Am fost azi, cu prietena mea cea mai bună, la mănăstirea Radu Vodă. Un loc superb, în care m-am simțit mai aproape de cel necuprins...Nu cred că e cazul să explic de ce, pur și simplu. Poate crinii, curățenia locului, evlavia oamenilor care, ca și mine, treceau pragul bisericii, ochii preotului care ne privea blând ... nu știu, dar îmi doresc să mă reîntorc.
A fost o zi de revelații. Triste, dar revelații, totuși...
O zi în care-am primit răspunsuri, în care-am avut certitudini de la oameni, o zi în care-am înțeles multe. Ceea ce trebuia, de fapt. Deși n-am putut înțelege cum nu reușesc să mă vindec de naivitate. Deși n-am putut înțelege de ce am nevoie de oameni, de ce îi iubesc chiar și când mă dezamăgesc amar...
După durere și dezamăgire a rămas ceva care seamănă cu curajul. De a-mi asuma orice, de a spune lumii fără rușine: asta sunt, dacă nu mă iubești, dacă nu-ți sunt de-ajuns așa, fără farduri pe inimă, înseamnă că nu ești ceea ce-mi trebuie. Iar dacă mă vrei așa cum sunt, cu sau fără cicatrici, îți voi da tot sufletul meu, așa ”cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede”...
Mâine poate să vină, să aducă ceea ce vrea Dumnezeu. Om face ceea ce ni se îngăduiește și vom răbda, chiar de gândul insurgent se înalță peste lacrimi și se tot întreabă: de ce?...
Sigur trebuie să existe o rațiune în toate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu