Poveşti ratate

O seară cu nostalgii. Clopote din trecut vin să bată la poarta sufletului, redeşteptând fâlfâiri de aripi pe care le crezuseşi moarte pentru totdeaua… Nimic nu trece în suflet, toate rămân neschimbate, la fel de intense, de vii… Mereu aceleaşi întrebări: cum ar fi fost dacă? Mereu fericirea se amână pe termen nelimitat, întrezărită, dar niciodată atinsă… Mereu nişte de ce-uri se încăpăţâneză să persiste, în ciuda faptului că n-au primit şi nu vor primi niciodată răspuns.

Te gândeşti, adesea, că Dumnezeu a vrut mereu să-ţi încerce răbdarea, să vadă dacă şi câtă ai. Habar n-ai dacă ai trecut sau nu testul. Cert e doar atât: ceea ce ai cerut nu ţi s-a îngăduit, sigur cu un scop, sigur pentru că nu era, încă, vremea lui.

Te urmăreşte şi-acum ideea fixă că, dacă ai fi primit această şansă, lucrurile ar fi stat altfel… Prietenii spun că e o nerozie, poate aşa şi e, dar ai fi vrut să ai posibilitatea măcar a certitudinii că greşeşti tu şi că au dreptate ei… Îţi spui că, fără-ndoială, n-ai avut-o sigur cu un rost, dar pe care nu-l înţelegi şi, undeva, în tine, nici nu-l consideri drept…

Albă-ca –zăpada şi-a amintit azi de prinţ: el i-a spus că-şi doreşte în viaţa sa o femeie precum Katarine Hepburn în „The African Queen”. Ea i-a zâmbit şi i-a spus- pentru a câta oară?- că e posibil să aibă ceea ce-şi doreşte… Şi azi, ca şi altădată, a fost în zadar, el a procedat la fel ca-ntotdeauna… Şi mai vorbea de perseverenţă!!!

Albă – ca - zăpada a fost, din nou, subiectul unor experimente şi motiv de obţinere a sentimentului superiorităţii, atât de necesar… De ce nu, în definitiv, dacă asta îl face pe prinţ fericit ? Fie şi asta , una în plus, le-a cam pierdut şirul, dar cică nu se moare din asta, e ceva legat de-un măr, dacă-şi mai aduce ea bine aminte…

Ca mai mereu, rămâne impresia frustrantă : eroii unei absolute glume, fără poantă, însă…

Despre umbre şi alte temeri

Mi-am petrecut o jumătate de zi prin căldura oraşului, chinuită să rezolv câteva probleme stringente. Mi-am privit silueta reflectată în vitrinele magazinelor fără plăcere, nemulţumită mereu de răsfrângerea din oglinzile mari, care dezvăluie silueta unei femei pe care n-o plac, dar pe care trebuie să învăţ s-o tolerez în fiecare zi.

Mi s-au învălmăşit o sumedenie de proteste prin suflet, aş fi vrut să părăsesc oraşul lichefiat de căldură şi compania rudelor care mi-au părut o povară în plus şi să fug departe de toate. Am tăcut ore-n şir şi-am lăsat gândurile să se certe şi să mă-mpresoare din toate resturile de viaţă care-şi cer drepturile. 

Nicio soluţie de nicăieri. În lume numai banalitate şi mediocritate, numai umbre banale, purtătoare de interese înguste , mercantile, îmbrăcate cu haine urâte, cu feţele schimonosite de sărăcie, de căldură, sufocate de griji, de nevoi de toate soiurile, vorbind la telefoanele mobile pe stradă, tare, vulgar, răspândind tot felul de miasme...

Îmi intră-n adâncul orbitelor imaginea lor şi nu pot să nu-mi rănească retina, nu pot să le uit odată ce le-am văzut, mi se pare că năpădesc ca un furnicar şi acaparează tot cu prostul gust, cu chinezăriile puse alandala, cu lipsa de frumuseţe care mă paralizează şi mă face să-mi doresc liniştea odăii mai mult decât orice.

Am trecut, azi, printr-o sumedenie de stări şi emoţii contradictorii: nelinişte, furie, surpriză, dezgust, revoltă, resemnare, silă, recunoştinţă, bucurie, nedumerire, amărăciune, dezamăgire, tandreţe şi bucurie... Am trăit o zi ca o viaţă. Cred că-i bine, nu? Vorbeam cu un "conviv"despre stările ce mă încearcă în momente aniversare, în special la aniversările mele... Cam aşa-i, e destul de incomod să primeşti daruri, telefoane şi urări cu duiumul, să te simţi copleşit de atâtea gânduri bune îndreptate spre tine, deşi realizezi că oamenii te iubesc şi vor să-ţi spună asta.

Mă gândesc la cea mai frumoasă dintre aniversările mele... nu reuşesc să aleg una specială, dar cele mai frumoase se leagă de o pereche de ochi albaştri pe care i-am iubit. Un telefon la miez de noapte, ca să nu existe nimeni care să-mi spună înaintea lor "la mulţi ani!", o sosire neaşteptată, într-o altă asemenea zi, a aceleeaşi perechi de ochi albaştri, dimineaţa uneia dintre ele, cu trei fete zbanghii pe-o canapea , cu o sticla de şampanie trecută de la una la alta, prietenii de suflet şi torturile pregătite, ca nimeni alta, de Miha, atmosfera efervescentă şi caldă, cu zâmbete şi starea aceea dulce-amăruie de bine şi de aşteptare a unui viitor luminos... Zile speciale, zilele celor 20 şi ceva de ani... zile cum n-o să mai fie altele...

Ultimele şase aniversări n-au fost decât banale şi-atât. Nici nu mi le amintesc decât vag, fără mari satisfacţii şi mai mult fade decât fericite. Anul acesta m-am trezit la mama, din nou, după 7 ani în care uitasem cum e să te trezeşti în casa copilăriei. Ziua a început cât mai banal cu putinţă, cafeaua a fost fără gust, telefoanele au început să sune să-mi amintească faptul că mi-a trecut , cum spune Iglesias, o jumătate de viaţă... "Treinta y tres años /Nada más son media vida /Treinta y tres años /Que se van con tanta prisa. "

gânduri de iertat

După-amiază caldă de iulie. Soare leneş şi veşti rele. Iluzii spulberate de realităţi promiscue, contrare unui univers pur, utopic, plăsmuit într-un mediu curat, în care-ai trăit şi după ale cărui comandamente te-ai ghidat. Te deteşti că eşti altfel, că nu te potriveşti cu lumea, dar, în acelaşi timp, ştii că aşa trebuie să fie, că acesta e drumul spre binele despre care-ai învăţat că e unul singur. Prejudecăţi? Poate că da, dar nu ştii cum să fii altfel.

Uneori ţi se pare că Dumnezeu e departe, că nu aude , că nu ia în seamă, că nu face dreptate, dar ştii că nu e aşa, ai văzut cu proprii ochii că nu e aşa. Este mereu drept şi ubicuu şi, mai presus de toate, este mereu... Dar eşti mereu nedreaptă şi mereu limitată că nu înţelegi sau că... uiţi mereu. Şi faptul că încă existi, că ţi se îngăduie să existi e mai presus de dreptate, e generozitate şi iubire supremă. Pe care n-o înţelegi, căci eşti om mic şi omenesc în toate cele. Deci rob.

trădări

Vine o zi când toate realităţile ţi se fac tăndări, ca şi cum un glob uriaş, multicolor, care-ai crezut că e viaţa ta, s-a spart în miliarde de fărâme. Eşti confuz pentru că nu mai ştii, dintr-o dată, să faci diferenţa dintre realitate şi minciună, nu mai ai nicio certitudine, nu mai poţi să strigi prezent în existenţa ta. Amară zi...

Vine o zi când realizezi că oamenii cei mai dragi te-au trădat perpetuu, când înţelegi că, parcă, cineva, acolo sus, te-a lăsat să te zbaţi într-o ţesătură deasă de neadevăruri, de enorme falsităţi... Ca şi cum ţi-ai fi clădit din nisip castelul tău pe plaja nesigură şi ţi l-au spart valurile, l-au nimicit ca pe-un nimic, care nici n-a fost niciodată...

Vine o astfel de zi când înţelegi că omul e lup faţă de om, că e doar o găunoasă pretenţie fără fundament, că nimic nu e veritabil la ceilalţi, că ai trăit ani şi an în van, că n-ai pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni cu adevărat... Ce amară zi!!!

Rememorezi speranţele naive pe care ţi le-ai făcut, de bună credinţă, cu inima în palme, la vedere, tuturor, te revezi tânără şi plină de zâmbete, într-o casă străină, la masa unor oameni care te priveau ca pe-un cobai şi se pregăteau să te sortească unui eşec lamentabil... Îţi dai seama că ai fost o jucărie pentru ei, că ţi-au ascuns monstruozităţi, că s-au erijat în stăpâni ai destinului tău prin minciuni, prin ascunderea unor mostruozităţi strigătoare la cer...

Te întrebi cum ai putut să fii atât de proastă, cum ai putut să nu realizezi, să nu bănuieşti nimic, să te laşi dusă, aşa de senină la propriul tău dezastru, ca un miel la tăiere... Cum ai putut?

Nu mai ştii nimic din nimic, toate cele în care credeai sunt acum îndoielnice, pentru că sunt construite pe minciuni, pentru că ascund secrete groaznice, deci nu pot fi reale, n-au avut cum fi adevărate, deci totul, totul e o minciună, n-ai avut nimic, nimic, nimic...

Vine o zi când revolta nu ţi se mai pare imposibilă, când e mai aproape decât ai fi crezut, deşi ştii că nu e voie!!! Vine o zi când lacrimile nu mai au cum umple un abis înfricoşător de nesiguranţe, când întrebarea : "de ce?" îţi sfredeleşte creierul şi nu-i mai poţi şterge urmele din fiinţa ta, n-o mai poţi nici măcar înăbuşi cu alte gânduri, cu imagini fugare care să o alunge... Amară zi!

Vine o zi când tragi linie şi însumezi numai trădări, când ai obosit atât de toţi şi de toate, încât nici nu mai ştii să te rogi şi să ceri ce cereai de obicei în clipele tale de singurătate şi- paradoxal sau nu?- de splendidă comuniune...

Înaltul e tot mai înalt şi tu eşti aici, sub un cer intangibil, tot mai mărginită şi tot mai plină de nedumeriri, în tărâmul deşertăciunii fără margini... şi ţi-e silă, vinovat şi netrebnic, dar sincer şi cu năduf, de toate cele ...

După o noapte cu vise urâte, cu somn care n-a fost de-ajuns...

Aseară Anca, prietena mea, mi-a spus o poveste despre un prieten care-a plecat printre stele. A trăit frumos şi s-a mutat mai departe de noi, că să ducă un strop din frumuseţea sufletului său şi mai sus, căci şi acolo e nevoie. I-am citit ultimele rânduri scrise cu câteva zile în urmă, pe un pat de spital, într-o luptă dură cu o boală necruţătoare, într-o ţară străină, departe de Bucureştiul ale cărui străzi le evoca din amintire, dorind să le străbată cu soţia şi fata şi m-am gândit cât de norocoşi sunt cei ce l-au cunoscut.

Dincolo de sfârşitul fiecăruia dintre noi, care e inevitabil, rămâne ceea ce-am fost pentru ceilalţi, ceea ce-am lăsat după noi în ceilalţi. Nicu a lăsat frumuseţe şi lumina lui. Mă gândesc că, poate, sunt oameni care nu lasă decât amărăciuni... Or fi şi din cei ce nu lasă nimic? Refuz să cred...

Mă gândesc la ce voi lăsa după mine şi mă sperii... În conştiinţele sutelor de elevi care mi-au trecut prin suflet, cărora le-am fost dăscăliţă o vreme, oare ce voi fi lăsat? În amintirile celor pe care i-am iubit, prietenii mei, lângă care-am trăit ani... oare ce voi lăsa? Cât din ceea ce am de făcut pentru ei fac? Cât din datoria de fiece zi pentru Cel care m-a creat îmi duc la bun sfârşit? Un grăunte de nisip, uneori nici atât...

Viaţa se scurge din noi cu fiece secundă care trece şi din miliardele de secunde irosim mult pe fleacuri, pe tristeţi fără rost, pe gânduri fără leac, pe iluzii fără temei, pe nimic...

Simt, cu amărăciune, că nimic din ceea ce fac nu reuşeşte să schimbe ceva în omul pe care, până mai ieri, îl iubeam mai mult decât pe mine, că nimic din ceea ce spun nu îl face să fie mai mult şi mai deplin al meu. E aşa cum poate şi mă iubeşte aşa cum poate... Apoi fărâma de raţiune rămasă întreagă îmi spune că nici n-ar fi drept, că nimeni n-ar trebui să aibă atâta semeţie neruşinată încât să-i ceară unui om să nu-şi mai aparţină pe deplin... Şi totuşi, Doamne, cât de des uităm şi o facem!!!

vară buimacă

Mă uit pe fereastră în dimineaţa rece şi cenuşie de iulie şi tot aştept să văd soarele. Văd doar un bloc cenuşiu printre frunzele ficusului imens din balcon. La televizor sunt ştiri despre inundaţii, vizite prezidenţiale şi spargeri la case de schimb valutar: urâţenia lumii. O uitasem de ceva vreme, o regăsesc intactă în realitatea contemporană a marelui oraş. Sejurul la ţară m-a rupt, oarecum, de realitate şi ce bine-a fost! Rândunelele vesele pe sârma din faţa casei, foşnetul frunzelor de viţă de vie sub fereastră, zgomote familiare şi inocente care nu pot să-mi rănească timpanul, cărţile de pe noptieră, cafeaua făcută de mama... Un fel de bine care-a început să-mi lipsească.
Azi am zi gri, blocuri gri, nesiguranţă, aşteptare permanentă, obositoare, cearcăne, sentimentul că nu-mi aparţin, că sunt mereu musafir, internet bun, toate mailurile citite, o casă goală, cu prea multe odăi, televizorul cu ştiri lugubre, perspectiva ploii şi multe ore în faţă: lungi, singuratice, ca nişte amfore goale care aşteaptă să fie umplute.
Vreau soarele cu încăpăţânare şi vara înapoi. E iulie şi vara din calendar nu se potriveşte cu vara de-afară, buimacă, cenuşie, stingheră. O lume parcă se pregăteşte să se cufunde sub ploi nesfârşite, să se conformeze unui cer absurd şi din alte anotimpuri. Unde-i optimismul din zodia verii? E atâta nevoie de el...
La televizor aud ştiri despre înscrieri la universităţi. Mi-amintesc dezamagirea dintr-o altă vară, cu ani în urmă, când, din pricina ghinionului care-a urmărit-o ca o umbră, o adolescentă îşi plângea, pe o stradă bucureşteană cu nume de voievod, spulberate speranţele împlinirii celui mai frumos dintre visuri... Era tot vară, tot iulie amar... Cele ale inocenţei şi tinereţii aurite se duc pentru totdeauna. Îmi vin în minte platitudini, dar resemnarea la care-am ajuns nu merită decât platitudinea unor vorbe tocite de-atâtea şi-atâtea experienţe: destin.
Sunt femei care au pe faţă expresia insuportabilă a repetabilităţii: a unor atitudini, a unor zâmbete complice, a unor tertipuri de Evă în gamă minoră... Fug cât pot de ele, mă tem să nu-mi fie niciodată proprii, prefer o damnare mai blândă, sub pavăza unei existenţe modeste şi lipsite de glorie, dar a mea... Realizez că nimic nu se-ntâmplă fără un rost, chiar de rostul acela nu-l înţeleg eu şi ,dacă azi nu sunt ceea ce mi-am visat, e pentru că povara aceasta poate n-aş fi putut-o purta.
Nu ştiu cum va fi ziua de mâine, o intuiesc, doar şi mi-e teamă, căci nu-mi place. Dar cum poţi schimba ceea ce nu ţi-a fost dat să schimbi?