În copilărie m-am îndrăgostit de o floare din grădina nașei mele, cu cel mai prospăt parfum: brumărele. Cu inflorescența roz-violet, în grădina nașei, un mic colț de rai, brumărelele m-au fermecat și-mi vor aminti mereu de mine, de cea de odinioară, care eram și care speram la altceva, ignorând întunericul și nopțile amare ce urmau să vină.
Mi-e așa de dor de parfumul lor proaspăt și dulce, ca de-o gură de libertate, când simți că te înăbușă tot felul de lanțuri...

”Dădurăm și bacaloriatul ăsta!”

Am fost din nou, anul acesta, în postura ingrată de evaluator la examenul național de bacalaureat. De ce ingrată? Pentră că, în conformitate cu sensurile din dicționar, a avut toate conotațiile aferente: delicată, anevoioasă, neplăcută și dezamăgitoare. Extrem de dezamăgitoare, zic!

Mi-a fost dat să văd cum tinerii patriei, mai exact ai județului, vlăstarele în care ne punem încrederea pentru viitor noi, cei ce-am trecut de 30 de ani, au avut misiunea să explice viziunea despre lume într-o poezie eminesciană.

Mai toți, dragii moșului, au optat pentru textul cel mai cunoscut și recomandat de noi, profesorii zeloși de limba română, respectiv pentru Luceafărul. Să-mi fie iertat, dragi colegi de breaslă, dar am să spun în gura mare: nu știam ce facem când îi îndemnam pe elevi să se raporteze la această capodoperă a poetului! Capodoperă doar pentru noi, tagma restrânsă a iubitorilor de literatură, a celor ce trăim în alt veac, pare-mi-se, căci bag seama cu tristețe că nu ne mai potrivim deloc cu vremurile... (Știu că nu-s originală, nu mă condamnați, dar nu mă pot abține...) Cum nu ne-om fi dat seama că e , de fapt, un fel de basm cu vampiri sau ceva horror?

Ce-a ieșit, ce-au demonstrat tinerii noștri că au înțeles din viziunea despre lume a poetului nepereche, cum tot noi i-am învățat să-i spună, mi-e și jenă să-mi amintesc... „E jale!”, ca să-i citez pe elevii nostri, dragii de ei... Oare și-ar putea cineva imagina că Luceafărului, o stea de pe cer, i s-a năzărit să se-ndrăgostească de-o fată de pe pământ, care l-a tot chemat în camera ei, iar când Luceafărul a coborât pe geam, l-a refuzat, căci a constatat că el era... mort?

Iar fata, era ea frumoasă, dar avea simț practic, căci l-a preferat pe unul, Cătălin, un băiat care servea la masă, și-a schimbat numele și-a fugit cu el în lume, ca să n-o găsească părinții. Dar credeți că asta e toată tărășenia? Nu , dragii mei, scenariul, grozăvia continuă!

Luceafărul, supărat, a plecat din locul lui din cer, s-a dus la Demiurg, un fel de Dumnezeu foarte înțelept, i-a cerut să-l facă muritor, ca să coboare în lumea fetei, pământească, dar demiurgul l-a refuzat, i-a zis că oamenii sunt parșivi și răi, să se uite bine la ”omuleții mici de pe pământ”(sic!) și să se treacă la loc, în locul lui din cer.

Luceafărul, cam dezamăgit, i-a urmat totuși sfatul, că prea fusese zis cu foc și... categoric:  s-a uitat la ”omuleții mici de pe pământ”, probabil un soi bizar de mutant, undeva între liliputani și personaje S.F., care se învârteau în lumea lor, și s-a simțit scârbit. Drept care i-a zis Cătălinei că are chipul plin de lut și că el nu mai coboară la ea, că e nedemnă de el, care e un geniu, și a revenit în locul lui din cer. Cătălina, care se consolase demult, i-a cam dat cu flit, iar cei doi, ea și Cătălin al ei, cu nume identic, cu iubirea dintre ei cu tot, au rămas în lumea lor și s-au pupat de zor în natură, căci  noaptea e romantic, sub lună, zicea tipul ăla, Cătălin, care-o învățase tainele amorului pe fata cea nurlie...

Mă-ntrebați de Luceafăr? Ei, Luceafărul! Păi ăsta era geniul, domnule, iar cum îi stă bine unui geniu, a înțeles că relațiile dintre două lumi, cea pământească și cea ”de sus” nu sunt posibile... Așa că nu i-a mai rămas decât să se facă și mai genial, ba și stea norocoasă, pe deasupra, adică Lucifer(sic!) sau planeta Venus- totuna, nu are importanță!

Concluzia tinerimii române studioase: să stai dom'le-n banca ta, să nu mai caști ochii după stele- mai mult sau mai puțin verzi- că visurile nu sunt bune de nimic, iar două ființe, una vie și-una neapărat moartă sau măcar cu ochii morți, nefiind de același fel, n-au cum să se amestece; toate fetele umblă după un soi de chelner mai glumeț și mai tupeist (da, da, am întâlnit și acest cuvânt în lucrările de anul acesta, nu l-am folosit degeaba!) și au o  afinitate extraodinară pentru a-și schimba numele la prima ofertă. Zic și eu, ca și Caragiale: bravos, națiune, halal să-ți fie!

Cam asemenea scenariu mi-a fost dat să citesc, aproape invariabil, în lucrările acestui bacalaureat. Zic aproape, căci am avut 5 lucrări bune și-una excelentă, pe care, numai din pricina unei pârdalnice de opinii neexprimate, n-am putut da atât de doritul zece... Baremul, bată-l vina! Dar cât de puține sunt acest fel de lucrări, din ce în ce mai puține...

Astfel, cum majoritatea a fost constituită din scenarii cu iz hollywoodian abracadabrante, cred că nu greșesc prea tare, dacă afirm că viziunea eminesciană despre geniu e departe de a fi fost înțeleasă de generația actuală de absolvenți de liceu. O fi atât de greu de înțeles Eminescu sau atât de învechit? Încă n-am elucidat problema, se vede bine că nu sunt geniu, doar un omuleț mic de pe pământ... :)

Nu mai dau vina pe nimeni, nu are niciun rost, sunt sigură că nu e de o singură parte. Poate, așa cum spuneau mai deunăzi unii elevi de-ai mei, nu s-or fi așteptat, dragă, ”să le pice poezie”, ba, mai mult, tocmai Eminescu!!! ”Ginion de neșansă!” (sic!) Poate vina e doar a noastră, a dăscălimii care ne încăpățânăm să le ”băgăm pe gât” o seamă de valori în care doar noi mai credem, căci pentru ei și, de fapt, pentru lumea asta grăbită a acestui mileniu III mercantil și cinic, ele nu fac două parale...

Așa că ”nu se merită”, frăție, ”să-ți  pui osul la treabă” pentru Eminescu - apropo, nici nu ghiciți cât de greu a fost pentru unii să scrie o nefericită de propoziție cu o expresie care să conțină substantivul os!!!-  de fapt, pentru vreo idee sau vreun ideal, atâta vreme cât facebookul e plin de citate, iar a fi ”cool” e deseori sinonim cu o cantitate cât mai mare de alcool îngurgitată la club sau într-aiurea... ”Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?” medita amar Poetul, într-un veac pe care-l simt ca și el...

Cam trist bilanț, așa că... de ce naiba l-oi mai fi făcând? Până la urmă, de ce să nu sărbătorim, ca și cucoana Caliopi, că ”am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta”, monșer!

Ca și împăratul din poveste, cu ochiul care plânge, îl revăd pe profesorul meu de literatură din liceu și înțeleg că profa' care sunt nu se va împăca niciodată cu o atare stare de lucruri... Și vă mărturisec, dragii mei, că mi-e dor... tare, tare dor de Eminescu...

Văd și ascult Carmina Burana... Frumos tare! O reluare, dar muzica e minunată, de-o mie de ori de-ai asculta-o!
Îmi lămuresc, în această noapte de insomnie, din multele nelămuriri. E un fel de-a spune, căci, de fapt, iau decizii eu cu inima mea și cu Dumnezeu. E bine, liniștitor. Încep să înțeleg ce vreau, încep să fac liniște și curățenie în mine. Ca și cum aș curăța o grădină de buruieni, ca și cum aș face drum nou și curat în inima mea noilor hotărâri care mă vor face să-mi urnesc pașii și să pornesc spre ce va da Dumnezeu. Eu știu acum ce vreau și știu și cum vreau. Îi spun și lui Dumnezeu. Vorbim firesc, îmi recunosc neputința și slăbiciunea, îmi cer iertare pentru căderi și decid să nu mai repet greșeli. Și-i spun ce vreau: deschis, cu curaj, asumându-mi ce vreau. El mă aude și mă înțelege. Și știu că nu mă va lăsa singură.Chiar dacă va decide altfel decât mi-ar plăcea mie, știu că fac bine că-i spun.
E bine că învăț o formă nouă de a-mi spune clarele povești din inimă. Abia acum clarele. Știu acum, ca și când mi-aș fi dat jos de pe ochi o stavilă neagră și rea. Știu și sunt, dintr-o dată, mai bogată. Certitudinile iubirii, deși nu te fac mai fericit, neapărat, te împacă, în mod ciudat, cu tine.

Jean Sibelius, Valse Triste (orch.Herbert von Karajan)

Parfum de cozonaci

Plouă, din nou. La radio se citește Evanghelia zilei, vestea Învierii dată de înger femeilor mironosițe, crinul din glastră miroase îmbătător, se anunță o zi liniștită, deși mohorâtă.
Am un vraf de cărți de citit, de ieri sunt bucuroasă că am reluat lectura, obicei drag al sufletului meu- în concluzie: viața e frumoasă!
E primăvară peste tot, deși ploaia se cerne rece peste noi, e atâta primăvară și atâta verde, că nu poți, nu ai voie să mai fii trist. La mama acasă e verde iarba, trandafirii, caprifoiul, care a năpădit zidul casei și au înflorit lalelele roșii, bătute, din grădiniță.
E duminica mironosițelor, o zi specială, în care se cinstesc nu doar femeile din Sfânta Scriptură, ci toate femeile următoare lui Hristos, toate mamele, toate cele ce se sacrifică pentru un scop nobil, născând prunci, educându-i și purtând suferința în inima lor ca o candelă.
Mă gândesc la mama, la mătușile mele, la toate mamele minunate din lume. Mama știe să vadă în jur semne ale naturii,  înțelege, de pildă, că dacă ies furnicile înseamnă că va ploua și alte lucruri asemenea, care mie-mi scapă, dar care ei îi sunt accesibile prin ceva tainic și dezvăluit doar mamelor. E lucru minunat să fii mamă, cred că e similar cu a fi stăpână până la moarte peste inima unor oameni: propriii copii, pe care îi vei influența decisiv, pentru totdeauna...
Când eram mică, mama și bunica erau stăpânele casei, singurele ființe de care, într-un fel , mă temeam, deși nu aveam motive, căci întotdeauna m-au iubit și mi-au dorit binele, uneori chiar și împotriva voinței mele. Totdeauna cu grijă să mănânc, să nu-mi fie frig, să dorm, sa am tot ce trebuie, nu încetau cu vorba și cu treburile niciodată. De sărbători era totdeauna grijitură mare, mamaie făcea cozonacii, plăcintele, avea grijă să încingă cuptorul cât trebuie, pentru a ieși toate așa cum trebuie, îi scotea din formele aburinde și nu ne lăsa pe noi, nepoții nerăbdători și amețiți de mirosul atât de tentant, să-i gustăm decât atunci când erau reci, să nu ne facă rău... Frământa cozonacii până la extenuare, nu ne lăsa să intervenim, să nu deschidem ușa, că se face curent și se lasă... Îi îngrijea ca pe copii, acoperea vasul enorm cu tot felul de prosoape, apoi îi punea în tăvi, îi ungea cu ou, îi presăra cu zahăr și-i mai lăsa să crească, la căldură, până când erau gata pregătiți să se rumenească în cuptorul mare, din curte, clădit de mâinile tatei, care la toate se pricepea sau cel puțin așa credeam eu...
 Zâmbesc amintirilor și tuturor pafumurilor copilăriei, care nu vor mai reveni niciodată, știu asta... Azi, în familia mea, nimeni nu mai face cozonaci; n-au moștenit-o pe mamaie niciuna dintre fetele ei, niciuna nu știe rețeta magică din care ieșeau bunătăți aromate și dulci, cu cacao, stafide, rahat , nuci și alte asemenea delicatesuri... Mamaie a plecat astă toamnă într-o lume fără niciun fel de doruri și a dus secretul cu ea, căci nimeni nu s-a învrednicit să-l ducă mai departe.
Cândva, într-un an, am vrut să-mi demonstez mie însămi că pot face cozonaci și mi-au și ieșit doi rumeiori dulci și galbeni, norocul începătorului, cred! De-atunci n-am mai reluat îndeletnicirea, și-așa destul de delicată și mă gândesc că poate mă așteaptă pe mine s-o continui, cine-știe?... Oricum, cred că e un destin și acesta, de-a fi gospodină, regină a universului domestic, mamă și stăpână nedetronată peste oale, casă și bucate, puișori de găină, copii și tot calabalâcul... Nu cred că mi l-am dorit cu tot dinadinsul, dar, odată cu trecerea anilor, se schimbă multe în sufletul nostru...
Deh, nostalgii de duminică ploioasă și liniștită, fără treabă sau fără să vrei să ai treabă...
Mă gândesc că toți cei care am avut copilărie și bunici pe lume suntem, fără să fi știut vreodată, niște norocoși, fie și numai pentru că am  avut norocul să gustăm dintr-un cozonac aburind, făcut de mâini muncite și dedicate căpșoarelor care stau și pândesc să se dedulcească...

mamă, primăvara mea...

Acum primăvara e certitudine. O spun pomii pe care i-am văzut înfloriți zilele astea, o spune verdele care s-a insinuat peste tot, o spune ceva cuibărit în inimă, care mă îndeamnă să fiu limpede ca lumina ce se cerne deasupra noastră. Și sunt: limpede, lămurită, împăcată. Și vie, mă simt vie și cu brațele pline de flori, de flori de zâmbet, de vorbe bune, de gânduri pozitive.
Mâine omenirea sărbătorește Vestea cea bună: că va primi Mântuitor, prunc din Preacurata. Mă pregătesc de sărbătoare în suflet, cu speranță. Mâine e ziua mamei mele, cea mai bună mamă din câte sunt pe lume pentru că-i a mea. Că mai e, binecuvântare neprețuită de-ajuns!
Mama e, de când o știu, mereu îngrijorată de ceva, mereu nemulțumită, mereu pe fugă, mereu cu treburi interminabile, mereu cu o cută pe frunte, mereu plină de solicitudine, alergând să-mi facă toate poftele, bucurându-se că respir, că mă vede...
Perfecționistă și obsedată de muncă, spală o farfurie de zece ori și tot nu i se pare suficient de curată, vede pericole peste tot, se sperie din orice, e pesimismul întruchipat, dar mă iubește cu o grijă posesivă, care de multe ori m-a revoltat, pentru că-mi părea prea multă, nejustificată...
Mă sună zilnic doar ca să mă audă, să audă că sunt bine și trăiește cu griji și cu boli care se-nmulțesc cu anii, cu singurătățile, cu necazurile... Nu voi ști niciodată să-i spun, cu toate vorbele mele, pe care le-am învățat din cărți sau care se nasc din mine, că o iubesc așa cum merită. De fapt, probabil că nu voi reuși niciodată s-o iubesc așa cum merită, căci mama merită toată iubirea din lume.
De multe ori i-am furat dreptul de-a fi prima în sufletul meu și i l-am dat vreunei ființe care-a trecut vremelnic și superficial prin viața mea, care n-a înțeles nimic nici din griija mamei, care se răsfrângea asupra amândurora, nici din capacitatea ei imensă de a tolera și-a ierta... Și-a ține-n ea cuvintele ce s-ar fi meritat rostite, doar ca să nu mă supere, ca să-mi fie mie bine...
Acum suntem doar noi două, atât am mai rămas. Ceilalți s-au mutat, rând pe rând, într-o lume fără dor, fără lacrimi, fără revoltă împotriva pensiei prea mici, a greutăților gospodăriei și-a reumatismului, fără dorul de copila singură, printre străini, cu prea multă treabă la serviciu...
Nu voi ști niciodată să vorbesc despre mama, dar știu un singur lucru: primăvară, de-a binelea, se face de ziua mamei, primăvara e în sufletul ei timid și iubitor, primăvara e în părul ei nins de vremuri, primăvara va fi atâta vreme cât va mai fi ea. La mulți ani, mamă!