Sfârşit de săptămână în care stau şi lucrez la rapoarte de analiză, situaţii statistice, număr, cataloghez, distribui, calculez procente şi alte cele... Cartea m-aşteaptă pe noptieră începută de joi, răspunsuri laconice la telefoanele mamei, coloană vertebrală dureroasă la propriu, ochi obosiţi, senzaţie de frig la peste 23 de grade... peisaj duminical.
Îi spuneam prietenei mele noaptea trecută, târziu, că mi-aş dori să lucrez într-un birou 10 ore pe zi, dacă e cazul, dar timpul de acasă să-l am numai pentru mine, să fac doar ce vreau eu, să mă uit la filmele mele, să-mi citesc cărţile şi să încetez să mă mai simt veşnic în contratimp, veşnic vinovată că nu am mai făcut nu ştiu ce altă zădărnicie, căci , de la un timp, tot ce fac pentru atât de banalizata-mi profesie pare în van...
Pe fereastră, printre crengile ninse de , probabil, ultima zăpadă a iernii, ziua se prelinge silnic spre neant. Iau din nou hotărâri că mă voi schimba, că voi deveni mai puţin amabilă şi îngăduitoare cu lipsa de responsabilitate, cu fofilarea celor din pricina cărora acum nu pot să fac ceea ce trebuie.... În fine, decizii pe care, la fel de probabil, nu mă va lăsa inima asta (nici nu ştiu cum s-o mai numesc!) să le respect...
Duminica a trecut şi şi-a pus amprenta seacă de epilog peste urmele săptămânii de iarnă, care se estomează în halatul meu albastru, în albastrul pliculeţului de ceai cu lămâie, în cerneala cu care-am scris rânduri frânte, fără destinatar.
Lumea mea în culori extravagante se diluează şi ea sub atingerea timpului neted, fără nimic mai bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu