Pansament

Sunt la un curs de câteva ore. Ascult trainerii și, concomitent, mă gândesc la ideea de putere personală și la felul în care ea se construiește — poate mult mai devreme decât credem. Stau alături de colegi, discutăm despre comunicare, despre valori comune, și mă gândesc la cum acestea ne apropie de oameni cu care simțim că semănăm. Pe măsură ce discuția avansează, îmi vin în minte tot felul de ancore invizibile — acele legături subtile care ne țin prinși de propriile noastre istorii, chiar și atunci când credem că suntem liberi.

De ce avem tendința să ne reflectăm mereu, în tot ceea ce facem, problemele nerezolvate? De ce revenim, uneori obsesiv, la aceleași tipare relaționale, la aceleași conflicte, chiar și atunci când ele ne fac să suferim?

Dimineața, pregătindu-mă să plec la curs, ascultam diverse materiale și am nimerit o emisiune în care se vorbea despre celebrul caz al doctorului Cristian Andrei — o figură publică extrem de apreciată în ultimele decenii, ajunsă acum subiectul unor acuzații grave formulate de foste paciente. O doamnă psiholog explica faptul că mulți oameni își aleg, conștient sau nu, domeniul profesional ca pe un spațiu în care să-și „lucreze” propriile răni nerezolvate, făcând referire, inevitabil, la frustrările care l-ar fi determinat pe doctor să acționeze așa cum se afirmă. O posibilă explicație. Dar cine știe, de fapt?

Nu știm nimic despre ce ascund ceilalți. Știm doar ce ni se arată. Totuși, ideea aceasta — rostită în platoul de televiziune de un psiholog cunoscut — m-a atins profund, pentru că pare să ne privească pe toți. Poate nu e vorba de a extinde o istorie sordidă asupra noastră, ci de a o raporta, delicat și onest, la propriile noastre istorii.

Nu ne putem desprinde complet de traumele personale. Ele nu dispar odată cu maturizarea, ci devin lentile prin care privim lumea. Profilul emoțional format în primii ani de viață ne însoțește, discret, în tot restul existenței. Prin acest filtru personal și inevitabil subiectiv trecem toate experiențele, toate relațiile, toate interacțiunile noastre de adulți.

Poate de aici vin multe dintre răspunsurile pe care le căutăm: de ce nu comunicăm, de ce nu rezonăm cu anumiți oameni, de ce ne simțim adesea neînțeleși. Nu pentru că realitatea ar fi diferită, ci pentru că o filtrăm diferit — prin subiectivități adânc marcate de experiențele timpurii. Fiecare purtăm cu noi o hartă emoțională imperfectă, uneori viciată, care ne ghidează reacțiile și interpretările fără să ne ceară acordul.

E ceva tulburător în această constatare, dar și profund revelator. Sau poate doar o parte din răspunsurile pe care încă le caut.

Poate adevărata putere personală începe exact aici: în momentul în care devenim conștienți de propriul filtru, de propriile ancore. Nu pentru a ne desprinde brutal de ele, ci pentru a le recunoaște, a le înțelege și, treptat, a nu mai trăi exclusiv prin ele. Nu știu. Nimic nu știu, cu adevărat.

Încă nu găsesc explicații pentru oamenii care acționează contrar a ceea ce afirmă. Oameni care spun una și fac alta, care se poziționează declarativ într-un fel, dar ale căror alegeri reale spun o poveste diferită. Mă surprind dureros, deși nu le pot nega dreptul de a alege ce vor. Au acest drept — indiscutabil — chiar și atunci când alegerile lor nu-mi plac, chiar și atunci când mă dor. Uneori mă dor tocmai pentru că nu sunt eu alegerea lor.

E un tip de durere care nu ține doar de prezent. Vine peste ceva mai vechi, peste rana de a nu fi fost aleasă cândva, de a nu fi fost suficientă, dorită, preferată. O rană care face ca frustrarea respingerii să nu aibă un strat protector, o rezistență formată în timp. Și atunci doare disproporționat, ca și cum refuzul de acum ar reactiva toate refuzurile de atunci.

Teoretic, ar trebui să fie mai ușor. Suntem oameni mari, căliți în deziluzii și „nealegeri” repetate, în drumuri care nu s-au întâlnit, în promisiuni tăcute care nu s-au împlinit. Avem în spate dezamăgiri, mâhniri, visuri rămase suspendate undeva — nespuse, netrăite. Și totuși, în ciuda acestei maturități aparente, există locuri în noi care nu au crescut odată cu restul.

Poate că nu ne doare atât alegerea celuilalt, cât faptul că ea atinge un loc vulnerabil, încă sensibil, o rană încă neînchisă. Și poate că nu lipsa explicațiilor raționale e problema, ci faptul că, în fața inconsecvenței celuilalt, suntem puși din nou în fața propriei noastre neputințe de a fi fost — sau de a ne simți — aleși. Iar asta nu ține de prezent, ci de o istorie afectivă care încă cere să fie recunoscută, nu negată.

Și atunci, ce e atât de tulburător în povestea doctorului? Simt că explicația e mult mai dureroasă: doctorul a fost investit cu rolul de salvator, de cel care are răspunsurile pe care le căutăm. Varianta sigură. Cel care știe, care înțelege, care „repară”. Un pansament pentru răni pe care alți oameni, mai nesiguri, mai vulnerabili, îl căutau cu disperare. Nu doar un specialist, ci o promisiune de siguranță emoțională. Un salvator- și nu căutăm toți să ne salvăm de câte ceva, conștient sau inconștient?

Poate că povestea asta a actionat ca o alegorie- a unei capcane sordide a naivităților — și, dincolo de speță, a naivităților noastre colective. De multe ori, sub coaja celui bun, afectuos, disponibil, care se pretinde prieten, se ascunde o monstruozitate bine camuflată. Istoria — mare sau personală — e plină de astfel de figuri: oameni care știu exact ce limbaj să folosească pentru a inspira încredere și care exploatează tocmai nevoia de a fi văzut, protejat, ales.

Dar poate — și asta e mai greu de dus — doctorul nu a fost doar un impostor cinic. Poate că el însuși s-a căutat pe sine în acest rol, încercând să împace două nevoi ireconciliabile: nevoia de a salva și nevoia de a fi salvat. De a fi indispensabil. De a fi admirat. Nu le avem cu toții, dacă suntem sinceri, undeva în oglinda propriei conștiințe? Chiar dacă admirația e obținută fals, chiar dacă salvarea e o iluzie, chiar dacă totul devine grotesc. Dacă poveștile sunt adevărate, atunci drama nu e doar morală, ci și psihică: un om care a confundat ajutorul cu puterea și apropierea cu dreptul asupra celuilalt.

Ce mă doare cu adevărat nu sunt faptele în sine. Ele nu mă ating direct. Dar de aici gândul fuge spre situații în care sunt implicați oameni dragi. Nu cu vreun doctor, ci cu falși vindecători, falși prieteni, falși buni samariteni. Și uneori, când cei dragi nu văd capcana, mă revoltă, pentru că apasă butoane adânci din sufletul meu: Cum de nu văd? Cum pot să creadă? Cum pot să se lase seduși de o mască atât de evidentă — cel puțin pentru mine?

Dar poate nu e vorba despre ei. Poate se activează în mine salvatorul care își trădează, de fapt, propria nevoie de a fi salvat. Poate indignarea mea e un mod de a striga: „vezi pericolul, pentru că eu l-am cunoscut deja, l-am simțit, l-am mirosit — odată cu parfumul acela insuportabil care sufocă.”

De fapt, doctorul nu e decât un pretext, spune Camelia cea lucidă. Similitudinea dintre povestea lui și ce se întâmplă în proximitate nu e despre doctor, ci despre mecanism. Despre felul în care căutăm figuri care să ne confirme că rana noastră are leac. Despre cum ne agățăm de oameni care par să știe, să poată, să ofere, să se facă indispensabili, să se insinueze, să ne lege, să ne robească — furându-ne libertatea din interese meschine și ocupând un loc nemeritat... 

Și despre cât de devastator e momentul în care descoperim că salvatorul era, de fapt, doar o oglindă distorsionată a propriei noastre nevoi. Poate că asta e adevărata lecție — dureroasă, incomodă: că nimeni nu poate fi pansament pentru rana altuia fără riscul de a o infecta. Și că, uneori, cel mai periculos om nu e cel care ne rănește pe față, ci cel care ne promite vindecarea. Sau cel care doar pare pansamentul.