Să ningă pe lume, să ningă în gândurile noastre încrâncenate, să ningă și să albească tot ce-am pătat prin târârea prin noroaiele conformiste ale existenței de om mare.
Să nu mai rămână decât inimile bătând la unison și așteptând Crăciunul, cu sau fără moș, cu sau fără bani, cu sau fără sclipici, cu sau fără daruri...
E atâta nevoie de alb, de curat, de puritate, de proaspăt, încât o primenire generală ar fi , cred, cel mai bun lucru pe care l-am putea face. Știu, nu mă pot împiedica să visez cu ochii deschiși, dar e, în sfârșit, și pentru mine vacanță, e, în sfârșit, un pic de liniște... Și poate fi, de ce nu?, timp să mă întâlnesc, din nou, cu vechile temeri și fobii, așa că ... e liber și la visuri de prospețime de ger...
La țară, oamenii încă mai cred că gerul curăța microbii și împrospătează aerul pe care-l trag, cu lăcomie, în plămâni, bucurându-se de viață. Mi-e dor de mirosul de rufe înghețate, pe care le aducea mama în casă, de râsul tatei, rar, dar bun și neprețuit de-ajuns, de plăcintele pe care le făcea mamaie... de dat cu sania și alergat prin nămeți pe uliță, ca-ntr-o imagine coșbuciană- nu se poate abține să nu comită comparația inutilă profa din mine :)... În fine, cu mâini înghețate de alte geruri, mai puțin poetice, mi-e dor de zăpadă de basme, de săniuș, de copilărie și de albul din suflet.
Mă vindec de lume și mă rog să mă țină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu