Mi-am luat lângă mine un remediu sigur împotriva nefericirii: Război și pace. Mă reîntâlnesc cu Prințul Andrei, cu luciditatea lui orgolioasă și cu sufletul lui ars de viață. Am alături o cană de theraflu, remediu pentru febra cu care mă lupt de două zile. 

Aburul se ridică liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în lume.

Poate, mai târziu, de-oi birui-o, voi asculta și-un fragment din Cavalleria rusticana, cu vocea lui Kaufmann, ca dintr-o altă lume, mai bună, dumnezeiască... Poate muzica, poate razele soarelui prin ferestre să mai îmblânzească puțin din ce s-a adunat — spinii din inimă adunați în ultimele zile, care nu-mi dau pace și nu mă lasă să dorm și nici să respir. Căci nu doar răceala nu mă lasă să respir, asta-i sigur.

N-am chef de siropuri. Am doar nevoie de certitudinea că exist în gândurile unui om — singura certitudine pe care n-o am. Ba, dimpotrivă, o am pe cealaltă, neagră: că toate corăbiile speranțelor mele s-au înecat. Și mi-e atât de necesară alinarea muzicii sau a cărților acum, când viața mi-a dovedit că nu știu nimic nici despre mine, nici despre ea, nici despre ziua de mâine. 

Cartea e deschisă pe genunchi. Pentru câteva clipe, uit să întorc pagina. Prințul meu... se luptă cu aceleași neliniști...cu aceleași tristeți... 

Există perspective dureroase, atât pentru ziua de azi, cât și pentru cele ce vor urma; mă tem de ele ca de niște răni. Răni despre care știu că se vor vindeca greu, că vor provoca suferință și îmi vor răpi chiar și zâmbetul de circumstanță cu care fac față lumii.

Nu știu acum cum o să mai fac față, Doamne, chiar nu știu... Și mă tem.

Prințul meu, în fața perspectivei morții iminente, se teme. După ce se trezește și realizează că e încă viu, în chinuri cumplite, nu înțelege de ce ne agățăm atât de tare de viața asta care ne scapă mereu din mâini. Și realizează că „a fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg”.

Nici eu, prințe Andrei.

Nu înțeleg ce trebuia să fac ca să fie bine. Nu înțeleg ce trebuia să fac și cum să mă port ca să fie altfel viața asta, să fie cum trebuie... Nu înțeleg ce greșesc mereu, nu înțeleg de ce, nu înțeleg cum să schimb ceva... Nimic nu mai înțeleg azi, de la o vreme.

Și totuși, deschid cartea.

Poate că nu trebuie să înțeleg totul azi.

Poate că unele lucruri nu se deslușesc, ci doar se trăiesc.

Poate că, pentru o vreme, e de ajuns să citesc.

Poate de-asta mi-a plăcut așa de mult personajul ăsta atât de viu, atât de frumos, atât de orgolios și de umil, până la urmă: că se chinuie să înțeleagă. Că nu poate trăi așa, pur și simplu, fără să-și pună întrebări, fără să încerce să înțeleagă... Să găsească tuturor lucrurilor un rost, chiar și celor absurde... Că nu poate altfel, nu poate să treacă prin viață fără să se atașeze cu patimă de ea... 

Că seamănă așa de mult, uneori, cu mine...

Prințul Andrei este alter ego-ul meu de hârtie — varianta mea frumoasă, mândră și eroică. O minunăție de personaj, de care mi-e dor cu sufletul adolescentei care trăia la superlativ idealismul, puritatea și noblețea visărilor, care credea într-o iubire absolută și care a fost nevoită să înțeleagă că iubirea e… altceva. Că Dumnezeu are alte planuri. Că El este iubire desăvârșită și că gândurile Lui nu sunt ca ale noastre.

Mi-e dor de acea vârstă în care totul părea limpede și înalt, în care nu exista compromis, în care inima nu știa să negocieze. Mi-e dor de încrederea aceea neștirbită, de felul în care credeam că frumusețea morală poate salva totul.

Poate că viața nu ne ia idealurile, ci doar le decantează, le... așază altfel. 

Le curăță de orgoliu și le lasă mai tăcute, mai adânci. Poate că iubirea nu e întotdeauna flacără și izbăvire, ci răbdare, renunțare, așezare în voia unui sens pe care nu-l înțelegem pe deplin.

Și poate că prințul Andrei rămâne, pentru mine, nu doar nostalgia unei vârste, ci dovada că setea de absolut nu moare. Se transformă, se smerește, dar rămâne.