Reflecții pe margine...

Stând la povești cu oameni pe care nu-i cunoscusem suficient înainte sau pe care i-am cunoscut de foarte curând, descopăr că lumea nu e chiar în totalitate alandala, că încă mai există, chiar și la persoanele la care te aștepți cel mai puțin, neverosimil de multe elemente sănătoase în gândire.
Sau, mă rog, sănătoase din punctul meu de vedere, care, de ce să fim ipocriți, deocamdată e singurul care contează cu adevărat.
M-am obișnuit să descopăr, în ultima vreme, că toate credințele mele înverșunat de idealiste au suferit tentative constante de a fi spulberate, rând pe rând, de cinismul celor din jur. Ba că n-ai dreptate, ba că privești retrograd și nerealist problema vieții reale, nu din cărți, cum o știi tu, doamna profesoară, care nu ești deloc în trend, ba câte și  mai câte...
Nu mai pot de cinismul obosit și superior al celor din jur! Nu mai pot de atoateștiutorii ăștia care dau sfaturi, deși viața lor bate la ochi de jalnică și lamentabilă ce e- un eșec vizibil care, de jenant ce e, nici nu-mi vine să-l comentez... (Nu de alta, dar am și momente în care prefer să nu mai folosesc nici măcar aciditățile, pentru că le constat zădărnicia...)
Peste tot se promovează imoralitatea, promiscuitatea, tot ce e țipător și de prost gust, urâtul și mizeria morală ca fiind adevăruri incontestabile și legi imprescriptibile, a căror obligativitate pare axiomatică.
Toată lumea se ia la întrecere să-ți râdă în nas că nu ai un catastif de seri pierdute prin cluburi dubioase, multiple experiențe sexuale trecute pe răboj, că nu ești ahtiată după etichete "de firmă" pe absolut orice, de la haine la hârtie igienică, că nu ești în rând cu omenirea superficială și incultă, al cărei scop în viață pare a fi doar distracția.
Toți așa-zișii prieteni nu se dau în lături să te facă să te simți proastă, desuetă, inferioară, pentru că nu ești ca ei, pentru că nu ai avut șansa- tu și alte câteva milioane din țara asta- să te fi născut într-o familie potentă financiar, care să te ajute să-ți cosmetizezi o imagine cât mai dezirabilă pe piață...
Zilele trecute o "prietenă", întrebându-mă cum o găsesc pe o tânără pe care mi-o prezentase cu o seară în urmă (care, între noi fie vorba, îmi crease o impresie destul de proastă, fiindcă mi-a părut extrem de autosuficientă și necomunicativă în circumstanțele absolut neconvenționale la care mă refer: părea că face un efort peste puterile ei să deschidă gura sau să ne privească, pe mine și pe prietena mea, și altfel decât de dindărătul unei suvițe pe păr fluturându-i peste un ochi), la răspunsul meu sincer că nu mi-a plăcut,  a avut cinismul să-mi spună că atitudinea demoazelei era motivată de faptul că "nu discută chiar cu oricine", lasându-mi de înțeles,  prin cuvintele astea, dar și prin elementele paraverbale (sic! sunt profesoară, doar!) ce altceva, decât că și ea mă consideră la fel de inferioară și nedemnă de conversație ca și amica ei prețioasă...
Măi, să fie!!! Să stai cu capul în mâini în mijlocul sufletului, cum spune Sorescu în minunata sa bijuterie, care e piesa Iona, și să-ți tot pui întrebări.
Oare chiar ești "cel mai prost din curtea școlii", ca să citez un clasic în viață, oare chiar faci parte din categoria râme pentru că încerci să trăiești viața cât mai suportabil cu putință, făcând compromisurile - inevitabile, de altfel- cât mai suportabile cu putință? Oare chiar faptul că încerci să-ți mai păstrezi ceea ce ți-a rămas până acum neștirbit din bagajul de puritate și bine, împuținat de circumstanțele existențiale în care ne nevoim cu toții,   e un fel de handicap, un fel de stigmat care te face să primești ștampila  "respins" la CTC-ul social ?...
Sau a înnebunit lumea de tot și faptul că încă mai ai o idee despre ce înseamnă bine și rău e un semn că încă mai judeci corect?
Vorbeam azi cu Cri, prietena mea cea deșteaptă și mereu lucidă, despre faptul că nu cred că ar trebui să relativizăm în viață orice, ca și cum ai întoarce cutia cu susul în jos și, brusc, albul ar deveni negru și invers...
Există, zic eu, realități care nu pot fi niciodată relative, ca iubirea și adevărul, ca dreptatea și nedreptatea, ca prietenia și bunătatea și ca ... multe altele...
Eu, încăpățânata cu mentalitate rurală, caraghioasa și indezirabila, le văd tot așa cum știu eu că sunt- din cărți, din viață, din sacrificiul părinților mei ca să mă crească, din privirea plină de mândrie a tatălui meu când am intrat la a doua facultate, din minunile pe care le-am trăit, din mâinile întinse spre mine în cele mai cumplite momente ale vieții mele de oamenii buni și minunați pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc, din poveștile de viață ale unor oameni mult mai frumoși sufletește și mai deștepți decât mine, de peste tot...
Și mă încăpățânez să le păstrez tot așa. Cât voi putea, probabil până la ultima suflare... cine-știe? ...
Astă seară le-am auzit și din alte guri, le-au mai spus și alți oameni și m-am confirmat, o dată în plus.
Concluzie: adică e rost și cu rost speranța. Adică e datorie.

soft feelings

Mi se-ntâmplă lucruri. Nu din acelea de te lasă fără cuvinte, mari cât roata carului, dar mi se-ntâmplă lucruri mici, aparent nesemnificative- care, poate, nici nu au cine-știe ce semnificație, doar le-o dau eu probabil în pripă-dar simt că mi se-ntâmplă lucruri bune. Așa, ca mersul pe stradă zâmbind cu gura până la urechi într-o zi caniculară și insuportabilă, ca sfidatul rezonabilului și  încăpățânarea de a fi normală și bună până la ridicol, așa... lucruri mici, ca fluturii și ca gâzele în iarbă, lucruri care colorează frumos o viață ce-și uitase, până mai ieri, vara...
Dor de frumos și de "soft", dor de ceea ce mă face unică și altfel, detașare de meschinăriile celor din jur, un pic de senin în gesturi și-n sân, ca altădată.
Îmi zic în gând să am răbdare și să iau lucrurile așa cum sunt, fără să le mai caut mereu imediata finalitate, îmi zic că, până la urmă, nu e bine deloc să pierd ziua de azi pentru un mâine potențial și nesigur, care nu știi niciodată dacă va mai veni.
Îmi zic că trebuie să existe un rost în tot ceea ce se întâmplă și învăț să nu mai fiu cum am fost mereu: încordată și obsedată de perfecțiune.
Vara e vacanță, e vreme de vacanță pentru toată lume, e vreme de vacanță și-n suflet, de eliberat de temeri, de gânduri negative, de reziduuri de amărăciuni, de tot felul de gusturi mai mult sau mai puțin amare, e vreme de tihnă și de pace. Vara e anotimpul meu, e acel acasă pe care-l iubesc și-l visez când e frig și urât, vara e liniște și timp de citit cărți dragi, de stat la povești cu oameni iubiți și speciali sufletului meu, vara e timpul pentru mine, e răstimpul din an confiscat lumii și împropriat cu lăcomie de om născut la solstițiu.
Vara e amintirea nopților adolescenței, cu susur de greieri în stratul de regina-nopții din fața casei, cu chef de scris și de citit, cu nostalgii și dor nebun de ducă.
Vara e și noaptea asta care se odihnește ca o mantie moale și caldă peste blocuri și peste orașul toropit și epuizat de ziua caniculară de azi, peste oamenii care dorm în casele lor încinse precum casa cea de aramă din povești, cu jazz-ul care curge leneș din aparatul acesta micuț și minunat inventat de civilzatie...
Vara e speranță că imposibilul gândit de mine , închistată în evident, previzibil, scepticism  și neîncredere e posibil, va fi posibil prin puterea evidenței și-a binelui și-a sufletului meu care iese la iveală, oricât m-aș strădui să nu se-ntâmple asta, ca miresmele unui parfum prea tare dintr-o sticluță neetanșeizată... Nu se poate să rămână lumea suspendată doar în sterilitatea răului și-a neîmplinirii, nu se poate ca normalitatea binelui să nu atragă spre sine o altă normalitate, un alt bine, nu se poate să nu se poată...
E vară, e vară, E SPERANȚĂ și e bine...

pietre seci...

Sunt zile care, ca și cea de azi, te epuizează. O ca precum cea de azi, care se sfârșește dureroas, ca urmele de spini înfipți în carne, te lasă cu sufletul ravasit, cu o nemulțumire profundă, atât față de viață, cât și față de tine, te face din nou să te revolți și să te cerți cu tine insăți, ineficient și redundant. Și obositor, tare obositor!!!
Mă revolt, adesea, în fața nedreptății și mă tot întreb de ce se întâmplă, de ce mi se întâmplă nedreptăți. Uit, la fel de des, că răspunsul este tot la mine, ca vina o port, întreagă, tot eu, eu cea care permit celorlalți să mă rănească, eu care mă las dezgolită în fața oamenilor cu vulnerabilitățile și nesăbuințele mele. Nesăbuințele pe care le comitem, cu toții, tot din dorința nebună de a-i face pe ceilalți să ne iubească, uitând că azi omul este lup față de om, cum învățam odată în școlile pe care le-am făcut, că oamenilor nu trebuie să le arați niciodată sufletul, pentru că te vor sfâșia fără milă, te vor umili din infatuare și, poate chiar mult mai rău decât lupii, căci se știe că fiarele te sfâșie din alte necesități. Doar fiarele din noi, oamenii civilizați, devorează fără motiv, doar din plăcere...
Lupii dintre noi, luptând disperat să se ascundă și ei de ceilalți, să nu fie nici ei prinși descoperiți, luptând să arate că sunt infailibili, câtă vreme nu sunt decât niște vulnerabili și ei, la rândul lor...
O goană nebună, și o competiție absurdă, din care nu are, de fapt, cu adevărat, nimeni de câștigat, o sfâșiere continuă și o înstrăinare care ne lasă, pe fiecare, pustiiți și incompleți... Sau poate doar mi se pare mie, celei rămase fără suflu în spatele unei uși închise brutal, celei înfrânte mereu și mereu în acest joc ciudat și fără rost.
Nu știu de ce nu învăt lecția asta niciodată, nu știu de ce nu știu să mă apăr, de ce nu știu să fiu așa cum se cere. Nu știu de ce rămân mereu cu mine însămi, certându-mă și părându-mi rău de prostia mea, nu știu de ce nu reușesc să-mi înfrâng nevoia de ceilalți, de înțelegere și comuniune, nu știu de ce nu ...
(Atâtea nu-uri și-atâtea obositoare văicăreli, de mi-e silă,chiar mie, de soiul ăsta de comportament năuc și autodistructiv!)
Dar dacă toate se întâmplă pentru că , în fond, ne lîsăm furați de mândrie, primim și vrem lângă noi oamenii pe care-i vedem cum vrem noi să fie? Nu AVEM SUFICIENTĂ ÎNȚELEPCIUNE ȘI NICI CURAJUL de a-i privi pe cei pe care-i vrem cu obstinație lângă noi,  în profunzime, ci luăm numai coaja superficială și ne autoamăgim cu aparențe găunoase, care nu sunt, de fapt, decât scuza propriilor noaste orgolii și neputințe. Dacă, de fapt, deziluziile de care ne plângem nu sunt , în fond, decât consecințele propriei noastre stupizenii și îndărătnicii, ale unei permanente perseverențe în greșeli?
Suntem prea mici, uneori, Doamne, și prea lipsiți de smerenie.
Oricum răspunsurile se încăpățînează să rămână închise în capsulele misterioase și impenetrabile ale evidențelor pe care nu le pricepem. Căci așa sunt toate adevărurile: evidente și, tocmai de aceea, pentru ochii noștri limitați de autoimpusele noastre limite, de neînțeles.
Ne păcălim, trist, ca-ntr-un joc de copii mari că nu vedem, că nu simțim adevărurile care dor, sperând absurd că le vom schimba, că oamenii de lângă noi se vor schimba de dragul nostru, că vor înceta să fie cum sunt, că vom schimba lumea, că vom face minuni, ca Moise, scotând apă din patra seacă...
Uneori, inimile celor din jur sunt pentru noi pietrele seci din care nu va ieși niciodată, oricât de patetic și ridicol am spera noi, nici măcar o lacrimă, nici măcar un strop infim de apă...

E prea mult?...

Ieri seară cineva m-a intrebat: ce-ți dorești de la bărbatul din viata ta?
 Am rămas, câteva clipe, surprinsă, ca-n fața acelor întrebări pe care nu te mai aștepți să le auzi, poate pentru că s-au banalizat prea mult, știu eu?... Oricum, i-am răspuns altceva, i-am spus, zâmbind, ceea ce nu vreau de la un bărbat, ceea ce nu mai vreau: iresponsabilitate.
Acum, rememorând întâmplarea de ieri, cred că m-am  gândit mai bine, știu ce vreau de la un bărbat, ce vreau de la bărbatul pe care-l doresc în viața mea: vreau să mă placă. Cel mai mult, deplin, fără rezerve, vreau să mă placă pe mine și tot ceea ce sunt eu: de la înfățișare la gânduri, de la gusturi la slăbiciuni, manii și defecte pe care, fără îndoiala, și eu, ca orice om, le voi fi având.
Să mă placă pe mine mai mult decât pe orice ființă din lume asta și de aiurea, să mă prefere pe mine înaintea tuturor altor întruchipări ale frumuseții reale sau imaginare, să mi se dedice mie și să mă vrea în ciuda tuturor răstriștilor și piedicilor pe care viața le-ar putea ridica între noi, să nu mă critice niciodată, oricîte greșeli voi face... Să fie bun și tandru, să găsesc la pieptul lui nu doar sunetul bătăilor inimii vijelioase, ci liman sigur și cald al tuturor neputințelor și însingurărilor mele.
E prea mult, Doamne, e prea mult?
E prea nesăbuit și orgolios din parte-mi, lume civilizată și plină de condiții?...

Mi-e frică, Doamne, c-am ajuns

Demult la mijloc şi nu ştiu

Ce-s, întrebare sau răspuns,

Sunt mort sau încă mai sunt viu?


Ciudate sunete m-ating

Şi-mi lasă urme sângerii,

Ninsorile care mă ning

Sunt prea târzii, sunt prea târzii.


Unde-am greşit şi ce cuvânt

De frica mea s-a pribegit?

Şi cărui dor i-am fost mormânt,

Şi cărui soare asfinţit?


Arată-mi calea şi mă duc

Fără privirea cea-napoi,

Dar dă-mi o lacrimă de cuc

Pe-o frunză mică de trifoi.


Să-mi fie candelă de drum,

Să-mi ţie noaptea de urât,

Când mă vor spânzura cu fum

Să-mi cânte-ncet, atât, atât.

În amintirea domnului profesor, cu respect...

Foarte adesea, nu reusim decat sa vedem răul din lume, ne pierdem timp prețios cu nimicuri, uităm să ne bucurăm că trăim, că suntem în fiecare zi binecuvântați cu darurile prieteniei și ale iubirii, că încă îi mai avem pe părinți- măcar pe unul- în viață, că beneficiem de iubirea lor necondiționată și de grija lor permanentă, deși... nu știu dacă suntem mereu vrednici de ea...
Foarte adesea uităm că nu suntem nemuritori și că nu mai avem timp prea mult... Mă obsedează gândul asta, că timpul ne e fărâmă și iluzie, că ne cernem ca nisipul prin clepsidră, că ne ducem în fiecare zi mai jos, tot mai jos...
Ieri am aflat că a plecat dintre noi un om deosebit, pe care l-am respectat și l-am apreciat mereu, deși niciodată n-am fost vreo eminență la materia dumnealui: fostul meu profesor de chimie din liceu.  M-a tulburat vestea asta tristă mai mult decât am crezut,deși niciodată astfel de vești nu te lasă indiferent. Mi se părea neverosimil ca un om atât de vesel, cu un zâmbet special să nu mai fie...
Cu o zi înaintea teribilei vești am zărit pe stradă o mașină asemănătoare aceleia pe care știam că o folosea și în cealaltă ocupație a domniei-sale, aceea de instructor auto și mi-am zis: e domnul Rotaru. L-am salutat zâmbitoare pe omul de la volan, făcându-i semne prietenoase cu mâna și abia apoi, când s-a apropiat, am observat că salutasem un străin, care mă privea mirat... Nu era domn' director, cum îi spuneam noi, foștii elevi, care îl prinsesem în școală și ca director, mai ales ca director... Deși zâmbitor, Gogu Rotaru, cum îi spuneau toți, impunea respect și era temut, dar, paradoxal poate pentru mulți, era plăcut de elevi... Știu și eu, poate pentru că elevii simt, cu sufletele lor mai curate și mai puțin maculate de tot felul de păcate, simt oamenii cu suflet bun...
Ieri, când am aflat că nu mai este printre noi, m-am întristat și-am realizat că domnul Rotaru n-o să ne mai zâmbească acum decât din amintire. Din amintirile fiecăruia dintre noi, felurite, așa cum lasă urme pe pământ un om: cu bune și cu rele, câte le vom fi având toți. Mie îmi va zâmbi mereu blând, bonom, inteligent, privind pătrunzător pe sub sprâncenele stufoase, amintindu-mi că de la dumnealui am învățat să-mi placă bruma de chimie organică pe care-o știu, deși în clasa a IX-a tot de la dumnealui am luat primul meu 4 la chimie...
La final, când mergem toți să ne odihnim după osteneala vieții acesteia zbuciumate și caleidoscopice, ceea ce rămâne după noi este amintirea a ceea ce-am însemnat pentru cei din jur. Și dacă ei, ceilalți, ne păstrează vii în gândurile lor și le-am făcut viața măcar cu o frântură de zâmbet mai frumoasă, cred că e important.
Știu că rândurile mele ar putea părea ușor patetice și... mi-o asum...Dar, în ciuda faptului că știu asta, îndrăznesc să spun că e uman, că e firesc și normal să nu ne fie rușine cu ceea ce simțim.
Iar eu, azi, spun că mi-e mai tristă și mai săracă lumea fără domnul profesor... Dumnezeu să-l odihnească în pace!

o duminică de mai

                                                                                                                                                                   









Și a fost o zi superbă: cu soare, cu prietene bune, cu zâmbete, cu dragoste, cu miros de iarbă și de salcâmi în floare, cu un fel de fericire pe care o uitaseși.
A fost o zi superbă, o duminică de mai imensă și blândă, cu confirmări de toate felurile, cu vată pe băț, ca-n copilărie, cu înghețată de ciocolată, cu flori multicolore în casă și în numele străzilor pe care te-au purtat pașii, o duminică de mai - prima din viața ta nouă și nemaipomenită.
O zi  fără griji, fără amărăciuni, fără constrângeri, o zi de libertate nebună și de planuri, de plimbare și de tihnă, cu râsete, cu muzică, lumină și parfum... Visul cel mai drag te atinge pe frunte și vezi aievea imaginile care mâine se vor transforma în realitate: siguranță, râs de copil, căldură și protecție, certitudine.
Nicio umbră pe cerul zilei de azi, nicio umbră pe suflet să nu mai fie!