iminența morții...

Accidentul de avion al doctorilor plecați să salveze o viață- a unei femei foarte bolnave- l-am urmărit, ca toată România, în direct la televizor. De două zile mă încearcă o tristețe greu descriptibilă în cuvinte. Nu i-am cunoscut, evident, pe oamenii care-au murit în zăpadă, într-o noapte rece de iarnă, în creierii munților, dar m-a durut ca și când i-aș fi știut.
Gândul că au supraviețuit căderii în gol cu avionul, dar că au murit de frig mă nenorocește, la propriu. Nici nu am cuvinte să pot spune ce simt... Sunt răvășită și tristă, sunt scrârbită și îndurerată... Mă gândesc, îmi trece tot timpul prin minte ideea asta: oare ce-or fi simțit? oare la ce s-or fi gândit, oare cum o fi să știi că în câteva clipe o să mori? Oare cum o fi să te doară groaznic și să știi că nu te poate salva nimeni? Adică să fii conștient de asta, conștient că nu va veni nimeni să te ajute, că vei muri de frig, de durere... Oribil, cred... E inspăimântător numai gândul...
Iar gândul că oamenii ăia au murit din cauza unor oameni proști ori incompetenți, care nu au făcut cea ce trebuia, mă revoltă și mă face să-mi fie și mai tristă și urâtă, uneori, țara mea...
Urmăream imaginile la televizor, îl vedeam pe pilotul Adrian Iovan în zăpadă, mort, lăsat acolo de o umanitate crudă, abrutizată, cred... jeanșii albaștri ai pilotului prins între fiarele avionului... Groaznic, Doamne, Doamne!!!
Mă urmărește privirea tristă și plină de amărăciune a doctorului Radu Zamfir când își amintea totul, tot ce-o fi trăit... cuvintele lui rostite cu greutate, în care se simțea regretul că nu l-a putut salva pe Adrian Iovan, care-i cerea să-l scoată dintre fiare... Cum trebuie să fi sunat vocea aceea, Dumnezeule...
Am plâns văzând chipul acela frumos al fetei îndrăgostite de ideea că va fi doctor, al tinerei care-ar fi putut avea o viață, care-ar fi putut fi un om care salvează vieți...
Nimic personal, s-ar putea spune, dar oare cum să rămâi , la o nenorocire, cum să rămâi indiferent la ce se întâmplă cu țara asta? Știu că multă lume se lamentează azi, își dă cu părerea... mi-e silă de tot, mi-e jale că suntem așa cum suntem, ca nație, mi-e silă că avem așa conducători, că aveam atâția incompetenți printre noi, dar n-am nimic de făcut. Lacrimile mele nu rezolvă nimic, la fel ca și ale multor oameni simpli și anonimi ai acestei țări, dar, totuși, curg... Probabil ca o banală, dar adevărată formă de umanitate.