doi

Muzica fără început şi fără sfîrşit, ca un lanţ în jurul inimii. Promisiunea clipelor ce se vor înşira unele din altele, la infinit, dulci-amare, ca magnoliile tinere ce nu s-au desfăcut.

Vîltoarea vântului într-o după-amiază de toamnă, într-un oraş vechi şi fără nume, pe străzi cu miros de praf şi eşarfe fluturînd în vânt, două mâini una în alta, singură certitudine a nemuririi în deplină efemeritate.

Un pic de poezie, unu plus unu făcând mereu unu, imposibilul posibil în ochii care-au văzut marea, ploaia, norii, lumea, dar care privesc unii în oglinda celorlalţi ca şi cum acum ar fi descoperit privitul...

Doi...

despre slăbiciuni şi alte cele

Cer senin, ca-ntr-un cântec de Dan Spătaru, lumină din belşug şi primăvara, în sfârşit! Nu-i atîta verde cât mi-aş dori, dar speranţa lui este indenegabilă. Trecerea de la palton la haine subţiri este un antidot al depresiei. Urmele unei dureri de cap lasă dâre întunecate în peisajul acestei zile de primăvară, altfel minunate, astfel inutile...

Suflete, doar speranţa îmi îngăduie să văd primăverile viitoare, fanteziste şi altfel decât orice-am mai trăit....

Suflete, am atâtea poveşti să-ţi spun!... Le strâng în mine plăpânde şi subţiratice, ca filele unei cărţi rare, şi le migălesc zi de zi în tainiţa inimii, pentru că-s scrise cu tot ce am mai bun şi mai frumos în fiinţa mea patetică şi desuetă, recunosc.

Nici nu ştiu cum ar fi, câteodată cred că nici n-aş îndura atâta fericire, m-aş chirci uimită ca proştii în faţa minunii atât de puţin plauzibile şi-aş lăsa-o să se strecoare printre degete, ca stropii de lumină, fără s-o opresc, neîncrezătoare în posibilitatea existenţei ei aievea.

Uneori, ne dorim ceva atât de mult, atât de intens, cu toate puterile, încât ea singură, imaginea din visuri a dorinţei, ne dă puterea de a merge mai departe, devine energia care ne face să trecem printre lucruri şi oameni care se comportă ca şi ele şi să ne strecurăm fără ca toate ale lumii să ne atingă, pentru că înaintăm ca pelerinii spre Mecca sau spre pământul sfânt, călăuziţi doar de puterea gândului. Apăraţi ca-ntr-o carapace de toate, nici nu mai observăm că timpul trece şi ne irosim fără rost, doar pentru cu nu putem altfel...

Spăşiţi în faţa unei atât de depline bucurii, ce răsare numai din proiecţia de fum a himerei, nu mai avem îndrăzneală să şi cerem ca ea să devină realitate...

Când în mintea mea, restul timpului mai organizată şi raţională, reapar realităţile pe care le ştiu, care mă constrâng şi pe care, la infinit, le urăsc, visurile se aşază nătânge la colţ, vinovate de trufia de a exista aşa prohibite...

Circumstanţele mă năucesc, îmi taie zi de zi aripile, ca apoi instinctul de conservare sau cine ştie ce nebunie îndărătnică o mai fi şi asta, să mă facă să reiau iarăşi truda sisifică a de le cârpi cu visuri din ce în ce mai interzise, mai zdrenţuroase, mai fără soţi de izbândă...

Şi trec zilele şi mi se stinge de tot primăvara târzie din vine şi ... ha-ha!... ce nerozie, mi-amintesc de Coşbuc şi de copilărie ...

Acum mulţi ani, când eram şi eu o adolescentă ca toate celelalte, mă preocupa foarte mult modul în care am să-mi organizez viaţa , de parcă toată s-ar fi condensat doar în clipele acelea, care căpătau o importanţă nemaipomenită.

Mă preocupa până într-atât ceea ce gândeau ceilalţi despre mine, încât nu o dată am făcut greşeli de care acum mă jenez, deşi nu-s decât nişte copilării, dar toate, cernute acum prin sita timpului, capătă o altă dimensiune decât o aveau atunci.

Atunci, o catastrofă era faptul că nu eram în centrul atenţiei vreunui băiat care-mi plăcea, că nu ştiu ce cuvânt al meu ar fi putut fi înţeles greşit, că minunata ea reputaţie ar fi putut fi distrusă pe vecie sau cine ştie ce alte banalităţi... Prin prisma timidităţii mele de şcolăriţă, toate luau proporţii apocaliptice, toate deveneau dureroase şi enorme...

Acum, când anii mi-au mai limpezit un pic priveliştea asupra a toate, deşi nu m-a scăpat de timiditate, realizez cât de mult am greşit şi cât de severă cu propria-mi persoană am fost deseori.

Ani în şir mi-am legat viaţa de oameni cu care nu aveam mai nimic în comun, ani în şir mi-am legat sufletul de nişte ochi albaştri în spatele cărora se ascundea vidul, şi nu ţinutul cu creste înalte de simţire sau luncile verzi de omenie, cum îmi făcusem iluzii...

Ani în şir mi-a fost teamă să nu-i pierd pe cei pe care-i iubeam, uitând că pe toţi aceia care meritau iubirea mea nu i-aş putea pierde vreodată, pentru că nimeni din cei care te iubesc nu vor putea pleca de lângă tine, aşa cum nu te vor putea minţi, dezamăgi, răni, uita...

Uriaşe naivităţi am experiat şi deseori, când le conştientizez, mi-e ruşine de mine, deşi nu comit laşitatea de a mi le renega şi n-am ipocrizii inutile...

Azi, când primăvara îmi bate-n geam şi-mi arată cât este de frumoasă şi, în acelaşi timp, de inutilă pentru mine, care-o risipesc în casă, am nişte certitudini destul de amare şi nicio soluţie practică, încă...

Dar întrezăresc speranţa şi mă rog de gândul bun, care să vină să ilumineze toate, odată cu primăvara. Am auzit că Dumnezeu îî răsplăteşte pe cei care speră şi perseverează în speranţă...

Vis cu ochii deschişi

Iubesc duminicile, dimineaţa de catifea, cafeaua caldă, visele care se prelungesc şi în realitate, printre genele de lumină strecurate pe fereastră. Iubesc senzaţia aia de "acasă" pe care ţi-o dă un film vechi, cu Alain Delon, în faţa televizorului. Azi, Zorro şi bomboane de ciocolată, soare primăvăratic alungat de nori ce prevestesc ninsori, eşarfe colorate şi zâmbet până la urechi după cuvinte dragi cu prieteni de suflet.

Decorez, în visele mele, spaţiul în care Şeherezada să spună poveşti sultanului ei cu zâmbet de aur şi tandreţi de miere.

Scenariu de duminică: printre trandafiri şi parfum de iasomie, mătasea turcoaz foşneşte la atingere, aroma cafelei fierbinţi, să alunge toate nălucile, se strecoară cu o nouă certitudine, zâmbetul sufletului pereche intră pe uşă odată cu dimineaţa, cu viaţa, cu tot ce ai visat vreodată, certitudinea că promisiunile s-au împlinit... Bună dimineaţa!

Ei, ce zici?...

Nimic original. Reclamele de la televizor, în aşteptarea episodului din serialul unic pe care ma străduiesc să-l urmăresc, mă obosesc peste măsură. Rutina de la muncă tot mai mare, aceleaşi gânduri încarcerate, iarna care nu se mai termină şi frigul ăsta de nesuportat!...

Perspectiva lui mâine tot mai curând, orele de odihnă tot mai firave şi insuficiente. Tânjirea de a opri ceasul şi a zăvorî uşa în urmă.

Nimic original, dar picătura chinezească...

lebăda neagră

Aseară, în grup, am fost la film, s-o vedem pe Nathalie Portman, împinşi de curiozitatea de a înţelege motivația Oscarului sau, mai mult, de dorința de fi împreună. În ciuda oboselii acumulate după ziua prelungită cumplit, peste așteptări, astfel încât n-am putut ajunge decât foarte târziu. Cina și mai târzie, Shalimar și vitrine multicolore.
Filmul e... Nathalie Portman, rămâi cu impresia chipului ei transfigurat, extrem de expresiv, cu forţa stranie a unui vis împlinit și ... cam atât. A, și muzică, desigur. Ceaikovski. Alb.
Ne-am întors veseli de la ultimul film al zilei, prin mallul imens, dar gol. Delicatețea de pe ecran ne-a urmărit și acasă și în visele cu alb. M-a făcut să mă gândesc la o poezie bacoviană, Balet: "Lunecau baletistele albe/Degajări de puternice forme/ Albe în fața lumii enorme/ Lunecau baletistele albe..."
Azi sunt multe de făcut şi mă îndrept spre necunoscut- o zi fără serviciu. Aha!