Concertul de deschidere, Partea a II-a

Concertul de deschidere, Partea a II-a

Concertul de deschidere, Partea I

Concertul de deschidere, Partea I

O sărbătoare!

Vrajba noastră...

Acum jumătate de oră, ieșind de la Lidl, de unde fusesem să returnez niște huse  care s-au dovedit necorespunzătoare, mă opresc în parcare să răspund la un sms cosmeticienei mele și să-i urez vacanță plăcută, căci mâine pleacă în concediu. 

În timp ce tastam răspunsul și urările de rigoare,  văd o mașină care se mută dintr-un alt loc de parcare, probabil mai puțin atractiv, deși vizavi, și se îndreaptă spre locul liber mai ofertant, probabil, pe care mă aflam eu. Spășită, cu scuzele în ochi, ridic capul din telefon să-mi cer scuze, dar observ prin parbrizul mașinii imaginea ostilă a unui cuplu de tineri, așa că, rapid, jenată, mă dau câțiva pași în lături ca să respect dreptul omului posesor de automobil să parcheze unde vrea mușchii lui. 

Cu spatele, câțiva pași buni mai încolo, trimit Adei un ultim zâmbet de drum bun, în timp ce ușa mașinii se deschide să coboare tânărul a cărui privire întunecată mă paralizase mai devreme. Din mașină se aude, abia deslușit, rugător, vocea tinerei care-l întreabă pe soț: ”Scoți tu copilul din mașină, te rog?”... ”că nu pot să mă aplec...” intuiesc eu, mai mult decât aud... 

Bărbatul răspunde, arțăgos: „Nici eu nu pot! Cu cămașa asta, nici eu nu pot să mă aplec! Așa că asta e, copilul rămâne în mașină, ce să facem... ?!” N-am mai auzit ce-a răspuns femeia, vorbele lui mă izbesc ca o palmă, paralizez instantaneu, căci tonul e de o răutate incredibilă, tăios, sarcastic, vindicativ și mi-e atât de familiar, că-mi pătrunde în profunzimile inimii mele și-ale amintirilor, ca un cuțit într-o rană nevindecată... 

Mă îndepărtez rapid, cu o amărăciune crâncenă, retrăind pe loc, în fracțiuni de secundă, atâtea scene de vrajbă conjugală asemănătoare până la identitate, atâtea palme din cuvinte dușmănoase, pline de venin, care rănesc mai mult decât orice altceva pe lume, lăsând urme pe care nu le șterge nimic, nimic, nimic... 

Mi-aș fi dorit să nu le fi auzit niciodată, căci mi-au întors lumea cu susul în jos și într-o clipă aveam ochii plini de lacrimi... 

Și-n timp ce mă îndepărtez spre trecerea de pietoni, ieșind din parcare, îmi amintesc că trebuie să fiu recunoscătoare în fiecare zi din viața mea că nu mai trăiesc așa ceva , că nu mai sunt nevoită să îndur în tăcere vrăjmășia domestică, nenorocită, a celui care ar trebui să-ți fie alături cu blândețe, cu înțelegere, cu iubire... cu vorbe bune, cu sufletul bun, așa cum se presupune, fir-ar să fie, că trebuie să se întâmple într-un cuplu... tânăr, care s-or fi căsătorit și ei, ca și atâția alții, din iubire, din marea iubire...

Cuplul din parcare venise la cumpărături însoțiți de copilul lor, pe care nu l-am văzut, dar care se afla pe bancheta din spate, probabil foarte mic... Soția, probabil, din cine-știe ce motive, din oboseală, din tristețe, din orice alte rațiuni, îl rugase s-o ajute, iar el se răzbuna jignind-o și refuzând-o, ca s-o facă să se simtă și mai vinovată...
Veniseră cu resentimente, se certaseră probabil din te miri ce lucruri și-și trăiau acum zilele de fiere, condiționați de cine-știe ce circumstanțe, în capcana căsniciei și-a familiei ”moderne”... Pândindu-se să-și dea, fiecare, probabil, unul altuia lovituri care mai de care mai dureroase, batjocorindu-se,  nu numai din vorbe, ci din priviri, căci abia acum am sesizat semnificația privirilor lor care mă frapaseră prin parbriz, umplând totul de otrava cuvintelor și a gesturilor ucigașe de suflet și de iubire... 

De ce scriu? Ca să nu uit să-mi reamintesc în fiecare zi să fiu recunoscătoare, până la lacrimi recunoscătoare că nu mai trăiesc așa ceva, că vrajba în doi nu mai e decât o amintire nenorocită, că nu mai sunt nevoită să mor pe interior în fiecare zi cu asemenea întâmplări... Și, Doamne, câte-au fost, cât de multe, de infinite, de amare au fost!!! 

Să-mi reamintesc cât de binecuvântată și eliberatoare e singurătatea după așa ceva! Să-mi reamintesc să mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții mele că eu nu mai trebuie să trăiesc așa ceva... 

Niciodată!!! Și să nu mă mai plâng că sunt singură, căci singurătatea e preferabilă oricând unei asemenea atmosfere, unei asemenea companii, iar eu, pentru nimic în lume, nu voi mai accepta să mă facă vreo ființă pe lumea sta să mai îndur așa ceva...
Patetic sau nu, astfel de realități trebuie mai întâi trăite, ca să fie vreodată înțelese. De fapt, nu trebuie, de nimeni nu trebuie.

Alejandro Fernández - Estuve

Am iubit mereu vocea lui Alejandro Fernandez, iar melodia asta e printre preferatele mele, deși tot ce cântă îmi place. Îmi place mesajul versurilor, îmi place tot... Răspunde, cred, unor ecouri din inima mea. 

M-am întors de la supermarket, de unde-am cumpărat tot felul de inutilități și, pentru că am găsit produse care-mi aminteau de spațiul iberic, pe care atât de mult l-am iubit,  le-am pus și pe ele în coș, doar așa, de dor și de nostalgii... 

Acasă am ajuns și-ascult Alejandro Fernandez, citesc revista Hola online și ... Garcia Marquez, alternativ. E o zi caldă, e vară încă, am umerii goi și o sumedenie de întrebări fără răspuns. E greu să aștepți și să înduri, e greu să-ți reții pornirea de a le răspunde celorlalți după cum merită, e greu să-ți mesteci nemulțumirea de a te simți nedreptățită și umilită de insensibilitatea și egoismul celorlalți, pe care-i iubești, totuși, în ciuda lașității lor ... 

Lumea mi se pare tot mai nebună, mai aberantă, oamenii tot mai absurzi în manifestări. Mai ales oamenii pe care-i iubesc, pe care-i iubesc în ciuda a tot ce nu-mi place la ei... Și nu le cer nimic, nimic altceva decât sinceritate și responsabilitate. 

Realizez, conștientizez că e greu să-ți calci pe inimă, să-ți asumi greșeli, să faci față situațiilor neplăcute pe care le creezi, dar tot cred că trebuie să ai curajul să-ți asumi ceea ce faci. Dacă tac, nu e pentru că nu-mi dau seama, ci pentru că... înțeleg și dau timp. Dar timpul înseamnă timp pierdut, alte zile care trec- inutil, căci ceea ce rămâne e incert, e puțin... Am pierdut atîta timp inutil,  atâția ani în care-am fi putut să trăim frumos, să fim fericiti- la ce bun alte zile irosite???
Tac, căci ceea ce gândesc nu trebuie să spun. Tac. Dureros, trist, tolerant până peste limite, cu iubire și amărăciune... Realizez că strâng în inimă oboseală, rezervă negativă pentru toamna ce va urma...
Of, Doamne, de ce oamenii își pun atâtea scuturi peste inimă? De-ar știi cât sunt de inofensivă!!! 

George Enescu and Dinu Lipatti - Enescu Violin Sonata no.3 - I

Turneul Internaţional Stradivarius

Turneul Internaţional Stradivarius

Sentimentul apartenenței

Reîntâlnirea cu cei din familie plecați departe e, oricând, o bucurie. Azi l-am revăzut, după ani, aproape 8, pe Andrei, vărul meu, care trăiește de ani buni în Germania cu soția lui, Corina. A fost o revedere emoționantă cu cel mai frumos bărbat din familia mea și cu copia lui la indigo, băiețelul lui, David, care promite să fie cel puțin la fel de frumos cum e tatăl lui.  

Totodată, i-am revăzut pe Radu, unchiul meu, fratele mai mic al tatei și pe mătușă-mea, Meropa, cu care-am stat la povești ore-n șir... Dorul meu de tata mi l-am ostoit azi revăzându-l pe Radu, unchiul meu boem și plin de umor. A fost o zi minunată, o zi ca o duminică, o zi în care m-am simțit din nou ca-n familie, ca altădată, când stăteam și povesteam cu orele, la masă, în bucătărie, la tanti Anișoara. 

Am luat o gură de aer de altădată, mi-am regăsit rădăcinile, mi-am reamintit cine sunt, m-am simțit iubită azi, mai ales azi, când am avut inima praf și pulbere, după o noapte de insomnie, de gânduri amestecate... când am simțit așa de multă nevoie de a fi iubită...

Ei mi-au reamintit că sunt totuși pe lume de cineva iubită, mi-au reamintit că sunt frumoasă, căci privirile lor pline de afecțiune, de apreciere și de tandrețe mi-au spus-o: că mă văd frumoasă, deșteaptă, specială, că mă iubesc, că sunt mândri de mine, că le sunt dragă.  Toți avem nevoie de iubirea membrilor familiei, toți avem nevoie de astfel de confirmări de la cei dragi.... Probabil pentru că toți avem acut sentimentul apartenenței... al nevoii de a aparține cuiva, de a-ți simți rădăcinile... 

Mi-a fost teribil de dor de tata, de mătușă-mea, de o parte din sufletul meu pe care au luat-o cu ei când au plecat în lumea fără dor, mi-a fost teribil de dor și mi-au fost, totodată, teribil de aproape. În zâmbetul și-n obiceiurile lui Radu l-am regăsit pe tata, i-am revăzut aievea chipul și i-am reascultat glasul... Doamne, ce zi frumoasă! Ce dor mi-a fost de voi, ce dor îmi e să simt că am o familie, că mă iubește cineva din tot sufletul, că mă strânge în brațe și mă simt de-a lor... pe mine, cea care mă simt atât de a nimănui... 

M-am întors acasă recunoscătoare pentru bucuria zilei de azi și, în același timp, mi-am dat seama încă o dată că e tare greu să fii singur...Nu putem trăi singuri, nu putem fi la nesfârșit departe de cei dragi, departe de oameni care să te reconfirme sufletește...  Tata, acolo în cerul atât de departe, probabil a zâmbit azi. Trebuie că așa a fost, pentru că el m-a iubit cel mai mult, iar iubirea trece și dincolo de mormânt, de viață și de moarte, nu se sfârșește niciodată...