În prag de solstițiu

În curând, voi întra în cel de-al treizeci și nouălea solstițiu de vară. Sunt mândră de toate 39, căci le-am trăit așa cum m-a îndemnat inima mea: din toată, cu toată, fără de măsură în iubire, în suferință, în speranță, în ce-am avut mai bun și, poate, mai rău. Nu fac niciun bilanț, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pentru bune și pentru rele, pentru oameni și pentru lecții, pentru soare și pentru ploi, pentru furtuni și pentru ierni înghețate, pentru lacrimi și pentru zâmbete. 

Sunt un om viu: simt, iubesc, cred, sunt generoasă, mă necăjesc, condamn, uit, rescriu cu colțul de vis al inimii povești și dau șanse tuturor: să mă iubească sau să mă rănească, după cum le-or fi inimile.  

M-a sunat mama, cu lacrimi și cu urări, ca să fie prima și să nu-mi strice somnul mâine dimineață. Grija ei m-a emoționat, m-a înduioșat nespus, căci e, ca și rugăciunile ei, cea mai mare și mai dulce dovadă de iubire pe care-o primesc. O iubesc, la rându-mi, și-i mulțumesc nespus. Mi-am amintit de tata, cu lacrimi și cu dor, azi, la biserică, în ziua Sfintei Treimi, în care-a plecat, în urmă cu 15 ani... Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dat în sufletul, în vinele, în ochii și-n carnea mea, peste viață și moarte, și-l iubesc la fel, nespus. 

M-a sunat Marius, din însorita lui Portugalie, am petrecut cu prietenii mei în avans, căci unii dintre ei nu pot fi mâine lângă mine și știu că sunt iubită. Și sunt recunoscătoare. 

Mi-am vopsit unghiile roșii ca sângele, ca viața din mine și din inima mea și zâmbesc. Știu că-n mine și-n ochii mei e strânsă lumea întreagă și e un dar pentru cine o va vrea și-o va merita. Și că acest al treizeci și nouălea solstițiu de vară e doar începutul un altfel de început al vieții mele, pe care-am decis s-o rescriu definitiv în lumină. Mulțumesc, Doamne! 

Mie, cu drag...

Duminica s-a încheiat aproape blând, adunând roadele unei săptămâni pline și interesante. Totdeauna, atunci când afli cu cine ai de-a face, e interesant. Pentru mine, cel mai important e să înțeleg, căci de aici începe drumul spre acceptare chiar și a celor mai bizare realități.
Nu neapărat să le urmezi, să fii de acord cu ele, căci nu ți se datorează, ci să accepți ca sunt într-un fel imuabil, să le reprezinți conștient și să poți să le ordonezi într-un sistem. Ca să poți să treci, eventual, peste ce te deranjează la ele și să mergi mai departe. Pe drumul tău, care nu mai trebuie să depindă de ele și nici să mai interfereze cu ele - cel puțin nu ca până acum.
Cam așa e și cu oamenii din viața noastră: unii se dovedesc a fi altceva decât ceea ce par și ai crezut. Când ai reușit să înțelegi, te protejezi, într-un fel, de influența lor care poate să-ți facă rău. Și mergi mai departe. 

E păcat doar când e vorba de prieteni, mă rog, de cei pe care i-ai considerat prieteni o viață întreagă... Când trebuie să te debarasezi de cei pe care-i credeai prieteni, care erau parte din viața ta, intervine așa o dezamăgire, care te destabilizează un pic, parcă te face să te întrebi despre lume însăși, despre tine, seria aia de întrebări ciudate,  pe care toți ni le punem, mai devreme sau mai târziu.  Of, cred că, de fapt, cauza multor rele e nesiguranța față de propria persoană a multora, care naște sentimentul de invidie și conduce la reacții disproporționate... Care rănesc pe cei care nu merită răniți, care, în fond, rănesc pe cel care le emite, căci fiecare rău pe care-l emiți ți se va întoarce, cu siguranță și precizie indubitabilă... mai devreme sau mai târziu... 

Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta, nu e nimic nou, ba chiar sunt redundantă, dar scriu ca să conștientizez, cred. Că doar eu sunt cea care trebuie servită necondiționat, iubită necondiționat, respectată necondiționat de mine însămi și căreia trebuie să-i fiu fidelă toată viața. Doar eu am nevoie să primesc din parte-mi iubirea întâi, apoi ceilalți. Și e bine așa, căci prietenii sunt rari, foarte rari, și trebuie selectați cei cu adevărat sinceri, nu cei care-ți sunt ”prieteni” doar atunci când le convine să fie, când au vreun interes sau nu au altceva mai bun, mai oportun, mai la modă, mai... și mai... 

În fine... O săptămână minunată a fost, cu soare, cu zâmbete, cu bucurie și cu binecuvântări. Sunt un om frumos, bag seama, pe dinăuntru și pe dinafară. Și trebuie să o văd bine, cu ochii minții și ai inimii și să fiu recunoscătoare pentru tot. Căci o văd ceilalți, cei care, din frustrări, secretează invidie și se poziționează într-o veșnică și absurdă competiție - absurdă, căci fiecare are rostul și rolul lui în lume, unic, frumos, pe care nu-l poate ocupa sau îndeplini nimeni altcineva - sau ceilalți, foarte puțini, rarissimi, care îți rămân alături și te iubesc, te încurajează, te susțin, nu te sabotează... 

Sunt un om frumos, trăiesc vara, zâmbesc florilor și cerului și experiez miracolul respirației. Mi-a răsărit busuiocul în ghivecele de pe balcon și parfumul frunzelor lui proaspete îmi invadează sufletul, mi-au înflorit în ghivece trandafirii și roza impatiens, camellia are frunzișoare noi și promisiuni de flori, dalia e plină de boboci gata să izbucnească spre inflorescență îmbujorată, e vară peste tot, și-n inima mea care se reface după o iarnă hidoasă. Sunt mai bogată în emoții și experiențe, mai înțeleaptă, cred, și mai puțin pripită ca până acum, dar și mai rezervată cu oamenii. 

Mulțumesc, Doamne, pentru toate lecțiile dureroase și blânda alinare ce le-a urmat. Ce dacă am pierdut oameni care nu au fost în stare să prețuiască prietenia, sinceritatea, generozitatea și delicatețea mea în relație cu ei și să mă iubească? E doar pierderea lor, eu am în mine toate, ca și înainte, de dăruit unora mai meritorii și mai puțini egoiști. 

Drumul meu va fi bun, căci de-acum mi-l fac singură, în concordață cu valorile și idealurile mele, nu-i mai las pe alții să mă ducă unde vor, pe drumurile lor, în slujba scopurilor lor, cum am făcut până acum...
Iertându-mă, în același timp, pentru toate câte mi-am făcut din neiubire față de mine și de darurile minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu - talantul pe care l-am îngropat și m-am preocupat să-l sporesc pe-al altora... Uitând față de cine am întâi o obligație s-o iubesc, s-o respect, s-o apreciez, să-i ofer tot ce e mai bun: eu însămi. 

De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 

Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 

Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 

E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...

Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 

Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 

Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.

În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 

Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...  

Restituire de suflet

Cândva, demult tare, parcă în altă viață, am fost într-un pelerinaj prin țară. M-am oprit peste noapte la Mănăstirea Crasna, unde-am rămas ca dimineața să ne spălăm cu apa  rece a izvorului și să vedem un soare ca din alte lumi... Slujba de la Crasna, atmosfera neasemuită de pace și sfințenie mi-a rămas pentru totdeauna în suflet.  A fost ca o ieșire din lumea profană și o excursie pe meleaguri de rai... Un Rai accesibil mereu, dar ignorat. Am primit acolo nu doar binecuvântări, ci și un dar, un dar de suflet, o icoană care mi-a plăcut neasemuit de mult, prin aspectul ei neobișnuit, învechit și fascinant. Auriul veșmântului Născătooarei, somptuos, ca de împărăteasă și doamnă, așa cum Împărăteasă și Doamnă este, coroana de pietre scumpe și nestematele toate care-o încununează pe Ea și pe Prunc, expresia de pe chipul smerit, ușor întunecat al lemnului patinat de trecerea anilor, de o neasemuită blândețe și profundă asceză, toate m-au fascinat.  Ani în șir am privit-o cu dragoste, mi-am plecat genunchii rugăciunii în vremea tinereții mele în fața ei, mi-a fost mereu cea mai dragă icoană - Maica Domnului cu trei mâini. 

N-am știut de ce era prezentă și cea de-a treia mână în icoană, mi-am imaginat mereu că e vreo mână de sfânt și-am aflat, mult mai târziu, în vremea accesibilului internet povestea ei, că mâna din icoană e chiar mâna unui sfânt, a Sfântului Ioan Damaschin, vindecat miraculos de către Născătoarea de Dumnezeu. 

E o poveste întreagă, adevărată, dar inexplicabilă rațional, ca toate poveștile sfinților, o întâmplare minunată, care arată marea milostivire a Fecioarei față de oameni. 

În secolul VIII, Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre iconoduli, i-a fost tăiată mâna dreaptă, cea cu care deseori scrisese scrisori care apărau Biserica lui Hristos, drept pedeapsă pentru unele învinuiri nedrepte ale lui Leon Isaurul. Sfântul s-a înfățișat în fața icoanei cu mâna sa tăiată, rugându-se să fie vindecat, spre a-și folosi dreapta pentru apărarea credinței, iar Maica Domnului i-a lipit-o la loc, în mod misterios și minunat: „Iată, mâna ta este sănătoasă! Să o folosești după cum ai făgăduit și să nu mai fii de acum întristat!” Drept care Sfântul a alipt, la rându-i, o mână de argint icoanei, jos, în partea din stânga, spre pomenirea minunii în veacul veacurilor.

Într-o zi, tristă pentru mine, nepriceperea unor alte mâini mi-au rănit icoana cea dragă, neștiind s-o așeze în bună rânduială în peretele dinspre răsărit... O am și-acum, rănită, în casa copilăriei, în care nu mai e acum decât mama, mereu mai tristă, mai timidă, mai mâhnită că-i lipsesc... Nu mai sunt nici cei care răneau, s-au dus departe, acolo unde le era locul. De altfel, nu mai sunt nici glasurile care mi-au marcat copilăria, monoton, al bunicii și blând, al tatei, nu mai sunt decât amintirile unor clipe de binecuvântată inocență și de exerciții de visare cu ochii naivităților adolescentine. 

Icoana Maicii  Domnului cu trei mâini, Tricherousa, mi-e în continuare cel mai drag odor din casa copilăriei mele. Simt că vremea în care își va găsi locul ei în viața mea se apropie. Poate într-o casă nouă, poate într-o viață nouă... fie cât mai repede, căci tare mi-e dor!... Deocamdată, sper că începe cu harul ei, care i s-a dat și lui Ioan Damaschin: acela de a mângâia în durere, de a șterge lacrimile inimii, răspunzând rugăciunilor glasului care-o cheamă în ajutor. 

Și toate, ca să nu mai fi de-acum întristat. Ca să te bucuri, ca să-ți regăsești nădejdea, și puterea, și mângâierea și drumul. Și să nu te mai rătăcești niciodată. 

”În semn de mulţumire pentru minunea Ta, Sfântul Ioan Damaschin a înfrumuseţat icoana Ta cu o mână de argint, ce arată mâna lui dăruită de Tine; pe Tine Te rugăm să ridici mâna Ta şi să binecuvintezi pe cei care strigă Ţie aşa:
Bucură-te, bucuria celor tămăduiţi de Tine;
Bucură-te, râu nesecat de milostivire;
Bucură-te, minune mai presus de minune;
Bucură-te, tainică scăpare a celor evlavioşi;
Bucură-te, cetate a Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, apărătoarea celor biruiţi de neputinţe;
Bucură-te, glasul cântărilor duhovniceşti;
Bucură-te, că ai primit darul celui plin de mulţumire;
Bucură-te, că ne dai şi nouă mână de ajutor în primejdii;
Bucură-te, că ne scoţi din valurile patimilor;
Bucură-te, că ne aduci la limanul înţelepciunii;
Bucură-te,că ne păzeşti de atacurile celui viclean;
Bucură-te, Maica Domnului, mâna nevăzută a milostivirii Preasfintei Treimi !”

Icosul al treilea din Imnul acatist la Icoana Maicii Domnului TRICHEROUSA (,,CU TREI MÂINI”)

Floria Tosca sau ce poate face iubirea dintr-un suflet de femeie

Ascult în transmisiune directă Tosca de la Opera din Viena. Cu Angela Gheorghiu în rolul Floriei Tosca. Și Kaufmann, iubitul meu Kaufmann în rolul lui Cavaradossi. E un fel de stare de sărbătoare cu pielea de găină tot timpul. O minunăție așteptată, o bucurie pe care nu mai știi cum s-o prelungești mai mult... 

Splendide sunt aici vocile, interpretările, splendidă partitura, spendidă... 

Tosca e o sărbătoare a femeii, care iubește și luptă cu toate armele feminității  pentru dragostea ei liberă și completă, posesivă și generoasă... Își vizitează iubitul și-l anunță că-i pregătește o surpriză: o întâlnire de dragoste. Reacția lui o descumpănește, pentru că-l simte preocupat de altceva și-i reproșează că nu se bucură suficient, așa că-i descrie cum proiectează ea întâlnirea lor pasională. Reușește să-l capteze, deși gândul bărbatului, ca al tuturor bărbaților, de altfel, vorba lui Moromete, ”e la alte prostii”, respectiv la evadatul pe care-l ascunsese în biserică...

Încearcă să scape de Floria așa cum fac toți bărbații cu toate femeile: spunându-le minciuni dulci, ca să le facă pe plac... Numai că femeia cercetează geloasă, posesivă, atentă, pictura din care i se pare că recunoaște cei doi ochi albaștri care-i stârnesc furia... tocmai pentru că-i recunoaște și-i consideră rivali. Pentru că orice femeie care iubește vede în orice altă femeie frumoasă o posibilă rivală și suferă. Pentru că nu se vrea înlocuită din inima bărbatului drag, pentru că se vrea unică, așa cum și merită... Și Floria îi reproșează, geloasă, pictorului, că a pictat-o pe marchiză prea frumoasă, ba chiar îi cere... să-i facă ochii negri, căci nu poate suporta ca alți ochi să-i privească pe ai iubitului ei... nici măcar dintr-o pictură ieșită din mâinile lui... 

Cavaradossi este cucerit. Îi declară dragostea, îi spune că numai ochii ei negri îi sunt dragi pe lume, căci o iubește sincer... Și chiar i-am auzit pe Angela și pe Jonas Kaufmann, un cuplu de neuitat, ideal cred, convingători, real îndrăgostiți... 

În actul al doilea, Floria, care nu mai poate suporta durerea să-l vadă chinuit pe omul iubit, face imposibilul posibil: îl ucide pe Scarpia, după ce îi promisese că i se va dărui, în schimbul hârtiei de liberă trecere pentru ea și al ei Mario.... Nu știe că ticălosul o amăgește și-și învinge scârba, își calcă pe mândrie pentru a obține viitoarea ei eliberare. Însă o femeie care iubește e capabilă de orice. Chiar și să ucidă. După ce, anterior de a lua hotărârea eroică, se lamentase, își strigase durerea și revolta unui Dumnezeu pe care-l credea surd în splendida arie Vissi d' arte, Tosca înfige, cu mâinile ei făcute pentru artă, pentru a purta florile dăruite Madonnei și pentru a le înălța în rugăciune, pumnalul în inima lui Scarpia... 

Odată ucis tiranul, femeia exclamă epuizată și consternată: ”E avanto a lui tremavo tutta Roma!...” Prin vocea Angelei sună copleșitor... Încă o dată o femeie a depășit, prin curajul ei nebunesc, într-o clipă de intensitate maximă, lumea... Femeia a realizat că a fost măreață; ea, o făptură slabă, delicată, care-a trăit toată viața pentru artă și pentru dragoste, s-a învins pe sine, și-a învins neputința, și-a învins limitele...
Se aud suspinurile ei de femeie care și-a călcat pe inimă, și-a strâns în ea tot curajul și-a ucis... pentru inima ei... Ca să salveze și să se salveze... și ți se face, instantaneu, pielea de găină. Simți, dintr-o dată, iubirea ei pasională, simți sacrificiul ei total, dragostea ei pentru Cavaradossi care-o împinge să nu se gândească decât la viața celui fără de care nici viața ei nu mai are sens... Intuitiv, femeia știe asta, de aceea nu se dă în lături de la nimic... Cu mâinile ei mici se luptase cu Scarpia, cu mâinile ei îl ucide și... tot cu mâinile ei, îi pune crucifixul pe piept... ca-ntr-un gest de  supremă umanitate....

E magistrală Angela și mă gândesc că, implicit, e magistrală o femeie care iubește. Capabilă de orice pentru omul iubit, gata să se uite pe sine, gata să se dăruiască lui, mai presus de rațiune, de Dumnezeu, de tot... Niciodată un bărbat n-ar putea iubi așa, niciodată n-ar putea fi așa de pătimaș și de total dăruit, până la sacrificu de sine... Cică ei sunt cerebrali sau... doar egoiști...
Deși Cavaradossi, în actul trei, spală rușinea tuturor bărbaților planetei: pentru că în fața morții, rănit, torturat, lipsit de speranță, nu se gândește decât la ea, pentru că dă tot ce mai are înaintea execuției temnicerului - un inel, spre a-i permite să-i scrie Floriei un ultim adio... Și și-o reamintește, jalnic, pe femeia iubită, cum păsea, parfumată, pe nisipul aleii și cum o strângea în brațe, dezvelind-o din vălurile care-i ascundeau frumusețea și misterul ... 

Ascult uralele înnebunite al sălii operei din Viena după E lucevan le stelle cântat dumnezeiește de Kaufmann... Cu lacrimi de bucurie. Și de speranță, că umanitatea nu s-a pierdut, căci mai vibrează la frumusețe, la muzică sublimă, la voci divine...  Sala ovaționează un om care se întrece pe sine, un artist minunat, care acum bisează cea mai frumoasă arie a operei... visul de dragoste al lui Cavaradossi... 

Din acest motiv e minunată muzica: pentru că scoate ce e mai frumos și mai nobil în oameni. Minunat Kaufmann, bucurie deplină, sală și ascultători din lumea întreagă... A doua oară parcă e și mai frumos... 

Intră Angela... Floria cu biletul salvator... Cavaradossi ascultă înmărmurit spovedania ei și îi sărută dulcile mâini care aduc biletul de liberă trecere... O dolci mani... Făcute să mângâie copii, să poarte trandafiri, să mângâie iubitul... au făcut dreptate, mâinile victorioase... și pure... 

Dar femeia îi dezvăluie planul ei,  îl încurajează să  spere că vor fi, peste câteva clipe, liberi, liberi să-și trăiască dragostea... Îi așteaptă un viitor luminos, departe de Roma, de răutate, și femeia e gata să renunțe la toate pentru a fi alături de el... Ai crede că așa va fi, dar nu în lumea aceasta... Căci finalul e cumplit: execuția preconizată a fi o simulare se va dovedi reală, Cavaradossi cade ucis de gloanțele mincinosului Scarpia, care se va răzbuna și după moarte, iar Floria, înnebunită de durere, își urmează drumul spre iubitul plecat în lumea celor drepți... pe buze cu ultimele cuvinte adresate lui Scarpia, pe care parcă pleacă să-l acuze pe lumea de dincolo, în fața lui Dumnezeu, căci nu-l iartă: ”O Scarpia, avanti a Dio!...”  Poate spre a ne reaminti că femeile iartă orice omului iubit, dar nimic celor care li-l răpesc? Că într-o femeie sălășluiește divin și demonic, rai și iad, slăbiciune și putere nestrămutată? ... 

Superbă și captivantă Angela Gheorghiu în acest minunat personaj care e Floria Tosca: o femeie între femei! Dar, oare, nu așa e o femeie care iubește cu adevărat? 

Puls

La încheietura mâinii stângi pomul vieții, încadrat într-un medalion circular cu marginile dantelate, stă prins de-un șnur roșu care, din cauza apei, a devenit aproape roz și strălucește ca un talisman delicat și inutil... Vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli. Privindu-le, mă gândesc la cât  de fragili și efemeri suntem, în ciuda a tot ce facem să ignorăm asta. 

Palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare,  au desenată în plaja lor de carne roz o hartă complicată, imposibil de descifrat, în care poate stau ascunse, îmi zic cu zâmbet, toate răspunsurile la întrebările atâtor nopți de nesomn. O, de-ar fi așa!... Dar răspunsurile stau în faptele celorlalți și-n secretele ascunse sub frunțile lor... Și-n ceva mai mare de-atât, îmi șoptește îngerul bun de pe umărul drept, în voința lui Dumnezeu, bunul...

S-a sfârșit o săptămână cu griji multe și cu speranțe, conștientizez în timp ce-mi privesc mâinile care scriu, harnice, pe tastatura laptopului șiruri de cuvinte fără rost... Mi-am condus pe ultimul drum o fostă colegă, o doamnă specială, care m-a plăcut și pe care-am respectat-o tare mult, a cărei pierdere m-a îndurerat și înlăcrimat, pentru că nu mă gândisem niciodată la o atare posibilitate prea curând... Era un om plin de vitalitate și slăbiciunea, boala, moartea păreau puțin, prea puțin probabile.... Facem, deseori, greșeala să-i credem pe oameni nemuritori. Și nu sunt, au o fragilitate demnă de a firului de păianjen, în ciuda tuturor lucrurilor mărețe sau a josniciilor de care sunt capabili, uneori... Drum bun, doamnă Mirela Dumitrescu, drum bun spre lumină și pace, de unde a fugit toată întristarea pe care-n lumea aceasta prea des o gustăm! 

Tot zilele astea am constatat, stupefiată, că-n sufletul unui om pe care l-am crezut ani de zile prietenul meu nu e, uneori, decât ură și orgoliu agresiv. Și-am suferit, căci atunci când realizezi că nu mai ai un prieten, ești cu siguranță mai sărac. 

La încheietura mânii stângi simt sângele cum pulsează tainic și-mi amintesc că suntem miracol și lumină, că suntem fragilitate și frumusețe, că suntem iubire și așa trebuie să rămânem. M-am rugat din tot sufletul pentru viață, pentru viața unui om drag, pe care-l iubesc chiar și-n genunchi, acolo unde m-a prăbușit prin fapte care m-au îndurerat într-atât, încât am simțit cum trebuie să fie iadul deznădejdii...  Dar pe care le-am și uitat, le-am uitat cu desăvârșire, odată ce teama pentru viața lui a căzut peste mine ca un trăznet, cu câteva zile în urmă... Și orice-a fost durere și lacrimi s-au dus ca prin minune, căci, din genunchi, sufletul s-a înălțat la cer cu vorbele rugăciunii, în care nu-i poți cere lui Dumnezeu decât binele... Căci iubirea e mai mare decât nedreptatea, decât egoismul, decât orice înguste neîmpliniri, frustrări, amărăciuni sau orgolii de moment, și ea șterge orice resentiment... 

Mâinile astea obosite ca și fruntea, care s-a plecat sub povara deznădejdii din luna lui Marte, scriu acum un mare ”mulțumesc” Dumnezeului milei și-al iubirii, care tămăduiește toate rănile și suferințele trupului pe care nu ni-l cruțăm deseori  și, din iubirea-I nesfârșită, ne dă speranțe. Mulțumesc, Doamne! 

Frânturi din bisericuța de lumină

Duminică binecuvântată. Am fost cu Cri la biserica din Drăgănescu. Pentru prima dată eu, de mai multe ori, ea. Am fost să văd  pictura atât de celebră, dar și să reîncep să văd, căci am fost oarbă. Să văd cu ochii trupului și-ai inimii mele. Și să-nțeleg, de-oi putea...
Și-am văzut truda mâinilor sfinte ale părintelui Arsenie și-am înțeles câte ceva. Puține, dar drumul e lung...
Pictura e neasemuită și neobișnuită. Luminoasă și puțin stranie. E mult alb, multă lumină peste tot. Biserica e mică, o biserică de țară, neîncăpătoare pentru zecile de oameni hămesiți de speranță, veniți să vadă, ca și mine. Zidurile, pe alocuri, sunt crăpate. Se cântă la strană fals, femeile se străduiesc, preotul e calm. Ține predica solemn, dar pe înțelesul oamenilor. Le amintește și că vor urma lucrări de reabilitare, de lipire a crăpăturilor din zid, de spălare a picturii afumate de lumina lumânărilor aprinse de atâtea suflete flămânde de ajutor. Zidurile te copleșesc. Nu știi cum să te uiți la ele, căci surpriza e prea mare, detaliile sunt prea multe, trebuie să le observi atent și nu poți, căci e lume prea multă și nu prea îndrăznești să te miști, să nu stânjenești libertatea celorlalți.
Prima dată am văzut pictura răstignirii. Hristos e trist, în suferință, din trupul lui picură sângele rănilor pe cruce, la picioarele crucii, pe  rămășițele craniului lui Adam din pământul Golgotei. Lângă cruce, Maria și Ioan, cu împietrirea durerii pe chipuri.
Apoi privirile sunt furate iremediabil de icoana Învierii. Hristos e lumină, în haine de lumină, cu crucea într-o mână, binecuvântând cu cealaltă. Pe trupul Lui se văd urmele cuielor. Și știi că tu, care ești așa nedesăvârșit, chiar tu, om cu păcate, tu i le-ai înfipt. Privirea Lui te vede în străfundurile cele mai intime ale ființei tale, te silește la luciditate, dar nu te condamnă, paradoxal, căci e bună și te trezește. De condamnat, te condamni singur, inevitabil, dacă mai ai conștiință.
Deasupra sunt, în medalion, sfintele ”păcătoase”, Maria Egipteanca și Maria Magdalena, alături de prima femeie muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla, „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin”. Fără deosebire, semn că la Hristos e mai mare iubirea decât dreptatea. Zâmbesc cu lacrimi chiar și acum când scriu, căci minunile sunt lângă noi. Doar să le vedem... Și de nu putem să le înțelegem, tot El ne ajută s-o facem. Și sfinții. Din dreapta iconostasului, privește blând făcătorul de minuni, Nicolae. Al căruia e hramul. Atmosfera nu e monahală, ci firească, așa cum e-n orice biserică de mir de la țară, însă urmele părintelui Arsenie sunt peste tot. Preotul nu uită să-l amintească repetitiv în predică. E un fel de smerenie și înțelegere tacită că le aparține tuturor, că e Sfântul lui Dumnezeu, deși încă nu l-a canonizat Biserica.
Chiar cred că părintele Arsenie e și azi de ajutor celor ce-l caută. În alt fel decât se crede, în alt fel decât mă gândeam eu. Și gândesc, zic, mai elaborat decât babele de pe marginea șanțului, deși nu sunt sigură dacă nu cumva e mai bună ignoranța, de multe ori... Te scutește de multă suferință, asta e sigur. Și de conștientizarea atâtor enormități de care ești în stare, deși ești om cu carte, cu studii teologice, cu conștiință, care îți vorbește, chiar și când tu, cu ticăloșie, cu egoismul disperării și-al neiubirii, te străduiești să n-o auzi.
Sfinții știu ei totul. Și chiar e adevărat: cine caută, trebuie să afle! Mai greu, mai dureros, mai cu lacrimi, dar răspunsurile sunt doar într-un singur loc. 

Hristos ne privește de pe zidul bisericii cu o blândețe nesfârșită. Drept în ochi, dar, mai ales, drept în inimi, pe care le cunoaște deplin. Ca o oglindă e privirea Lui de pe zid, în care te vezi așa cum ești și nu te poți minți. Dar privirea Lui nu rănește, ci vindecă. Limpezește ce e tulbure, luminează hăul și noaptea. Închide rănile. Și dă speranță că nu e sfârșitul, că nu ești pierdut, că nu... așa cum credeai...

Hristos ne privește de pe zidul bisericii din Drăgănescu și din cer și ne iubește pe toți. Și ne cheamă acasă: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei, 11, 28-30) 

Mulțumesc, Doamne!

Duminica de azi a fost a crucii, a Sfintei Cruci. Evanghelia ne învață să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos. Cine vrea, căci libertatea este cea mai mare binecuvântare și, în același timp, cea mai mare povară.

Știu ce înseamnă să ți-o folosești rău. Cred că fiecare dintre noi știm.

Știu și ce înseamnă să-ți dorești să n-o fi avut. Știu toate, ca și mulți alții, de altfel. E și asta o parte a crucii. Cruce care, pentru fiecare, e altfel. Cruce care doare, cum trebuie că L-a durut și pe Hristos. Dar El n-a cârtit, nu s-a plâns. Noi ne plângem când ne-o ducem, căci suntem doar oameni. Știu pe... inima mea ce amărăciune lasă gustul rușinii, al căinței că nu suntem puternici, dar și al lașității, al fricii. Știu și-am să-l mai știu, sunt sigură, căci sunt doar om.

Am înțeles greu și cu rușine. Și cu greu accept că trebuie să scap de orgoliu, de mândria de-a nu fi perfectă, de-a nu fi puternică, de-a nu fi bună, cum vreau, cum am vrut mereu... Știu și cât cântărește crucea pe umerii sufletului care nu mai poate, care simte că nu mai poate. Dar mai știu și că nu ne lasă singuri. Niciodată. Chiar și când nu-L chemăm, tot nu ne lasă. Dar mai ales când Îl chemăm!!!...