Seară caldă, cu muzica adolescenţei mele, cu prietena mea şi cu versul lui Bacovia. Karaoke. Râsete în ciuda vecinilor, tristeţi fardate cu zâmbete anemice, pretinsă superficialitate, cataloage de mobilier şi decoraţiuni interioare, ceai de portocale... Gust amar şi strângere de inimă. Mă doare că pentru puţinii oameni de lângă sufletul meu nu pot face nimic, că nu găsesc în noianul de cuvinte care mă locuiesc niciunul care să mângâie şi să alunge tristeţea ochilor prietenei mele. Mă simt neputincioasă şi inutilă, nepricepută şi parcă mi-e ciudă pe mine. Cu toate că înţeleg şi ştiu în sinea mea că, uneori, un aparent rău ajută mai mult decât un făţarnic şi primejdios bine, nu mă pot abţine să vreau pentru cei dragi mie o cale mai uşoară, deşi mie căile uşoare-mi sunt străine.
Pe biroul roşiatic aurul brăţării mele luminează cald, prefigurând viitorul... Va fi aşa cum speri, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? O să se-nduplece cine sau ce acum e de neînduplecat şi senzaţia asta secătuitoare, de perpetuă nesiguranţă, fuga asta de animal hăituit n-ai s-o mai regăseşti decât în Kafka, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? ...
O dimineaţă în alb, aşternuturi albe şi trandafiri roz pe noptieră, lumina prelingându-se printre mătasea perdelelor, primăvară, aroma cafelei şi soare mult, mult, cât pentru o mie de nopţi furate somnului ... Vis consecvent, curat ca un crin.
Gânduri frânte, inconsecvente, disparate, se întretaie pe un portativ sticlos de suflet străin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu