A gusta otrava

Otravă este un cuvânt de origine slavă, primit și acesta din prisosul de metehne veninoase ale migratorilor înalţi, blonzi-roşcovani, ai căror nesupuși ochi albaştri nu se închinau decât zeului fulgerului... 

Dicționarul consemnează în articolul dedicat vocabulei atât sensul propriu, de substanță toxică, provocatoare de rău fizic extrem și de moarte, cât și cel figurat, de motiv ce provoacă un mare rău moral, la fel de vătămător, căci cum altfel pot fi amărăciunea, tristețea adâncă, mâhnirea, dacă nu toxice, veninoase? 

Mai mult, în înțelepciunea lor pașnică, strămoșii noștri au echivalat efectul veninului aducător de moarte trupului cu o răul făcut sufletului de o ființă omenească. În popor și astăzi un om care provoacă mult rău celorlalți este pecetluit cu epitetul otravă. 

Ne ies uneori în calea sufletului și oameni-otravă. Par sinceri, prietenoși, râd molipsitor, spun vorbe mari cu ușurință, deși sunt neadevărate. Nu se dau în lături de la nimic să convingă că nu pot trăi fără tine, că regulile pot fi încălcate, că imposibilul poate deveni posibil. Le faci loc în inimă, se folosesc de tine și, după ce-și ating scopurile, îți întorc spatele cu cruzime, cu indiferență: au mai câștigat un pariu, s-au satisfăcut! 

Și râd. Și beau. Și sunt mândri de ei. Și arată fericiți. Deși au ucis, nu au nicio mustrare de cuget. Merg mai departe în viețile lor pline de minciună. 

Aduc cu ei iadul. Lasă în urma lor pustiul și deznădejdea. Ești mort, deși inima continuă să-ți bată în piept, neagră și fără rost. Pe buze nu rămâne decât gustul amar de otravă, pe care-ai băut-o cu dragoste.

Sunt drumuri pe care pornești uneori și despre care știi de la început că nu te duc nicăieri, dar o faci, pleci la drum, mergi pe ele cu inima de mână, nu conducând tu, ci lăsându-te dus de ea, în pofida rațiunii care-ți spune neîncetat: nu e bine, nu trebuie, oprește-te, nu ai ce căuta! 

Așa cum sunt momente în care, deși știi că ți-ai asumat acțiuni care-ți vor aduce, inevitabil, suferință, totuși nu te poți opri să te nu te doară alegerile tale. Și nu te poți opri și să-ți ceri dreptul la nesuferință. Și la alinare. Și la fericire, cred, deși fericirea este așa un cuvânt de mare și de gol, ca din povești de adormit copiii, încât  ți-e acum și teamă  să-l mai gândești, darmite să-l mai speri posibil să ți se întâmple, după așa un șir de șuturi în ... sau de alegeri greșite, dacă vrei, dar tot un drac e... 

Sunt momente în care ce e posibil să faci este...  să curgă niște lacrimi.  Chiar dacă știi că nu trebuie, pentru că ești responsabilă de tot ceea ce ți se întâmplă și nu ai pe cine să dai vina, de plâns tot nu scapi. Deși ți-e rușine și știi că nu e elegant, n-ai cum să te împotrivești și să zâmbești tâmp, ca-n citatele motivaționale. Și asta nu e deloc teatru ieftin...  e ceva omenesc, căci nu poți să fii puternic când te simți făcut cioburi. O fi din cauza firii tale slabe, de femeie în care nu s-a făcut încă foarte clar renunțarea la naivități și speranțe definitorii pentru altă vârstă, pe care cartea de identitate și oglinda le strigă în gura mare drept vetuste și ridicole. Ori o fi la fel pentru fiecare femeie care se mai amăgește că se poate ca, de data asta, ceea ce a început ca un joc în două bătăi de inimă să nu fie din nou un teatru ieftin și sordid...  

Sunt momente în care, pur și simplu, nu știi încotro să te duci ca să nu te mai doară, nu știi să fii puternică și să iei decizii sănătoase, așa cum nu știi să faci nimic ca să mai îndrepți ceva. Și, cel mai grav, nu știi cum să găsești puterea să te oprești. Deși ești măcinată de regrete și de tot soiul de alte neghiobii: vinovăție și silă de compromis, oboseală ori penibilul și inutilul retorism: ce-a fost în capul meu? Adevărul e că în capul tău este o constatare amară: ne place să credem în minciuni frumoase, să ne amăgim, din vanitate, că imposibilul se poate să ni se întâmple tocmai nouă, deși statisticile o infirmă cu obstinație. Și pentru că pieptul nostru în care bate inima îndrăgostită este prea firav, nu poate rezista marilor înălțimi ale adevărurilor absolute: iubirea nu te face să plângi, nu se teme, nu dă înapoi, nu renunță. 

Există adevăruri pe care nu le poți purta singură. Pentru că, de regulă, pentru astfel de adevăruri, e nevoie de doi. 

Este un nou început de an școlar, căci pentru profesori anul începe odată cu şcoala. Cum sunt profesor, nici pentru mine nu este o excepție.  Cu doar câteva luni în urmă, un asemenea început de an școlar ar fi fost inimaginabil. 

Este cel mai trist dintre toate, căci se va desfășura în condițiile de carnaval bizar, cu cei câțiva copii cărora le va fi permis să-și cunoască profesorii, urmând un ceremonial distopic, care, dacă n-ar fi atât de trist și pe alocuri grotesc, ar fi de un comic irezistibil: cu interzicerea oricărei apropieri între elevi și profesori, cu părinții așteptând pe la porțile școlilor,  nu cumva să contamineze aerul din jur, cu trasee și dezinfectanți și, mai ales, cu chipurile ascunse sub măști. 

Începutul acesta de an școlar este nu doar cel mai bizar, dar și cel mai greu de suportat dintre toate, atât pentru mine, cât și pentru ei, elevii mei de clasa a noua, pe care-i primesc astăzi și care nu vor putea să-și vadă unul altuia zâmbetul și emoția primei zile de școală. 

În fiecare dimineață a ultimilor 22 de ani din existența mea de profesoară m-am trezit cu o senzaţie binecunoscută, dar atât de greu de explicat: un fel de înnoire interioară, amestecată cu teamă şi emoţie. Emoția reîntâlnirii, a unui nou drum pe care să-l parcurgi alături de oameni care așteaptă foarte mult de la tine și pe care, cumva, uneori chiar autodepășindu-ți limitele, nu ai voie să-i dezamăgești. Poate de aici și teama că nu vei reuși, pentru că un lucru știi sigur: n-ai voie să-i dezamăgești. Căci dezamăgirea înseamnă să le frângi aripile încrederii în oameni și-n normalitatea binelui în care au nevoie să creadă, pentru a fi puternici, întregi sufletește. Este o uriașă responsabilitate și, oricât ai încerca s-o minimalizezi sau să nu ți-o asumi, ea rămâne. 

Și emoția este dublată și pentru că în fiecare an îți reamintești, privind printre petalele multicolore în ochii frumoşi ai adolescenţilor pentru care devii suprema autoritate pe tărâmul şcolii, de eleva introvertită şi curioasă care-ai fost cândva. Și de speranțe, și de așteptări și de încredere. 

Anul acesta atipic,  sub ”sabia lui Damocles” a virusului care-a desfigurat, încet-încet, orice urmă de normalitate pe care-o cunoșteam și care ne asigura confortul emoțional și ancorarea în firesc, nu reușesc să mă amăgesc că va fi totul bine și să-mi ascund sub mască toate semnele de întrebare. 

Fără ipocrizii, pornesc la un nou drum cu nădejdea că închistarea în reguli și cutume păguboase nu va reuși să fie mai puternică decât capacitatea oamenilor de a înfrânge orice adversitate, în numele unui ideal. Iar educația este unul dintre ele, unul veritabil, pentru că numai ea poate să înlăture întunericul. 

Să avem cu toții, elevi, părinți și profesori parte de cât mai multă sănătoasă normalitate! 

Zăresc un prinț călare...

Prin școala primară noi, copiii, aveam un joc care trebuie să-mi fi plăcut tare mult, de vreme ce nu l-am uitat. Cu trecerea anilor mi s-au șters din memorie multe din întâmplările și jocurile copilărești, dar acesta se pare că a rezistat, prin cine știe ce sinuozități ale memoriei afective... Poate pentru că se înscria în paradigma compozițională a tuturor poveștilor cu care-am crescut, cu un prinț, o fată, niște probe și-un final fericit? 

Nu mai știu care-i era cu adevărat numele,  dar ceea ce e sigur era că se desfășura pe echipe, de fete și băieți, iar scenariul respecta toate momentele subiectului epico-dramatic. 

Scenariul era relativ simplu: cele două echipe, de fete și de băieți, ținându-se strâns de mijloc erau poziționate față în față. Una dintre echipe, cea de fete, începea jocul, înaintând într-un fel de pas vioi, asemănător mărșăluitului soldaților, cu cântec la unison, spre cealaltă: ”Zăresc un prinț călare, călare, călare...” 

Ultimul cuvânt era scandat repetitiv pe ritmul melodiei sincronizate cu pașii, iar, în final, era încununată de către fetele care se întorceau la locurile lor, bătând în pământ cu tocurile pantofiorilor, cu un onomatopeic i-ha-hei! 

Mă gândesc acum, nu fără zâmbet, că simplista coregrafie semăna foarte mult cu unele dansuri de la petrecerile din musicalurile comice ale lui Stanley Donen, Vincente Minelli or cine știe ce musical western cu fete nurlii și cowboy robiți de ocheade galeșe aruncate la dansul din padoc.

La fel, i-ha-ul era, pasămite, împrumutat din același registru al crescătorilor de vaci și cai din America de Nord, vehiculat în producțiile anilor '40, când moda presupunea să transpună spectatorul în poveștile imaginate în universul preriei americane. 

Zidul mișcător al fetelor, după constatarea evenimentului, continua detectivistic: ”Ce caută prințu-aicea, aicea, aicea?...” și se întorcea la locul inițial, punctând cu călcâiul în podele acutul ”i-ha-ho!”. 

Prințul, previzibil ca orice prinț, căuta iremediabil, din vremea poveștilor și până în prezentul fetițelor  înveșmântate nu în rochii de bal, ci în șorțulețele uniformei de școală primară și cămășuțele pepit, nici mai mult, nici mai puțin decât... să se-nsoare, și făcuse un drum lung așa, ”de-a-ncălare pe un cal”, cum zice poetul,  musai pentru a-și alege mireasa. 

Numai că nici pețitul nu era tocmai o treabă ușoară, căci, trecând examenul intențiilor în fața alaiului de străjere curioase ale miresei, odată nominalizată aleasa, prințului îi era dat să treacă un examen mai... prozaic. A se observa că fetele știu de mici că mireasa nu se dobândește doar așa... pe frumoșii ochi princiari. ”Și ce-aveți să-i dăruiți, dăruiți, dăruiți?” era chestionat nefericitul prinț, a cărui generozitate, cât și inventivitate erau analizate de năzuroasa domnișoară și suratele ei...  

Astfel că, se treceau în revistă de la cele mai năstrușnice și mai naive ofrande, indicând imaturitatea prințului, precum cățelul de pluș mititel și jucăuș sau cine știe ce alte fleacuri ritmate, până la cele mai romantice daruri, ca batista de mătase, inelul cu diamant ori șiragul de mărgele, care-l reduceau pe prințul candidat la însurătoare la banala condiție de bărbat aflat la bunul plac al unei femei interesate și tare mofturoase. 

Țin minte că domnișoara, de cele mai multe ori, refuza darul, dacă băiatul propus de echipa adversă nu-i era pe plac, punându-l în situația de a-și vedea împlinite visurile de ”însurătoare” la sfântul așteaptă: ”Domnișoara nu primește, nu primește, nu primește...”, îi strigau triumfătoare "cerberii". Dacă însă băiatul îi cam plăcea, după ce se consulta de formă cu emisarele ei, acestea anunțau verdictul favorabil: ”Domnișoara îl primește.” și... sincer, finalul jocului nu mi-l mai amintesc, dragi copii mari... a trecut așa de mult timp de-atunci!  

Într-o logică de om mic, în șorțulet albastru peste cămășuță pepit, foarte probabil jocul se termina cu plecarea perechii princiare în voiajul spre fericirea care ține până la adânci bătrâneți, în uralele și i-ha-heiurile corului de fetițe satisfăcute că și-au dus la bun sfârșit sarcina de ambasadoare matrimoniale. 

Sau poate după vreo logică mai plauzibilă în lumea copiilor mari, rezonabili și fără iluzii, prințul se sătura de atâtea refuzuri și piedici și pleca în lume cu o norocoasă mai puțin năzuroasă, lăsându-le pe cele mofturoase sau, mai rău, pe nepoftitele la nuntă, cu ochii în... soare.  Nu știu... nu mai știu... scenariile, dragii mei copii mari, sunt posibile toate, căci timpul ce-a trecut de când jucam acest joc de pețit e foaaaarte lung... 

Între timp, nu doar rochiile, care au luat locul uniformelor și cămășuțelor pepit, au suferit câteva transformări, ci și acuitatea vizuală, încât nici prințul călare nu se mai zărește demult la orizont, căci în lumea copiilor mari și fără povești se întâmplă că ne aflăm într-o grozavă criză de prinți! Abia dacă se mai găsește câte un jalnic figurant, cabotin uzurpator de statut, platoșă, scut ori alte semne distinctive princiare. 

Dacă mă gândesc bine, perspectiva s-a modificat așa de tare, încât nu se mai zărește la orizont nici calul pe care se grăbea prințul la însurătoare, nici măcar fantoma calului... I-ha-hei! 

Dar despre prinți plecați în pețit și o întreagă herghelie de cai din poveste vom mai istorisi, dragii mei, și data viitoare, căci astăzi răgazul poveștilor s-a sfârșit. Ce zvon se aude?  Din amintire, vorbele cântecului și răsunetul pașilor fetițelor strânse pe după mijloc, înainte și-napoi, pe parchetul vechi, mirosind a petrol, dintr-o sală de clasă de școală primară, mă cheamă grabnic să mă prind în joc: ”Zăresc un prinț călare, călare, călaaare...”

„Unde s-o fi tipărind viața asta, că e plină de greșeli inadmisibile?”

Mărturisesc: gândesc livresc, spune povestitorul.  O fac demult și recidivez în formă calificată. M-am obișnuit, în timp, să radiografiez rapid în minte situațiile și să le asociez câte-un vers sau o formulare pe care, întâlnite în cărți, mintea mea a refuzat să le uite.

Celor pe care urmează să vi le schițez mai jos le-am asociat o poezie a lui Marin Sorescu, „Pe sub ușă”. 

Motivez: pentru că, la fel ca în poezia soresciană, ziarul viețuirii ni se strecoară pe sub ușă și-l citim fiecare direct proporțional cu gradul de alfabetizare în care ni se găsește sufletul.

La rubricile în care suntem personajul principal zăbovim mai mult, la altele aruncăm doar o privire titlurilor și trecem mai departe... 

Pe scurt, două subiecte din pagina cu informații „externe”.

Primul titlu: Intoleranța la gluten. 

Subiect despre care se știe superficial și care se tratează și mai superficial. Boala nu se rezumă doar la ce se știe: nu ai voie să mănânci pâine sau produse din cereale, ci este o boală cu manifestări extrem de neplăcute, ce face viața greu suportabilă, chiar invalidantă. Și variante de hrană sunt extrem de limitate, căci mai toate alimentele conțin, într-o formă sau alta, din cauza procesării și contaminării de la aditivi, gluten. În plus, „variantele" sunt costisitoare. 

Decorul: la colț de stradă. Personajul principal: Pensionară. Și mamă.  Martorii: două necunoscute, cărora femeia le povestește, cu lacrimi de durere și neputință, despre necazurile ei. 

Despre cât de tare poate să afecteze această boală viața unui om, propria fiică.

Despre cât de greu este să-și poată duce viața cu demnitate.

Despre cum așteaptă de la guvernanți o speranță, o mărire a pensiei, ca să poată trăi mai ușor, ea și fiica bolnavă, aflată în imposibilitatea de a-și câștiga singură pâinea... Pâinea  aceea fără gluten, prea scumpă ca să și-o poată permite din pensia amărâtă a mamei, așa încât fiica nu se îndură s-o cumpere... 

În fața unor străine care-i ascultă păsul, mama povestește și plânge. Nu-și poate stăpâni lacrimile, căci sunt din acelea izvorâte din cele mai adânci dureri pe care le comportă condiția umană: ale mamei pentru copilul bolnav. 

E povestea unei fete care, trecând prin șocul emoțional sever de a-și pierde tatăl, și-a pierdut și sănătatea. 

A unei fete care, slăbind văzând cu ochii, din cauza imposibilității de a acumula nutrienți, specifică bolii, a pierdut pentru totdeauna posibilitatea unei vieți normale odată cu diagnosticul implacabil și cu tratament pe viață : dietă fără gluten. 

A unei fete care, din cauza denutriției și altor complicații, atât de slăbită și lipsită de energie, nu-și va putea lua o slujbă niciodată, nu va avea niciodată în poveste decât rolul eroinei triste a unor umilințe interminabile prin spitale și pe la ușile comisiilor de stabilire a incapacității de muncă.

Fără lacrimi de compasiune nici povestitorul nu poate să scrie continuarea tristă a poveștii, pe care-o știe: autoritățile nu au considerat că boala este suficient de serioasă, încât să poată obține certificat de încadrare în grad de handicap accentuat, așa că nu i-a oferit eroinei poveștii posibilitatea de a primi lunar, din partea statului român, câțiva bănuți. 

Bănuți din care și-ar fi putut cumpăra pâinea aceea scumpă, pe care azi nu și-o poate permite, așa încât azi, în sacoșă, mama nu duce decât cele două borcane de castraveți, inscripționați pe etichetă, că sunt fără gluten... 

Lacrimile mamei și-ale povestitorului se înscriu în acele „tratative” de a încerca să iubești lumea în ciuda absurdității ei. 

Al doilea titlu: Luxul apei. 

Decorul: Stația de taxi de la „Mega Image”. Personajul principal: un tinerel de doar 23 de ani,  taximetrist.

Taximetristul a mărturisit clientei încărcată cu o sacoșă de dulciuri inutile și nesănătoase, care-a aterizat în infernul din mașina cu ușile larg deschise și se simte în pragul șocului termic, că o înțelege.

Și lui îi este foarte greu și suferă de căldură, dar n-are de ales. Trebuie să facă taximetrie, deși nici apă nu bea, nu și-o poate permite. Explică liniștit că ar putea să cumpere apă în sticlă mare, dar se încălzește și este nevoit s-o arunce, pentru că n-o mai poate bea. În sticle mici, cât s-ar putea consuma fără să se încingă în mașina supraîncălzită, i-ar trebui prea mulți bani să cumpere atâtea sticle, așa că preferă să rabde, să bea când apucă... 

Politicos, decent, deși din tricou pe unul din brațe se vede un tatuaj, menționează fără scop, doar să-și verse oful, că a slăbit 5 kg în ultimele luni. Este frapantă resemnarea și liniștea din vocea lui... ca un paradox al unei maturități sufletești în flagrant conflict cu tinerețea lui, căci pare aproape un copil... Privirea lui, după ce-a coborât, i-a rămas agățată cumva de suflet povestitorului, ca o imputare și ca un semnal de alarmă. 

Ea și lacrimile mamei strecurându-se pe sub masca vizibil refolosită au îndemnat condeiul să aștearnă pe hârtie rezumatul știrilor externe: 

Un copil muncește zile întregi în căldură, fără a-și permite luxul de a cumpăra o sticlă de apă. 

O fată bolnavă își sună mama și-o roagă să cumpere doar două borcane cu castraveți fără gluten, de aproape 8 lei...  

Poveștile n-au final... sunt doar cioturi de povești care-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi... 

Sunt ca ele prea multe și prea dese. Și sunt toate pline de greșeli. Și poate că, fiind așa de multe și de dese, ne-am obișnuit și le acceptăm fără să le mai citim, fiindu-ne uneori de-ajuns doar titlul.

Oricum, ziarul viețuirii nu are spațiu de-ajuns și pentru povești cu morală. 

„Unde s-o fi tipărind

 Viața asta a mea( a noastră?)

Că e plină de greșeli
Inadmisibile.” - Marin Sorescu 

”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

La supermarket aștept cuminte la coada care s-a format la casa de marcat. În fața mea stă un bătrân, ochi vioi peste masca regulamentară, așteaptă liniștit la rând, ca și mine. Are puține produse în coș. 

În fața lui, la o oarecare distanță, o ființă umană de sex feminin: pantaloni scurți, tricou fără mâneci, de culoare incertă, rucsac spânzurat pe spate, păr cânepiu tuns scurt, pălărie din paie model Trilby, ochelari. Se uită în stânga și-n dreapta, cu evidentă ostilitate față de banda neagră de cumpărături, pe care nu știu cum de s-a îndurat să trântească o sacoșă de bumbac și un baton de ceva nedefinit... 

Prezumtivele bombe biologice, reprezentate de ceilalți clienți care-și estimează din ochi prețul produselor din coșuri, se vede c-o neliniștesc teribil, altfel nu-mi pot imagina de ce-i scrâșnește dușmănos, pe sub mască, bătrânului din spatele ei: ”Păstrați distanța!” Cert e că i s-a părut că s-a apropiat, deci e periculos, pentru că, în virtutea vârstei, îl consideră suspect de a fi posesorul a milioanele de hoarde invizibile de microbi. Doar pentru că are păr alb... 

Deși poziționat departe de a-i sufla în ceafă ființei umane de sex feminin, bătrânelul o privește o clipă nevenindu-i a crede că lui i se adresează și îi răspunde ironic, pe același ton marțial cu care fusese apostrofat, cu un: ”La pământ!” Apoi zâmbește cu ochii licărindu-i deasupra măștii pe care, disciplinat, o poartă. Probabil ceva îi sunase familiar, ca venit din alte vremuri în care trăise, făcuse armata și îndurase multe ordine asemenea. Dădeau mărturie părul lui alb ca zăpada și expresia resemnată și calmă cu care aștepta la coadă. 

Ultragiată, ființa umană de sex feminin nu-i rămâne datoare, ci-i trântește acid: ”Nu, la rând!”, săgetându-l prin ochelari, satisfăcută că l-a pus la punct. 

Bătrânul o măsoară din cap până-n picioare o clipă cât veșnicia, apoi, în tăcere, se îndepărtează bonom și se așază la rândul din fața unei alte case de marcat. În urma lui spațiul urlă gol- de golul aflat în spatele măștii ce ascunde o ființă umană de sex feminin purtătoare de pălărie Trilby, rucsac spânzurat pe spate și ... dispreț față de virtualii infractori posesori de păr alb.  

Vin spre casă cu gândurile aiurea și traversez pe trecerea de pietoni concomitent cu un domn cam de 55-60 de ani, care-și flutură masca verzuie de-o baieră,  toropit de căldura amiezei. Poartă o cămașă cu mâneca scurtă, deschisă la culoare, și merge încet, paralel cu mine, pe trotuar. Recunoaște de departe o pereche care vine din sensul opus și se înveselește subit, îndreptându-se spre ei. Nu s-au mai văzut demult, pasămite, căci sună a surpriză plăcută glasul lui. Îl zăresc și ceilalți doi, un cuplu relativ tânăr, care  vociferează zgomotos, recunoscând în cel ce se îndreaptă spre ei, salutându-i prietenos, cu fața plină de zâmbet, o veche cunoștință. 

Cei doi tineri poartă măștile pe figură, tricouri mulate și blugi strânși pe picioare. Bărbatul mai tânăr, emanând o superioritate țipătoare, îi strigă celuilalt într-o exprimare hibridă, spaniolă de baltă și româna de uliță: ”Ola, Ola, pune-ți mascarila!” (sic!), făcându-i semne să stea la distanță. 

Domnul în cămasă, observând reticența celor din față, se oprește cam la un metru și ceva de ei, zâmbește înțelegător, le face pe plac, își pune demonstrativ masca și rostește, cu umor, o frază splendidă, care exprimă tot ridicolul situației:  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!” 

Trec pe lângă ei cu simpatie subită față de domnul cel spiritual și-i las discutând mai departe, mascați pe stradă, sub arșița orbitoare, conformându-se unor absurde cutume. Oare ce-or mai avea să-și mai spună? Mi-i imaginezi pe cei mai tineri lăudându-se, probabil, cu succesele lor de peste hotare și pe celălalt răspunzându-le cu zâmbetul larg și înțelegător ascuns sub mască, salvându-se prin autohtonul și sănătosul  haz de nebunia generală. 

Ajung în casă și, în locul târguielilor, scot din punga de plastic reciclabil... un cuvânt: semeție. Nu știu cum s-a strecurat în locul ananasului, al brânzei ori al bomboanelor de ciocolată. Oare scenele tragicomice la care-am asistat, desprinse parcă din absurdul livresc, să fie de vină? Îl întorc pe toate părțile, îl cercetez circumspectă: nu-i al meu! 

De fapt, nu-i al nostru, nu ne caracterizează pe noi, românii, în profunzimea ființei noastre etnice, l-am împrumutat de la alții, ca și alte metehne - de la slavi, spune dicționarul. Noi doar l-am mai updatat cu nițică impertinență, cu nițică egolatrie, cu nițel tupeu, ca să intrăm și noi în rândul lumii „civilizate”... Olé! Olé!

Dau să-l arunc la coșul de gunoi, dar el cu niciun chip nu se dă dus! Face recurs: îmi reamintește sutele de gesturi nefirești care-l legitimează în ultimele luni, siluind în patul procustian normalitatea și umanitatea din noi. 

Analizez atent calea aceasta de atac, mă silesc banale acte ale vieții cotidiene la care tocmai ce-am fost martoră, precum și sutele de injurii proliferate la adresa bătrânilor de tinerii semeți, care uită un truism etern: că roata e rotundă și că... se rotește pentru fiecare. 

Născută din frici abisale și iraționale, semeția a devenit o armă de apărare prin care cumpărăm iluzia invulnerabilității. Atât timp cât putem scăpa noi, ne-o permitem, ba ne-o și justificăm. Egoul ne copleșește rațiunea, educația, uneori chiar bunul simț. 

Reminiscențe ale perplexității cu care-am fost martorul unor asemenea scăpări ale egoului din chingile normalității stăruiesc, ca un gust amar. Ca să-l uit, deschid laptopul și-l ascult pe academicianul Ioan-Aurel Pop într-un dialog cu părintele Constantin Necula. Blând, așezat, deapănă amintiri mai îndepărtate sau mai recente și-l aud mărturisind că s-a ”amărât teribil” când a văzut ”că trebuie să umblăm îndepărtați față de altii, că bătrânii sunt considerați vinovați mai mult de răspândirea bolii decât alții” și că și-a dat seama că, în aceste circumstanțe,  ”probabil, o etapă din viața noastră s-a dus.” Q.E.D. ...

Și toțuși astăzi îmi mențin decizia inițială. Smerenia noncombativă a bătrânului cu păr ca neaua din supermarket și condescendența cu zâmbet a domnului căruia îi plăcuseră filmele cu mafioți fac imposibil alt verdict. Mă înarmez cu vocabule latine ca speranță, toleranță, bună-cuviință și trimit, definitiv și irevocabil, musafirul semantic nepoftit acolo unde-i este locul: la coșul de gunoi al atitudinilor și-al vocabularului. 

Cred și eu, ca și marele savant Ioan-Aurel Pop, că a te da întru semeție e neproductiv și nerecomandabil, pentru că „ în viață este bine să-i înțelegi pe toți cei din jurul tău, și să-i încurajezi și să le dai speranță.” 

Desfac foșnitorul ambalaj de la cutia cu bomboane de ciocolată și mă pregătesc să fac față circumstanțelor.  Pe cutie scrie că-s cu cremă de whisky. Irish whisky.  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

capcanele covidului și alte insanități

Dimineața de azi promitea mult: o caldă, binemeritată și normală zi de vacanță. Știrile otrăvite vehiculate peste tot însă, oricât te-ai străduit să le ignori, fac aproape fantastică paradigma normalității. 

Observ la unii convivi un fel de linciureală în obscurantismul unor noutăți apocaliptice: se distribuie obsesiv, cu o voluptate a morbidului care mă pune pe gânduri, numărul cazurilor de îmbolnăviri, numărul de morți, povestiri din cripta covidului. Toate, motivate de spiritul civic și dorința declarativă de a-i face pe ceilalți, considerați din start mai nătângi ori mai nărăvași, a conștientiza pericolul care-i paște.

De înțeles până la un punct, pentru că frica s-a cuibărit ca un vierme în inimi, îngrijorarea și suspiciunea ne locuiesc, întrebările referitoare la viitor au tot mai previzibil un răspuns cenușiu, pandemia e o realitate nu doar fizică, ci a trecut și în registrul psihologic. 

Atât timp cât situația a evoluat astfel încât virusul năbădăios are transmitere comunitară, iar contaminarea este doar o chestiune de timp sau de hazard, dramoleta aceasta pe social media pare o activitate sisifică sau, în cel mai bun caz, donquijotescă. 

Și mai tristă încă este atitudinea superioară și disprețuitoare față de poporul român, manifestă prin arătarea cu degetul și acuza iresponsabilității, argumentată și cu unele articole din presa internațională (scrise uneori la comandă, dar cui îi pasă?!!). Apetența unora pentru articolele în care națiunea este denigrată este o tristă constantă a verii vrajbei noastre.  

Pe toate paginile cu pretenții dai de postări incriminatoare la adresa românilor, care-ar fi cei mai răi, mai necivilizați și antiigienici de pe fața pământului, că n-ar vrea să poarte mască, să respecte regulile și să aibă grijă de sănătate. Cei mai disprețuiți sunt românii din mediul rural, de zici că la sat s-a născut, odată cu veșnicia, și insurgența. Și, cum îi stă românului bine să ia bășcălia pe post de umor, se vehiculează și ”glume” cum că, dacă s-ar putea, la noi nu s-ar respecta nici legile lui Newton... 

Ne rămâne să ne dumirim, cu mințile noastre scormonitoare și neostenite, qui prodest? 

Dezbinarea și găsirea țapilor ispășitori au fost soluții valide în inchizitorialul Ev Mediu, evul nostru se pretinde a fi civilizat, deci guvernat de alte principii: ale unității, coeziunii, solidarității.   

Ispita superiorității și infailibilității care ne-ar valida este adesea irezistibilă, dar, în egală măsură, este și piatră de poticnire pentru mulți. Nu cred că dreptatea este apanajul exclusiv al unora dintre inchizitorii moderni. E cineva impecabil, încât să vadă paiul din ochiul celuilalt? Încât să ridice primul piatra? E cineva mai român decât altul? 

Înțelegerea rațională a motivațiilor unui comportament social este preferabilă unei ”dreptăți” generatoare de falii între categorii de populație, falii care lesne se produc, dar anevoie se asanează. 

Cred, aproape cu obstinație, că nația română reală, privită curajos de la nivelul ochilor în ochi, nu de sus, nu e nici mai bună, nici mai rea decât altele și nu se comportă deloc mai rău decât alte nații în asemenea situații excepționale. 

Da, este demoralizată și confuză, în mare parte pauperizată! 

Da, percepe autoritățile mai ales coercitiv și mai puțin empatic și are nevoie de argumente cu mare forță persuasivă, pe măsura inteligenței ei genuine, ca să se conformeze întocmai regulilor! 

Da, are și destule defecte, dar nu într-atât încât să merite a fi pusă la stâlpul infamiei și judecată tocmai de fiii ei, cei care se presupune că ar trebui s-o apere și s-o iubească necondiționat! 

Și mai cred că schimbarea modului de abordare a unor realități neplăcute, detașarea de patima cu care ne poziționăm român contra român și puțină înțelegere nu ne-ar strica deloc. Mai ales că a avea dreptate cu orice preț nu-i cine știe ce scofală!  ”Numai tristeţea are dreptate” spunea cândva poetul și... nu ne îndurăm a-l contrazice.  

Îmi aduc aminte de o lecție la o clasă a zecea, demult, în care ne încumetaserăm să-l ”judecăm”, la un așa-zis proces, pe bietul Ion al Glanetașului! A fost un prilej de a observa, în germene, lipsa de empatie și solidaritate la care se pare că și astăzi rămânem corigenți. 

În dezbateri, o elevă susținea că nu Ion a fost vinovat de seducerea Anei, ci ea însăși, ”căci ea l-a poftit în casă, ba chiar l-a ademenit, a premeditat, că Baciu era beat și Ion, se vede, n-a mai avut scăpare: ce vină avu flăcăul, dacă fata și-a căutat-o cu lumânarea? doar nu era prost să spună nu!” 

Nicio urmă de solidaritate feminină, nicio urmă de compasiune pentru Ana nu avea fetița, doar acuze. În plus, argumentul suprem în apărarea lui Ion a fost că Ana ”era urâțică, deci merita să sufere!”

La fel, s-a afirmat că Glanetașu, umblând pe la porțile Floricăi, măritată acum cu George, ”își recăpăta ceea ce era al lui, de drept...”, pentru că ”iubirea” scuză totul, inclusiv comportamentul abject, care-o  împinsese pe biata Ana la sinucidere.  Despre George niciun cuvânt de empatie, personajul a fost  ignorat, ca și cum nici n-ar fi existat... 

Dincolo de anecdotica situației, rămân niște concluzii: hrănită zilnic cu emisiuni de scandal, cu agresivitate și cinism, nația trăiește în confuzia generalizată a valorilor, a emoțiilor, a reacțiilor. Cel mai ușor este a condamna, nu a înțelege, a găsi vinovați, nu a găsi soluții, a da cu parul, nu a da explicații.

La serbările dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, la Putna, în 2014, a avut un cuvânt părintele Dosoftei Dijmărescu, vorbind despre momentele istorice de solidaritate ale neamului românesc. Remarca sfinția sa faptul că la prima ediție, în 1871, românii au venit din cinci țări diferite, pe unde trăiau, spre a se uni simbolic lângă un reper național. Au dat dovadă atunci de acea solidaritate care unește și smerește, așa o rara avis în această vară  plină de zâzanie.  

 „Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine”, spunea părintele Dijmărescu.

Astăzi, când pe facebook, pe bloguri și la televiziuni e cool să împrumuți din atitudinea caragialescă ”luptă, luptă și da-i, și dă-i și luptă, necusorule!” cu insurgenții covidului, mă tot gândesc la câtă dreptate avea părintele. Oare n-ar fi tocmai solidaritatea un remediu eficient în vremuri de pandemie?