pâinea noastră cea de toate zilele...

Citesc știri — proaste și rele, despre oameni care pentru mine contează, despre nesiguranța Muzeului Luvru, despre atrocități, despre laudele unor politicieni, despre culisele unor evenimente, despre Putin și Trump... Unele mă întristează adânc, fiindcă îmi par mizerii comandate de interese obscure; altele mă lasă complet indiferentă; pe altele nici nu mă mai obosesc să le deschid, căci sunt parte din fluxul continuu de rău, indignare, manipulare.
„Trăim și noi cum putem înăuntru”, cum spunea Sorescu, noi, peștii înghițiți de vii în burta marelui chit – captivi în paradigma propriei viețuiri în epoca internetului și a rețelelor de socializare. Înotăm printre alge și alți pești, printre resturi și pietre, convingându-ne că ne îndreptăm spre marea cea mare, spre libertate, dar de fapt nu facem decât să dăm ocol, fără sfârșit, aceleiași grote fără ieșire, aceluiași bazin mic de reacții, acelorași bucle de conținut, „hrană” adusă de algoritmi...
Uneori grota nu e în lume, ci în noi: e formată din limitele și deziluziile noastre, e același spațiu mental în care ne întoarcem mereu, fără să ne dăm seama și incapabili de a ieși, pentru că mereu apare „încă ceva de aflat”, de făcut, de reparat, de sperat...
Obstacolele se tot reîncarnează în noi și noi circumstanțe, deghizate în grijile, angoasele și „urgențele” existenței moderne, când de fapt nu sunt decât semne ale unei lipse aproape totale de perspectivă, de sens, de deschidere. Lumea de afară ne ademenește cu promisiuni sclipitoare, iar noi nu mai vedem limpede nici propriul înot, nici propriile risipiri în lupte fără miză și fără rost. Ne lăsăm purtați de fluxul de zgomote care ne înconjoară, ne punem sufletul la mezat pentru vorbe menite să ne dea iluzia că suntem importanți, indispensabili, că prezența, contribuția sau ființa noastră chiar ar conta. Dar adevărul este că, odată ajunși acasă, rămânem doar noi cu noi.
Pentru foarte puțini contăm cu adevărat. Pentru cei mulți suntem dispensabili, uitați sau înlăturați îndată ce nu mai suntem de folos. Suntem ușor de rănit și greu de mângâiat. Fragili și înfometați de iubire și de sens. Lipsiți de direcție și confuzi, rătăcim orbiți de interese deșarte; unii, narcisici și incapabili de generozitate; alții, singuri și goi în adâncul ființei, mereu în căutare de validare, apreciere, admirație, prietenie, comuniune, iubire.
Nu reușim să ne ostoim dorul de celălalt, de frumos, de izvor… și orbecăim buimaci printr-o mare tulbure, alcătuită din tot felul de nade(nădejdi) care se dovedesc la fel de fragile, de trecătoare și de înșelătoare ca spuma valurilor. Ne agățăm de ele pentru o clipă, doar ca să le simțim destrămându-se între degete, lăsând în urmă aceeași sete, aceeași neostoire, aceeași întrebare care ne apasă în tăcere: încotro — și pentru ce?

Orbecăind printre alți pești, în burta marelui chit care este lumea, ne atingem ușor în treacăt, ne ciocnim, ne rătăcim unii de alții, căutând cu disperare o fâșie de lumină care să ne arate drumul, dar cine poate să ne ofere salvarea de noi înșine, de răul fără leac din noi?

Izbăvirea, spunea poetul, nu vine din afară, nici din vreo ruptură spectaculoasă a burții chitului, nici dintr-o fugă spre marea cea mare, ci din comuniune : a ta cu tine. 

Poate că începe în clipa în care încetăm să mai înotăm bezmetic și îndrăznim întâi pe noi să ne privim cu blândețe și cu acceptare - cu fricile, cu golurile, cu dorurile noastre neostoite, pentru câteva clipe limpezi, în mijlocul apelor tulburi de pretutindeni... Spre a alunga blestemata singurătate - pâinea noastră cea amară de toate zilele... și nopțile, și viețile și morțile...  frântă pe genunchi și mestecată în tăcere, ca o hrană pe care n-am cerut-o, dar fără de care nu putem trece prin lume.

O fi de-ajuns? N-o fi? ... 

să fim trestii și totuși să nu ne frângem...

 

Sunt de strajă.

Sunt de veghe la orele târzii din noapte, când somnul încă se încăpățânează să nu vină. 

Și parcă toate gândurile lumii, cele rătăcite, cele plânse, cele neînțelese, se așază lângă mine, cuminți, ca niște copii osteniți care nu-și găsesc locul. 

Am primit și am trimis, la rându-mi, cu degetele tremurânde de ezitare și sfială, o veste îngrozitoare. 

E cu atât mai îngrozitoare cu cât este vorba de ce e mai frumos, mai fragil, mai inocent și mai bun pe pământ: copiii. 

Și când copiii aleg să renunțe la darul acesta minunat numit viață, într-un mod violent, atroce, nu știu cum poate cineva să integreze o asemenea grozăvie, cum poate să facă față nefirescului ei și să nu se cutremure... 

Copiii ar trebui să le supraviețuiască adulților, să continue drumul, să crească precum vlăstarele verzi, viguroase, pentru a deveni copacii falnici sau trestiile unduitoare cu care se vor război viitoarele vânturi ale vieții... 

Și totuși, uneori, sufletul lor fragil, delicat, aproape o întruchipare a misterului atât de greu de prins în cuvinte, nu mai reușește să suporte o realitate hâdă.

Noi, adulții, încercăm să facem față fiecărui ritm al vieții. Și, cu timpul, sensibilitatea ni se tocește. Îndurăm - pentru că omul poate să îndure tare multe! - și mergem mai departe, uneori fără să ne mai întrebăm cât ne costă asta, acolo, înăuntru.

Dar când copiii fac asemenea lucruri… atunci se rupe ceva în însăși țesătura lumii. Nu îmi pot imagina durerea, stupefacția, golul acela imens pe care l-ar simți un părinte. Nu pot să îmi imaginez, nici măcar eu, care am cunoscut atâtea fețe ale durerii. Unele le-am văzut pe cărările sinuoase ale viețuirii de om în lume, pe altele chiar eu le-am zgâriat pe propriile înfășurări ale sufletului. Există suferințe pe care nicio minte nu le poate cuprinde și nicio inimă nu le poate justifica, iar asta, de a-ți pierde copilul, este una dintre ele.

Există dureri menite să nu fie niciodată înțelese pe deplin. Există hăuri și prăpăstii sufletești insondabile. Și există un întuneric care se lasă chiar și peste dimineața vieții, atunci când, deodată, ni se stinge toată lumina. Ca și cum îngerii negri din partea stângă ar fi trecut pe lângă noi și ar fi suflat, pe nesimțite, peste soarele sufletului. 

Nu rezistăm. Suntem precum trestiile de pe malul apei, așa cum le-a înregistrat retina mea de copil într-o imagine veche dintr-un calendar... O imagine care se pare că mă urmărește, pentru că firele acelea subțiri, de trestie, care se îndoiau atât de jalnic în bătaia vreunui vânt vrăjmaș, mi s-au părut mereu o fățișă analogie cu noi, cu fiecare dintre noi, cei firavi și goi pe interior, care ne îndoim, ne frângem uneori, acolo, pe mal, lângă apă, și nu mai rezistăm ...

E trecut de miezul nopţii și sunt înspăimântător de încăpățânate gândurile, care nu vor să se ducă... N-am știut niciodată cum să mă apropii de suferința cuiva fără teamă că voi pătrunde prea brutal în intimitatea durerii cuiva, fiindcă durerea e ceva atât de intim, de indescriptibil, aproape imposibil de împărtășit cu fidelitate. Rămâne adesea dincolo de cuvânt, în zone în care limbajul se oprește.Pentru că, uneori, cuvintele se vor a rămâne nerostite. Și tot roiul de cuvinte din tine înlemnește. E un paradox: găsești cuvântul potrivit, dar nu găsești puterea să-l rostești. Și-atunci pari stângaci, nepotrivit — sau, cel puțin, eu așa par. Dar poate că numai marile dureri știu cu adevărat cu câtă smerenie trebuie să te apropii de nenorocirea cuiva. Niciodată n-am știut să consolez pe cineva cu vorbe. Poate doar gesturile – o îmbrățișare, o lacrimă, o prezență tăcută – au reușit, uneori, să spună ceea ce cuvântul împietrit în gât nu putea. Blândețea inimii încape toate, chiar dacă e greu de simțit când ești în plină suferință.

Dar, până la urmă, adevărul e altul: de la suflet la suflet, se ajunge dincolo de cuvânt.

Scrie, Doamne, în cartea vieții mele, măcar atât: tăcerea înțelegătoare și o fărâmă de gând, o fărâmă de suflet pe care pot s-o întind, cu aripi nevăzute, către fiecare suflet care suferă sau către oricine o poate primi. E o jertfă imaterială. Acum, la începutul postului, dacă altfel de jertfă tot nu sunt în stare să fac, primește Tu, care toate le primești! Și ne iartă, și ne păzește și ne pune căpătâi speranța!

ciobul de Narcis

Dintre toate cele pe care un om le face într-o viață, puține sunt cele care-i aduc plusvaloare personală. Adică dincolo de iluzii, dincolo de satisfacții mărunte și iluzorii, care trec, vorba poetului, precum valul, căci sunt doar val... zgomotos, efemer, plin de spumă, dar fără adâncime — ca multe dintre bucuriile în care ne mințim că trăim.

Iar aceste puține sunt mai puțin materiale și, într-o covârșitoare măsură, sunt cele ale duhului. Cele care te fac să te simți plămădit dintr-un alt aluat, care te fac să te simți meritoriu și bun — adică pe drumul spre rost.

Care rost? Ehei... asta-i vorbă mare. E desăvârșirea, e fericirea, e... sentimentul plutirii fără aripi și al imponderabilității dincolo de cer, mai degrabă în cerurile inefabile ale acelui „ceva” mai greu de spus...

Până azi, nu am dibuit încă exact ce ar fi... Încă bâjbâi între mereu neatinsul dor de a fi pereche și himera niciunui nor pe cerul inimii... care nu e niciodată deplin limpede, niciodată fără nori amenințători de furtună... Mereu vrăjmașe păsări de pradă plutesc deasupra, mereu haine umbre se încăpățânează să întunece zâmbetul, și mereu, chirchită, inima se zbate ca un canar speriat în colivia coastelor care-o încap, încă, și-o rabdă... Cât despre pereche... ea rămâne, mereu, un „ceva” care le e destinat unora mai fericiți, mai aleși, mai norocoși, mai pricepuți, mai hărăziți sau — ce știu eu? — mai bine orientați... Un fel de miraj inaccesibil, un soi de rai accesibil doar privilegiaților — ca-n poveștile din copilărie, cele cu final ironic, în care mereu alții ajungeau la capătul fericirii. 

Păcatul ăsta al comparării cu ceilalți, marcat de recidivă, este — cred — cel mai comun dintre păcate. Al comparării și al jinduirii...

Trăim zilnic automatismul comparării cu ceilalți — de multe ori defavorabil — pentru că mereu ceilalți par mai fericiți, mai împliniți, mai senini, mai veseli, mai... și mai... Puține sunt prilejurile în care ne simțim unici și de neînlocuit.

Și adevărul este că nici nu suntem de neînlocuit. Dimpotrivă, într-o lume în care totul se înlocuiește și nu se mai repară, de la obiecte până la oameni, constatăm zi de zi cât de puțin valorează ființa noastră în ochii celorlalți. Și cât de dispensabili suntem.

Și ne doare ciobul de Narcis fragil și orgolios pe care-l avem fiecare ascuns în noi — unii mai în profunzime, alții mai transparent — încât devine evident, încât facem multe sacrificii pentru a nu deveni insignifianți, pentru a nu ne pierde din statura cu care îi atragem, îi intimidăm sau îi ținem la distanță pe ceilalți.

E un truc vechi, ar spune unii — cei care se cred infailibili și perfecți — categoria profesorilor care au impresia că știu tot și că nu-i mai poți da jos de la catedra vieții.

E o a doua natură, ar spune alții, mai cinici — psihologii, superiorii, doctii — cei care cred că au înțeles tot despre oameni, despre suflet, despre lume.

E doar modul de manifestare al celor slabi, spun ceilalți — încrezuții, autosuficienții, realizații de moment, fudulii care confundă strălucirea de suprafață cu lumina adevărată.

Dar, să fim onești: câți dintre noi nu suferim, în taină sau fățiș, că suntem respinși?
Câți nu ne dorim să fim noi aleșii, bine văzuții, lăudații, flatații, gratulații?
Câți nu tânjim să fim doar noi aureolați de nimbul unicității și să-i facem pe cei de lângă noi — în orice poziții ar fi ei — să ne recunoască meritele, să ne laude, să ne țină aproape, să ne pună la masă și să taie pentru noi, dacă nu vițelul cel gras, măcar ceva, acolo, cât să ne simțim că le suntem sărbătoare celor de lângă noi?

Că doar prezența noastră umbrește toate celelalte prezențe din sala de bal a vieții; că doar noi suntem cei aleși și doar noi contăm...

Dor respingerea și preferința celorlalți.
Dor nerăspunsul la un telefon, dor ignorarea unui mesaj, dor vorbele spuse de complezență sau nespuse deloc.
Doare preferința pentru altcineva.
Doare când cineva ne micșorează statuia pe care ne-o înălțăm singuri, sperând să fie validată și de ceilalți. Doare neiubirea așa cum doare o rană urâtă, doare indiferența așa cum dor toate vanitățile refuzate de lume. Doare păgân, fără sfințenie, fără măști, căci, în apele limpezi ale lacului, fiecare dintre noi vrea să vadă ceea ce vede Narcis — dar nu doar el, ci și ceilalți.

Nu știu ce leac s-ar găsi pentru dorul ăsta care nu trece. Poate nici nu trebuie să treacă.
Poate el e tocmai dovada că încă mai așteptăm, ca niște copii, privirea aceea care să ne spună că suntem destul, că pentru cineva suntem de neînlocuit...
Poate pentru că, în adâncul fiecăruia, Narcisul acela fragil încă mai speră să se vadă frumos în privirea altcuiva. Iar asta e un vis atât de greu de recunoscut, dar care ne face atât de frumos umani...

Și, poate, doar pentru asta merită să ne mai oglindim din când în când ... ca să ne vedem cu mai multă blândețe. Și, cine știe, poate așa o vom și primi... 

Sunt profesor. Am ales să fiu profesor. Și iubesc să fiu profesor.

 

La mulți ani, dragi colegi! 

Pe 5 octombrie celebrăm educația – lumina care străbate întunericul ignoranței, puntea către progres și temelia unei societăți echitabile. Sărbătorim vocația celor care o slujesc cu pasiune: dascăli, învățători, profesori, mentori – arhitecții nevăzuți ai viitorului.

Așa cum spunea Mihai Eminescu, „școala este locul unde se încep cele mai mari revoluții ale omenirii”. În aceste revoluții tăcute, dar profunde, se nasc caractere, se transmit valori durabile și se deschid orizonturi. Iar cei care le fac posibile sunt oamenii care inspiră, ghidează și șlefuiesc generații cu răbdare și har.

Ziua de 5 octombrie este recunoscută la nivel mondial ca World Teachers’ Day, instituită de UNESCO în 1994 și marcată în peste 200 de țări. Este o zi dedicată celor care, prin vocație și dăruire, contribuie la dezvoltarea societății și la păstrarea coeziunii comunităților.

Fiecare lecție predată, fiecare întrebare care stârnește curiozitatea, fiecare descoperire făcută în clasă are puterea de a transforma o viață – și, prin ea, lumea întreagă. Astăzi, celebrăm pe cei care fac posibile aceste miracole cotidiene. Le mulțumim din suflet educatorilor care, prin puterea cunoașterii, schimbă destine și modelează viitorul!

La mulți ani tuturor celor care poartă cu demnitate și iubire titlul de dascăl!

„Vitrion, Năică!”

    Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof preocupat de alchimie, Albert cel Mare (Albertus Magnus).

În Evul Mediu, despre care știm, totuși, atât de puține, în ciuda abundenței studiilor existente, omul era conștient de faptul că face parte dintr-un întreg, că este interdependent de regnuri și căuta să le deslușească misterele. Era mistic și, în același timp, curios, curiozitatea fiind un atribut al spiritului său rațional, cu care cerceta lumea, căutând s-o înțeleagă. 

Fără îndoială că tot această curiozitate l-a îndemnat pe enciclopedistul Albertus Magnus să scrie, pe lângă tratate teologice sau astrologice, încercând să explice determinarea destinului uman de către astre, și manuale de grădinărit sau texte alchimice, prin care descria modul de obținere a vitriolului din combustia calcanitului ori a atât de căutatului alaun.

Rar de găsit în formă pură în natură, despre acidul sulfuric obținut pe cale chimică știm că are efecte nocive atât pentru mediu, cât și pentru om. Fiind extrem de coroziv în contact cu țesuturile umane, produce răni grave pielii, ochilor sau, inhalat, este toxic pentru căile respiratorii. Rezumând, am spune că arde. Arde tot, deși nu suportă combustia.

Asemenea vitriolului pot fi, uneori, anumite stări prin care trece sufletul omenesc în chinul experierii unor întâmplări ale viețuirii considerate a fi traume majore, precum abandonul, respingerea, neacceptarea, critica nemeritată. Toate forme ale neiubirii, în fond, căci singură iubirea poate să hrănească și să regenereze, ca o apă a vieții, orice ființă, nu puține fiind cazurile în care oamenii care se simt iubiți se vindecă spontan de orice rană or încalcă legile profane ale naturii: trec prin foc și nu se ard, beau otravă și supraviețuiesc toxicității fără niciun fel de consecințe...

Durerea așteptării deșarte a unor răspunsuri sperate, a unor semne că ești dorit, necesar este vitriolantă, nocivă, corodând fibra sufletului adânc și rănindu-l de tot grav, strivindu-i mugurii firavi ai aripilor care păreau că-i cresc din nou, de la lumina speranței. Și, rămas ciunt din nou, parcă descalificat de experiențe, sufletului nu-i mai rămâne decât să se jelească într-o litanie veche, reînnoită necesar cu forța dementă a furtunii dezlănțuite pe o mare mereu vrăjmașă:

„Te-am așteptat, strigă sufletul, cu o fărâmă de nădejde absurdă ca toate visurile mele, știind că n-am dreptate, împotmolindu-mă în mlaștinile neputincioase ale deplorabilei neiubiri, un drum bătătorit fără demnitate, cu mândria învinsă de prea multe ori, atârnând pe pământul care mă rabdă, netrebnic ca și învinsul de mine.

Lacrimile atâtor ani de înfrângeri au vestejit obrajii, au săpat șanțuri ireversibile, tinerețea s-a predat umilită în fața inexorabilei oglinzi, spatele s-a curbat tot mai mult ducând miliarde de tone de durere, umerii s-au prăbușit de-atâtea căderi din cer...

Fericirea e întotdeauna la alții, o pasăre, cum spune poetul, care fâlfâie albastru din aripi prin fața ochilor și se-ndepărtează într-un zbor ca un rictus pe o față bătrână, de femeie respinsă pentru fantomele altor femei, competiție acerbă, inegală, în care-a pierdut, oricum, de la început...

Te-am așteptat, totuși, în ciuda a tot, căci sunt un copil mare cu lecțiile neînvățate, strigă sufletul. Nu vreau să nu pot să-nțeleg că nu mi se cuvine și aleg mereu rău, retrăind același coșmar, redeschizându-mi, cu obstinație dementă, același răni mustind de puroaiele altor așteptări în van, fără rost, sângerând din noi inutil de durere și hâd...”

Deși nu suportă combustia și nu e neapărat un termen englezesc, ci poate fi și neaoș, căci tristețea e la fel pentru o lady, cât și pentru ”nebuna” Mița Baston, amanta care „i-a fost întotdeauna fidea” infidelului amant, vitrionul arde „momentan tot, tot”, Năică...

Asemenea vitriolului, durerea nu e menită să fie băută la nesfârșit, nici inhalată până la sufocare, ci recunoscută ca substanță-limită, ca avertisment. Alchimiștii știau: ceea ce arde prea tare nu poate fi păstrat; trebuie fie neutralizat, fie abandonat.

Și poate că aici, în acest punct al arderii totale, sufletul încetează să mai aștepte. Nu pentru că ar fi învățat lecția - nu învață nimic definitiv -, ci pentru că oboseala devine, paradoxal, o formă de luciditate. O liniște cenușie, lipsită de iluzii, dar și de otrăvuri.

Din cenușa vitriolului răsare discernământul- picioare care ating, în sfârșit, pământul. Și poate că nu e puțin lucru să poți merge mai departe fără să mai arzi.

Paradoxul nevoii de apartenență

„Nevoia de apartenență, fundamentala motivație care te determină să comiți erori după erori, fără să te poți abține.” - așa ar suna un titlu de articol care și-ar găsi lesne cititori în paginile unei reviste, pe vreun site ori aiurea, pe vreo pagină de socializare. Suscită interesul pentru că, de regulă, câți ochi citesc, tot atâtea nevoi, căci există în fiecare un fundal abisal de suflet, al cărui artizan este imperioasa nevoie a fiecăruia de comuniune, de apartenență, de a se împărtăși cuiva care să aibă nevoie de el. 

Sentimentul apartenenței este cel care generează printre cele mai mari satisfacții într-o viață de om. Poate deveni motorul unui suflet care  nu și-a dorit decât atât: să aibă ce nu a avut, să se înfrupte din fructul al cărui must nu-l știe, dar de care este hămesit: să știe cum e să fie iubit. Perfect justificabil, deși lamentabil pledat, sentimentul că aparții cuiva este confirmarea faptului că ai învins moartea, teama ontologică de ea. Ori, moartea este uneori preferabilă vidului singurătății, de aceea satisfacerea nevoii de apartenență este vitală, indispensabilă. S-a demonstrat științific, se pare, faptul că acei copii abandonați la naștere, deși născuți sănătoși, pot muri din cauza lipsei de afecțiune. Situația nu e cu mult diferită în cazul adulților, pentru că, deși omul se poate dezvolta aparent normal fizic, se poate maturiza, în adâncul inimii rămâne tot copil, iar nevoia de apartenență nu dispare, nu se micșorează, ci crește odată cu el. Și generează adevărate cratere  interioare, nevăzute cu ochii fizici adeseori.

Uneori, nevoia aceasta bate cu pumnii mici, de copil înfrigurat, în zidurile altui suflet, care s-a baricadat, fără uși și fără ferestre, de durerea rănilor lumii, ascunzându-și propria nevoie de apartenență. Și pumnii de copil mare se zdrelesc în încercarea zadarnică de a străbate dincolo de zid, după care se aude scâncetul celuilalt copil mare și singur, care-și linge rănile în durere stratificată, cronicizată, fără de zâmbet și fără de speranță. 

Ne voia de a face erori te determină să le faci cu duiumul, astfel încât nimic să nu pară să funcționeze, nimic din ce încerci aproape obstinat să faci bine. Ne voia de a spune chiar și vreo vorbă neînsemnată care să-l irite pe celălalt e tocmai motivul care-l irită, care-l nemulțumește și care-l îndepărtează, inevitabil, de tine. 

Ne voia de a-i da motive cuiva de a te refuza este, paradoxal, pricina din care dai motive să fii refuzat. 

 

A gusta otrava

Otravă este un cuvânt de origine slavă, primit și acesta din prisosul de metehne veninoase ale migratorilor înalţi, blonzi-roşcovani, ai căror nesupuși ochi albaştri nu se închinau decât zeului fulgerului... 

Dicționarul consemnează în articolul dedicat vocabulei atât sensul propriu, de substanță toxică, provocatoare de rău fizic extrem și de moarte, cât și cel figurat, de motiv ce provoacă un mare rău moral, la fel de vătămător, căci cum altfel pot fi amărăciunea, tristețea adâncă, mâhnirea, dacă nu toxice, veninoase? 

Mai mult, în înțelepciunea lor pașnică, strămoșii noștri au echivalat efectul veninului aducător de moarte trupului cu o răul făcut sufletului de o ființă omenească. În popor și astăzi un om care provoacă mult rău celorlalți este pecetluit cu epitetul otravă. 

Ne ies uneori în calea sufletului și oameni-otravă. Par sinceri, prietenoși, râd molipsitor, spun vorbe mari cu ușurință, deși sunt neadevărate. Nu se dau în lături de la nimic să convingă că nu pot trăi fără tine, că regulile pot fi încălcate, că imposibilul poate deveni posibil. Le faci loc în inimă, se folosesc de tine și, după ce-și ating scopurile, îți întorc spatele cu cruzime, cu indiferență: au mai câștigat un pariu, s-au satisfăcut! 

Și râd. Și beau. Și sunt mândri de ei. Și arată fericiți. Deși au ucis, nu au nicio mustrare de cuget. Merg mai departe în viețile lor pline de minciună. 

Aduc cu ei iadul. Lasă în urma lor pustiul și deznădejdea. Ești mort, deși inima continuă să-ți bată în piept, neagră și fără rost. Pe buze nu rămâne decât gustul amar de otravă, pe care-ai băut-o cu dragoste.