul i se rostogoleşte pe frunte fără nicio noimă, firele lucioase cu care se jucase până era gata să meargă la şcoală, răsucindu-le pe după deget, bând laptele din sticlă, pe capul podului de ciment rece din faţa curţii o nemulţumesc şi acum, deşi lupta cu râzvrătirea lor e pierdută demult, iar ea o ştie.
Are capul plin de fluturi galbeni, cu aripile prăfoase, desenate bizar şi simetric cu un contur ca de tuş negru, catifelat şi bluză largă, inconsecventă.

Aplecarea abia perceptibilă a spinării asupra colii albe anticipează  veghea viitoarelor nopţi în camera cu pereţii vopsiţi în galben pai. Din tabloul de pe perete îi privesc, împietrite, veghea nimfe înveşmântate în violet şi trandafiriu, lângă un izvor a cărui curgere o aude aievea, de câte ori i se opresc ochii rotunzi, de păpuşă de porţelan, asupra scenei bucolice, încremenite pe vecie de imaginaţia plată a unui pictor necunoscut.
Toate siluetele statuare ale fetelor sunt surprinse într-o postură stranie, una strecurându-şi piciorul cu pielea ivorie în apele învolburate, alta ridicând un ulcior fără îndoială greu şi plin, probabil pregătindu-se să-l poarte pe umăr, cea cu părul de aur zăcând în iarbă şi dezvelindu-şi dantura într-un zâmbet spre nicăieri sau dezvelindu-şi provocator un umăr dintr-o rochie de un albastru azuriu  şi tot aşa... Frumusețea lor o umple de nostalgie, căci speră că va fi ca ele când va fi mare... E încă una dintre nopțile în care sufletul, de prea mult, nu se poate duce la culcare. Speră că va fi fericită cu logica infailibilă pe care ți-o dă inconștiența, visează la rochii vaporoase și la plecări la București, la Institutul de teatru și visele cu ochii deschiși îi fâlfâie aripile de speranțe-  fluturând galben peste genele ce ascund ochii mari, de păpușă de porțelan... Doar ei vor rămânea, la fel de mirați, peste timp...
E și acum una din nopțile acelea de singurătate în care stai de vorbă tu cu tine, dar din visuri n-a mai rămas decât puful aripilor galbene care s-au strivit în banala și urâta realitate pe care realizează c-a trăit-o, cu inconștiența de-acum nescuzabilă, căci nu mai are de mult 15 ani...
Acum e doar o noapte în care-și pune întrebări, că tot studiază logica erotetică, dar fără prea mult succes în a găsi răspunsuri.

Răspunsurile se află dincolo, înapoi înspre părinți și strămoși, între greșeli făcute de alții, între greșeli inevitabile pe care le-a făcut ea din naivitate și nerăbdare, din foame de viață, de dăruire, de iubire...

Povești despre oameni, peste tot. Nu înțelege mai nimic, încă nu e vremea.  

Știe doar că se lucrurile se întâmplă indiferent de ce vrea ea, că toate cad în derizoriu în lumea oamenilor, că nimeni parcă nu mai are nimic sfânt în vremea din urmă, că toate promisiunile se uită... Oamenii, ca niște copii mari, fac greșeli și le lasă nerezolvate, se iubesc și-apoi, dintr-o dată și fără explicații, fără trăinicie, se plictisesc de prea mult bine și frumos și mint, înșeală, calcă în picioare, în mod inexplicabil, jurăminte și suflete și continuă în greșeli, ca și cum le-ar fi luat, dintr-o dată, cineva mințile...  Apoi defilează grotesc, fără pic de rușine, cu înfrângerile lor măsluite-n victorii de toată jena. 

De ce? nu știe nimic, doar propriile greșeli, pe care,  de-atâtea ori a încercat să le rezolve singură, uitând că pentru asta e nevoie de doi, mereu de doi, unul e prea singur și neputincios, ecuația n-are soluție...

Mereu s-a mulțumit cu mai puțin, a acceptat mai puțin decât și-a dorit, dintr-un soi de bizară și autodistructivă umilință, a zis că trebuie să meargă și-așa... Privind în urmă, nimic n-a mers.

Regretele, inevitabile, sunt și inutile. Că, orbită de aparenta frumusețe exterioară a unui om, ca fluturele de lumina orbitoare a lămpii, nu i-a văzut interiorul sufletului și s-a sacrificat inutil, pentru un om inapt s-o înțeleagă, s-o aprecieze, să-i aprecieze bunătatea, toleranța și puterea de a ierta...

Că n-a vrut să accepte ceea ce acum e evident: urâțenia și meschinăria intereselor, micimea...impotența sufletească. 

Că s-a încăpățânat să salveze ceva ce nu merita salvat, în ciuda tuturor evidențelor, că s-a ascuns după gura lumii ca să-și maschezi incapacitatea de a accepta că a greșit, c-a ales rău și că nu se poate să meargă mai departe, cu acest soi nefast de oameni, decât spre risipă... 

Că NU I-A TRECUT VREODATĂ PRIN CAP că ar fi putut să ceară mai mult, că merita mai mult, că s-a mulțumit cu mai puțin, că a irosit ani, cei mai frumoși, cei mai frumoși pentru că erau ai tinereții, că a fost atât de nesăbuită și de lipsită de tărie... Regretă degeaba, ca proștii, dar e o obișnuință a creierului, de care se va dezbăra  greu. 

Ani întregi  a crezut că inima nu poate da altcuiva din comorile ei, și-acum înțelege, vede că nu-i așa, că setea ei de dat e la fel de nepotolită ca-ntotdeauna... Cică e prea târziu, n-o mai vrea nimeni, spune puful aripilor de fluturi care i-au mai rămas pe genele plecate peste ochii de păpușă de porțelan, înlăcrimați... 

He-he, inima, ce pământ fără de apă, răcnindu-și drepturile!... Îi vine să strige ceea ce simte, dar nu poate de rușine... Nu poate spună, acum când s-a trezit din ignoranță, când presimțe din nou miracolul, de data asta condimentat cu maturitatea anilor și-a dramului de înțelepciune pe care ți-l dă experiența,  că vrea cu disperare să i se răspundă, că vrea să se poată... 

Deși, cică, nu se poate! Din motive externe, care țin de terți, și din motive interne, care țin de chipul de lut șubred, pe care-l poartă.  

Oricum, de ani de când degustă resemnarea, a băgat la cap că, de fapt, nu va obține nimic, că nu se poate lupta cu starea de lucruri( prejudecăți, realități, totuna!) care urlă la ea: baga-ți mințile-n cap, fii rezonabilă, fii realistă și vezi-ți lungul nasului!

Ce dacă simte că inima i se face fluidă în fața unui om bun și sensibil, generos și onest, frumos și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară, atâta timp cât știe și că ei nu-i este și nu-i va fi îngăduit niciodată? Se mai revoltă în fața oglinzii din baie, lipăind cu tălpile ude pe covorașul albastru cu motive grecești, dar ,la naiba!, ea trebuie în continuare să plătească pentru c-a fost tănără, naivă, slabă și proastă de bună, pentru c-a iubit și-a luptat cinstit, chiar până peste limitele rezonabilului, pentru că Don Quijote n-a fost doar un reper livresc, ci un fel de model comportamental... 

În fine, ce mai contează asta acum, nu-i pasă oricum, nimănui... Ce rost au toate întâmplările astea bizare cu gust amărui, încă nu știe- zice încă, dar, de fapt, știe că n-o să știe niciodată.

Nu-i elegantă lamentația și nici constructivă, așa că... să-i dea zor cu interogația, mai sunt destule pagini de scris... Oricum, nu poate accepta că viața e o imensă bătaie de joc, așa că... mai bine, lasă...

Certitudinile vin prea târziu, sentimentele cu rost, pentru cine-ar merita, te irosesc și te-ndurerează  pentru că n-au cum să primească răspuns și sapă mereu o sfâșiere în aripile din vis de proporții demente și insuportabile. Măcar în vis fluturii trebuie să rămână galbeni.

O, vremea când eram copii!...

Nu sunt fotogenică, în toate fotografiile apar altfel decât sunt în realitate, ba nu-mi stă parul, ba nu pot să mă concentrez fără să clipesc, ba par mult mai grasă decât îmi spune cântarul, ba zâmbetul îmi apare strâmb şi fals, cum nu mi-e niciodată... Un adevărat coşmar.

Obiectivul camerei nu-mi poate surprinde niciodată lumina din ochi, parcă mi se pare că mă sluţeşte şi mă face să par altfel decât sunt.

Privesc cu invidie fotografiile prietenelor mele, în care apar luminoase și frumoase, așa cum sunt, de fapt, jinduind să am și eu măcar o fotografie ca lumea, să nu mai aud niciodată cuvintele : Dar ești mai frumușică-n realitate!...
Nu mă bucur deloc, deși cică ar trebui s-o fac, dar nu-mi pare bine, pentru că-n toate amintirile mele dragi mi se pare că-mi văd o imagine strâmbă, și mi-e ciudă , mai ales când am fotografii cu oameni dragi, în care-am ieșit jenant...
Zilele trecute am fost la mama, în casa copilăriei mele, unde-am revăzut, că tot a fost vreme de sărbătoare, fotografii vechi, ale părinților mei când erau tineri și îndrăgostiți, probabil (aș vrea eu să cred!), ale mele din copilărie,  ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut mutându-se dincolo, în lumea fără dor... și m-am revăzut un copil încruntat, cu privirea gravă și părul niciodată la locul lui...
Mi-e ciudă, de pildă, că-ntro fotografie de la prima mea serbare școlară, când, foarte mândră și importantă că eram premiantă I, am strâns diploma la piept și i-am pozat fotografului amator într-un mod stupid, de bună seamă, cu cununița de garofițe împletită de mamaie pe cap și cu buzele strânse, de parcă sufeream cine-știe ce caznă...
Știu și acum cum miroseau garofițele roșii și vișinii, cum mirosea praful încins din curtea școlii, cum mă priveau mama și tata, ce căldură infernală era, sugrumată cum eram în uniforma pepit de poliester,  cât de roz erau săndăluțele pe care le purtam peste ciorăpeii albi.... Și din fotografie mă privește îmbufnată, dar orgolioasă, o fetiță tunsă băiețește, care înțelegea că, de-acum, are responsabilități...
Am fotografii din primii ani de învățământ, cu haine bizar de posomorâte sau de pestrițe, purtate de mine sau de oamenii pe care i-am iubit, cu pălării de soare neverosimile, cu părul vopsit în roșu... și-mi zic: nu se poate! :)) Ba da, se poate...
Iubesc fotografiile, pentru că păstrează, mereu, câte ceva din tine pe care-l pierzi iremediabil cu fiecare fâlfâire din aripile prea grele când devenim oameni mari... 

prin oglinzile amintirii

Nu cred în noroc, n-am crezut niciodată. Mi s-a părut o ironie a existenței cuvântul acesta, noroc. Îl folosesc mult cu sensul de binecuvântare, de dar gratuit care ni se dă în viață ca să învățăm ceva. Așa că de-asta zic că avem, câteodată în viață, norocul să întâlnim oameni deosebiți, care ne oferă, prin existența lor, un model de viețuire, de postură rectilinie și în continuă propensiune spre cer. Și încă un pic în plus: o amintire de neșters în inimile noastre.

Trec anii, ne luăm cu ale vieții, nu-i mai pomenim poate așa de des, dar ei rămân, undeva între paginile sufletului și ne întoarcem la ei de fiecare dată ca la un punct de reper. 

Uneori, dacă suntem norocoși, îi regăsim acolo unde i-am lăsat și-i mai putem strânge în brate, alteori îi regăsim doar în amintire, printre lacrimile ochilor care știu că nu-i vor mai vedea niciodată, dar îi găsim mereu la fel cum îi știam: insule de umanitate în oceanul nebun care ne înconjoară.

În primii ani ai perioadei de studenție am cunoscut o femeie excepțională, al cărei destin m-a făcut, deseori să sper, în momentele de descurajare, că munca asiduă, onestitatea și curajul să treci peste toate nefericirile, care te-mpiedică și se ivesc pe drumul tău, nu se poate să nu conducă la succes. Doamna mea dragă, căreia îi spuneam toți Lica, era o intelectuală rasată, fină. Inginer cu o carieră de excepție, care pornise de jos, de la țară, dintr-o familie săracă, își făcuse în viață un scop: să învețe bine. Și învățase atât de bine, în ciuda faptului că se ducea la școală desculță, la propriu, că absolvise două facultăți, în vremea când facultatea era cu adevărat accesibilă doar celor care învățau, nu se bagatelizase într-atât ca acum, când țoți neaveniții fac câte două-trei facultăți, deși nu știu să scrie totdeauna corect... 

Mamă și bunică, gospodină desăvârșită și doamnă până-n vârful unghiilor, făcuse multe pentru satul din care plecase, ajutase la realizarea electrificării și la modernizarea ei, în timpul dictaturii ceaușiste. Avusese la București o carieră cum puțini au și era, la peste 70 de ani câți avea când am cunoscut-o eu, în continuare o femeie fermecătoare. Deținea o putere de a asculta și de a înțelege subtilitățile, cum rar o întâlnești la oameni! Neliniștile și nesiguranțele mele, de studentă debusolată și mereu frământată de ceva, le primea cu un zâmbet discret și le liniștea cu un cuvânt bun, cu povești spuse molcom și fără dramatism, încât reușea totdeauna să mă convingă că totul are un rost, dar și-o rezolvare.

Din povestea propriei vieți, nu lipsită de întâmplări extrem de dramatice și dureroase, extrăgea un fel de miez, care pentru mine avea totdeauna rostul de a mă pune pe gânduri. Țin minte și acum, cred că n-o voi uita niciodată, replica ei repetitivă, spusă cu un ton enigmatic, dar și cu puțină resemnare: ”Viața e făcută din bucăți, draga mea!”...

Mă îndemna să cred că există, pe lângă urâțenie și meschinărie, și oameni buni, și întâmplări care ”trebuie să se întâmple”, căci se întâmplă cu rost, și întâlniri providențiale... Așa cum fusese a ei cu cel de-al doilea soț, un om foarte blând și glumeț, care reușise să-i redea încrederea în oameni, îi recunoscuse valoarea și-i vindecase rănile din inimă cu delicatețe, constanță, sinceritate și dragoste.

Am locuit la ei vreme de un an și ceva, din primul până la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, o perioadă pe care mi-o amintesc cu duioșie. Îi priveam pe amândoi când stăteam toți la cină și mi se păreau neverosimili, împăcați, rupți parcă din cărțile copilăriei, învăluiți într-un fel de seninătate armonioasă și decentă... Glumind, zâmbind, calmi, buni... Doamne, cât de dragi mi-au fost!!! Ce insulă de normalitate erau, ce oază de bine și de sănătate mintală... Rarisimi oameni!!!
Nea' Tică a plecat demult în lumea umbrelor, iar doamna se făcuse parcă tot mai mică după aceea, luptând cu o boală a lumii moderne, necruțătoare, dar zâmbind mereu pe sub ochelarii cu rama subțire... Ne vedeam tot mai rar, căci eu m-am rupt de Bucureștiul pe care l-am iubit atât- parcă și mai mult prin poveștile ei... 

Viața ne despărțea încet, cumva, după legile ei implacabile, cu tenebrele ei, dar și acum, când mă gândesc la doamna Lica, îi aud vocea subțirică și simt parfumul celor mai bune dulcețuri  de căpșuni din lume, pe care mâinile acelea delicate, cu vinișoare albăstrui care brăzdau pielea translucidă, de părea nobilă, le făcea ca nimeni alta... Nimeni nu va mai face așa dulceață, nimeni nu va mai fi, pentru mine, așa de înțeleaptă și de distinsă... 

Ani mai târziu, viața m-a purtat pe țărmul Mediteranei unde-am întâlnit și iubit o femeie bună și delicată ca un înger, ca și îngerii din numele ei sonor și incredibil de lung - Amparo Maria de Los Angeles...

Era mititică, cu părul tuns scurt, odată blond, acum albit de cei 67 de ani câți avea, locuia într-o casă ca un mic muzeu, dar sclipind de curățenie, decorată în stilul tradițional spaniol, înconjurată de fotografiile soțului mort cu mulți ani în urmă și de o colecție împresionantă de ceramică decorativă.

Printre atâtea amintiri, picturi, mărunțișuri frumoase și inutile, luminoasa și buna Amparin, căci așa o alintase soțul cu dragoste o viață întreagă și-i plăcea în continuare să-și amintească, se mișca întocmai ca o stăpână a unei lumi de poveste, cu parfum de azahar: cu gesturi mici, privind repede și clipind din ochii albaștri, luminoși, ascultând la un pick-up vechi discuri de vinil cu legendele coplas-ului spaniol: Conchita Piquer, Lola Flores, Isabela Pantoja...

Trăia singură, neconsolată de moartea soțului, un inginer de telecomunicații, care-o iubise  într-o manieră idealizantă, aducându-i în fiecare duminică din viața lui flori. Manuel, dacă rețin bine numele soțului, o protejase, nelăsând-o să muncească niciodată, doar să crească cei trei copii, care-o iubeau și-o sunau cu o grijă înduioșătoare, zilnic. Manuelito o plimbase prin lume, dar o și rupsese de ținutul ei natal, căci nu era valenciană decât prin adopție. Ura clima din zona aceea a Spaniei, iernile excesiv de umede de pe malul mării, dar rămăsese acolo, fidelă soțului și dincolo de mormântul pe care i-l vizita săptămânal.

Când o vizitam, săptămânal și eu, eram bucuria ei și nu se sfia să mi-o declare.  I se citea pe chip și îmi spunea că-i fac ziua mai frumoasă, deși spaniola mea era destul de rea și inexpresivă și din pricina asta conversațiile nu cine știe ce interesante. Îmi corecta greșelile gramaticale, îmi explica mereu cuvintele noi, prin tot felul de analogii extrem de inventive, avea mereu grijă să mănânc sănătos și se pricepea să-mi spună mereu câte ceva frumos despre Spania, țara aia pe care-am învățat de la ea s-o iubesc altfel...  

Îmi purta de grijă, îmi făcea mereu daruri, îmi dădea sfaturi... Îmi aduc aminte că mi-a dăruit un halat roz fucsia, ca să nu-mi fie frig în bungalow-ul de pe plajă, unde locuiam noi, și-mi spunea mereu că știe ce simte mama mea că sunt atât de departe, într-o țară străină... Lăcrima dacă-i povesteam eșecurile mele în perioada când nu știam ce voi face, dacă voi lucra, căci chiar credeam c-o să mă adaptez și-o să rămân în Spania... O întrista lipsa mea de comunicare cu un om după care venisem la capătul lumii și mă rupsesesm de tot ce însemna viața mea firească, dar găsea mereu cuvinte de încurajare... chiar și când nu era nimic de văzut frumos la... oameni și situații... 

De la ea am aflat povești cu toreadori, cu vedete ale  muzicii, am ascultat muzica tradițională, astfel încât știu astăzi s-o înțeleg, de la ea am aflat cum se aranjează exemplar un pat după moda spaniolă și câte și mai câte: cum poți combina brânză cu migdale la micul dejun, cum poți să întreții albul intact al unor dulapuri de bucătărie în care chiar se gătește, o sumedenie de rețete de mâncare și de ciudățenii ale spaniolilor, dar, mai ales, am învățat cum frumusețea și bunătatea sufletească rezistă, neplecată, neatinsă, în ciuda ridurilor, a anilor, a bolilor și-a despărțirilor dureroase de jumătatea hărăzită de Dumnezeu...

Amparo Maria de los Angeles îmi pregătea o vacanță la casa ei frumoasă din locul unde copilărise, făcuse planuri, le vorbise copiilor că mă aduce cu ea, ca și cum m-ar fi adoptat...  În ziua în care i-am spus că mă întorc în țară, din... binecuvântate pricini..., a plâns ca și cum s-ar fi despărțit de propriul copil... și chiar așa m-am simțit... 

Femeia aceasta blândă mi-a fost ca o mamă într-un timp în care-am avut cea mai mare nevoie de mamă, într-o țară străină, lângă oameni străini pretutindeni și este mereu în inima mea, chiar dacă știu că acum l-a urmat pe Manuelito lângă îngeri...
Mă pieptăn și acum cu un pieptene dăruit de mâinile ei mititele, iar vocea Conchitei Piquer, cu care chiar semăna un pic și fizic, o să mi-o amintească pe veci...