„Unde s-o fi tipărind viața asta, că e plină de greșeli inadmisibile?”

Mărturisesc: gândesc livresc, spune povestitorul.  O fac demult și recidivez în formă calificată. M-am obișnuit, în timp, să radiografiez rapid în minte situațiile și să le asociez câte-un vers sau o formulare pe care, întâlnite în cărți, mintea mea a refuzat să le uite.

Celor pe care urmează să vi le schițez mai jos le-am asociat o poezie a lui Marin Sorescu, „Pe sub ușă”. 

Motivez: pentru că, la fel ca în poezia soresciană, ziarul viețuirii ni se strecoară pe sub ușă și-l citim fiecare direct proporțional cu gradul de alfabetizare în care ni se găsește sufletul.

La rubricile în care suntem personajul principal zăbovim mai mult, la altele aruncăm doar o privire titlurilor și trecem mai departe... 

Pe scurt, două subiecte din pagina cu informații „externe”.

Primul titlu: Intoleranța la gluten. 

Subiect despre care se știe superficial și care se tratează și mai superficial. Boala nu se rezumă doar la ce se știe: nu ai voie să mănânci pâine sau produse din cereale, ci este o boală cu manifestări extrem de neplăcute, ce face viața greu suportabilă, chiar invalidantă. Și variante de hrană sunt extrem de limitate, căci mai toate alimentele conțin, într-o formă sau alta, din cauza procesării și contaminării de la aditivi, gluten. În plus, „variantele" sunt costisitoare. 

Decorul: la colț de stradă. Personajul principal: Pensionară. Și mamă.  Martorii: două necunoscute, cărora femeia le povestește, cu lacrimi de durere și neputință, despre necazurile ei. 

Despre cât de tare poate să afecteze această boală viața unui om, propria fiică.

Despre cât de greu este să-și poată duce viața cu demnitate.

Despre cum așteaptă de la guvernanți o speranță, o mărire a pensiei, ca să poată trăi mai ușor, ea și fiica bolnavă, aflată în imposibilitatea de a-și câștiga singură pâinea... Pâinea  aceea fără gluten, prea scumpă ca să și-o poată permite din pensia amărâtă a mamei, așa încât fiica nu se îndură s-o cumpere... 

În fața unor străine care-i ascultă păsul, mama povestește și plânge. Nu-și poate stăpâni lacrimile, căci sunt din acelea izvorâte din cele mai adânci dureri pe care le comportă condiția umană: ale mamei pentru copilul bolnav. 

E povestea unei fete care, trecând prin șocul emoțional sever de a-și pierde tatăl, și-a pierdut și sănătatea. 

A unei fete care, slăbind văzând cu ochii, din cauza imposibilității de a acumula nutrienți, specifică bolii, a pierdut pentru totdeauna posibilitatea unei vieți normale odată cu diagnosticul implacabil și cu tratament pe viață : dietă fără gluten. 

A unei fete care, din cauza denutriției și altor complicații, atât de slăbită și lipsită de energie, nu-și va putea lua o slujbă niciodată, nu va avea niciodată în poveste decât rolul eroinei triste a unor umilințe interminabile prin spitale și pe la ușile comisiilor de stabilire a incapacității de muncă.

Fără lacrimi de compasiune nici povestitorul nu poate să scrie continuarea tristă a poveștii, pe care-o știe: autoritățile nu au considerat că boala este suficient de serioasă, încât să poată obține certificat de încadrare în grad de handicap accentuat, așa că nu i-a oferit eroinei poveștii posibilitatea de a primi lunar, din partea statului român, câțiva bănuți. 

Bănuți din care și-ar fi putut cumpăra pâinea aceea scumpă, pe care azi nu și-o poate permite, așa încât azi, în sacoșă, mama nu duce decât cele două borcane de castraveți, inscripționați pe etichetă, că sunt fără gluten... 

Lacrimile mamei și-ale povestitorului se înscriu în acele „tratative” de a încerca să iubești lumea în ciuda absurdității ei. 

Al doilea titlu: Luxul apei. 

Decorul: Stația de taxi de la „Mega Image”. Personajul principal: un tinerel de doar 23 de ani,  taximetrist.

Taximetristul a mărturisit clientei încărcată cu o sacoșă de dulciuri inutile și nesănătoase, care-a aterizat în infernul din mașina cu ușile larg deschise și se simte în pragul șocului termic, că o înțelege.

Și lui îi este foarte greu și suferă de căldură, dar n-are de ales. Trebuie să facă taximetrie, deși nici apă nu bea, nu și-o poate permite. Explică liniștit că ar putea să cumpere apă în sticlă mare, dar se încălzește și este nevoit s-o arunce, pentru că n-o mai poate bea. În sticle mici, cât s-ar putea consuma fără să se încingă în mașina supraîncălzită, i-ar trebui prea mulți bani să cumpere atâtea sticle, așa că preferă să rabde, să bea când apucă... 

Politicos, decent, deși din tricou pe unul din brațe se vede un tatuaj, menționează fără scop, doar să-și verse oful, că a slăbit 5 kg în ultimele luni. Este frapantă resemnarea și liniștea din vocea lui... ca un paradox al unei maturități sufletești în flagrant conflict cu tinerețea lui, căci pare aproape un copil... Privirea lui, după ce-a coborât, i-a rămas agățată cumva de suflet povestitorului, ca o imputare și ca un semnal de alarmă. 

Ea și lacrimile mamei strecurându-se pe sub masca vizibil refolosită au îndemnat condeiul să aștearnă pe hârtie rezumatul știrilor externe: 

Un copil muncește zile întregi în căldură, fără a-și permite luxul de a cumpăra o sticlă de apă. 

O fată bolnavă își sună mama și-o roagă să cumpere doar două borcane cu castraveți fără gluten, de aproape 8 lei...  

Poveștile n-au final... sunt doar cioturi de povești care-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi... 

Sunt ca ele prea multe și prea dese. Și sunt toate pline de greșeli. Și poate că, fiind așa de multe și de dese, ne-am obișnuit și le acceptăm fără să le mai citim, fiindu-ne uneori de-ajuns doar titlul.

Oricum, ziarul viețuirii nu are spațiu de-ajuns și pentru povești cu morală. 

„Unde s-o fi tipărind

 Viața asta a mea( a noastră?)

Că e plină de greșeli
Inadmisibile.” - Marin Sorescu 

”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

La supermarket aștept cuminte la coada care s-a format la casa de marcat. În fața mea stă un bătrân, ochi vioi peste masca regulamentară, așteaptă liniștit la rând, ca și mine. Are puține produse în coș. 

În fața lui, la o oarecare distanță, o ființă umană de sex feminin: pantaloni scurți, tricou fără mâneci, de culoare incertă, rucsac spânzurat pe spate, păr cânepiu tuns scurt, pălărie din paie model Trilby, ochelari. Se uită în stânga și-n dreapta, cu evidentă ostilitate față de banda neagră de cumpărături, pe care nu știu cum de s-a îndurat să trântească o sacoșă de bumbac și un baton de ceva nedefinit... 

Prezumtivele bombe biologice, reprezentate de ceilalți clienți care-și estimează din ochi prețul produselor din coșuri, se vede c-o neliniștesc teribil, altfel nu-mi pot imagina de ce-i scrâșnește dușmănos, pe sub mască, bătrânului din spatele ei: ”Păstrați distanța!” Cert e că i s-a părut că s-a apropiat, deci e periculos, pentru că, în virtutea vârstei, îl consideră suspect de a fi posesorul a milioanele de hoarde invizibile de microbi. Doar pentru că are păr alb... 

Deși poziționat departe de a-i sufla în ceafă ființei umane de sex feminin, bătrânelul o privește o clipă nevenindu-i a crede că lui i se adresează și îi răspunde ironic, pe același ton marțial cu care fusese apostrofat, cu un: ”La pământ!” Apoi zâmbește cu ochii licărindu-i deasupra măștii pe care, disciplinat, o poartă. Probabil ceva îi sunase familiar, ca venit din alte vremuri în care trăise, făcuse armata și îndurase multe ordine asemenea. Dădeau mărturie părul lui alb ca zăpada și expresia resemnată și calmă cu care aștepta la coadă. 

Ultragiată, ființa umană de sex feminin nu-i rămâne datoare, ci-i trântește acid: ”Nu, la rând!”, săgetându-l prin ochelari, satisfăcută că l-a pus la punct. 

Bătrânul o măsoară din cap până-n picioare o clipă cât veșnicia, apoi, în tăcere, se îndepărtează bonom și se așază la rândul din fața unei alte case de marcat. În urma lui spațiul urlă gol- de golul aflat în spatele măștii ce ascunde o ființă umană de sex feminin purtătoare de pălărie Trilby, rucsac spânzurat pe spate și ... dispreț față de virtualii infractori posesori de păr alb.  

Vin spre casă cu gândurile aiurea și traversez pe trecerea de pietoni concomitent cu un domn cam de 55-60 de ani, care-și flutură masca verzuie de-o baieră,  toropit de căldura amiezei. Poartă o cămașă cu mâneca scurtă, deschisă la culoare, și merge încet, paralel cu mine, pe trotuar. Recunoaște de departe o pereche care vine din sensul opus și se înveselește subit, îndreptându-se spre ei. Nu s-au mai văzut demult, pasămite, căci sună a surpriză plăcută glasul lui. Îl zăresc și ceilalți doi, un cuplu relativ tânăr, care  vociferează zgomotos, recunoscând în cel ce se îndreaptă spre ei, salutându-i prietenos, cu fața plină de zâmbet, o veche cunoștință. 

Cei doi tineri poartă măștile pe figură, tricouri mulate și blugi strânși pe picioare. Bărbatul mai tânăr, emanând o superioritate țipătoare, îi strigă celuilalt într-o exprimare hibridă, spaniolă de baltă și româna de uliță: ”Ola, Ola, pune-ți mascarila!” (sic!), făcându-i semne să stea la distanță. 

Domnul în cămasă, observând reticența celor din față, se oprește cam la un metru și ceva de ei, zâmbește înțelegător, le face pe plac, își pune demonstrativ masca și rostește, cu umor, o frază splendidă, care exprimă tot ridicolul situației:  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!” 

Trec pe lângă ei cu simpatie subită față de domnul cel spiritual și-i las discutând mai departe, mascați pe stradă, sub arșița orbitoare, conformându-se unor absurde cutume. Oare ce-or mai avea să-și mai spună? Mi-i imaginezi pe cei mai tineri lăudându-se, probabil, cu succesele lor de peste hotare și pe celălalt răspunzându-le cu zâmbetul larg și înțelegător ascuns sub mască, salvându-se prin autohtonul și sănătosul  haz de nebunia generală. 

Ajung în casă și, în locul târguielilor, scot din punga de plastic reciclabil... un cuvânt: semeție. Nu știu cum s-a strecurat în locul ananasului, al brânzei ori al bomboanelor de ciocolată. Oare scenele tragicomice la care-am asistat, desprinse parcă din absurdul livresc, să fie de vină? Îl întorc pe toate părțile, îl cercetez circumspectă: nu-i al meu! 

De fapt, nu-i al nostru, nu ne caracterizează pe noi, românii, în profunzimea ființei noastre etnice, l-am împrumutat de la alții, ca și alte metehne - de la slavi, spune dicționarul. Noi doar l-am mai updatat cu nițică impertinență, cu nițică egolatrie, cu nițel tupeu, ca să intrăm și noi în rândul lumii „civilizate”... Olé! Olé!

Dau să-l arunc la coșul de gunoi, dar el cu niciun chip nu se dă dus! Face recurs: îmi reamintește sutele de gesturi nefirești care-l legitimează în ultimele luni, siluind în patul procustian normalitatea și umanitatea din noi. 

Analizez atent calea aceasta de atac, mă silesc banale acte ale vieții cotidiene la care tocmai ce-am fost martoră, precum și sutele de injurii proliferate la adresa bătrânilor de tinerii semeți, care uită un truism etern: că roata e rotundă și că... se rotește pentru fiecare. 

Născută din frici abisale și iraționale, semeția a devenit o armă de apărare prin care cumpărăm iluzia invulnerabilității. Atât timp cât putem scăpa noi, ne-o permitem, ba ne-o și justificăm. Egoul ne copleșește rațiunea, educația, uneori chiar bunul simț. 

Reminiscențe ale perplexității cu care-am fost martorul unor asemenea scăpări ale egoului din chingile normalității stăruiesc, ca un gust amar. Ca să-l uit, deschid laptopul și-l ascult pe academicianul Ioan-Aurel Pop într-un dialog cu părintele Constantin Necula. Blând, așezat, deapănă amintiri mai îndepărtate sau mai recente și-l aud mărturisind că s-a ”amărât teribil” când a văzut ”că trebuie să umblăm îndepărtați față de altii, că bătrânii sunt considerați vinovați mai mult de răspândirea bolii decât alții” și că și-a dat seama că, în aceste circumstanțe,  ”probabil, o etapă din viața noastră s-a dus.” Q.E.D. ...

Și toțuși astăzi îmi mențin decizia inițială. Smerenia noncombativă a bătrânului cu păr ca neaua din supermarket și condescendența cu zâmbet a domnului căruia îi plăcuseră filmele cu mafioți fac imposibil alt verdict. Mă înarmez cu vocabule latine ca speranță, toleranță, bună-cuviință și trimit, definitiv și irevocabil, musafirul semantic nepoftit acolo unde-i este locul: la coșul de gunoi al atitudinilor și-al vocabularului. 

Cred și eu, ca și marele savant Ioan-Aurel Pop, că a te da întru semeție e neproductiv și nerecomandabil, pentru că „ în viață este bine să-i înțelegi pe toți cei din jurul tău, și să-i încurajezi și să le dai speranță.” 

Desfac foșnitorul ambalaj de la cutia cu bomboane de ciocolată și mă pregătesc să fac față circumstanțelor.  Pe cutie scrie că-s cu cremă de whisky. Irish whisky.  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

capcanele covidului și alte insanități

Dimineața de azi promitea mult: o caldă, binemeritată și normală zi de vacanță. Știrile otrăvite vehiculate peste tot însă, oricât te-ai străduit să le ignori, fac aproape fantastică paradigma normalității. 

Observ la unii convivi un fel de linciureală în obscurantismul unor noutăți apocaliptice: se distribuie obsesiv, cu o voluptate a morbidului care mă pune pe gânduri, numărul cazurilor de îmbolnăviri, numărul de morți, povestiri din cripta covidului. Toate, motivate de spiritul civic și dorința declarativă de a-i face pe ceilalți, considerați din start mai nătângi ori mai nărăvași, a conștientiza pericolul care-i paște.

De înțeles până la un punct, pentru că frica s-a cuibărit ca un vierme în inimi, îngrijorarea și suspiciunea ne locuiesc, întrebările referitoare la viitor au tot mai previzibil un răspuns cenușiu, pandemia e o realitate nu doar fizică, ci a trecut și în registrul psihologic. 

Atât timp cât situația a evoluat astfel încât virusul năbădăios are transmitere comunitară, iar contaminarea este doar o chestiune de timp sau de hazard, dramoleta aceasta pe social media pare o activitate sisifică sau, în cel mai bun caz, donquijotescă. 

Și mai tristă încă este atitudinea superioară și disprețuitoare față de poporul român, manifestă prin arătarea cu degetul și acuza iresponsabilității, argumentată și cu unele articole din presa internațională (scrise uneori la comandă, dar cui îi pasă?!!). Apetența unora pentru articolele în care națiunea este denigrată este o tristă constantă a verii vrajbei noastre.  

Pe toate paginile cu pretenții dai de postări incriminatoare la adresa românilor, care-ar fi cei mai răi, mai necivilizați și antiigienici de pe fața pământului, că n-ar vrea să poarte mască, să respecte regulile și să aibă grijă de sănătate. Cei mai disprețuiți sunt românii din mediul rural, de zici că la sat s-a născut, odată cu veșnicia, și insurgența. Și, cum îi stă românului bine să ia bășcălia pe post de umor, se vehiculează și ”glume” cum că, dacă s-ar putea, la noi nu s-ar respecta nici legile lui Newton... 

Ne rămâne să ne dumirim, cu mințile noastre scormonitoare și neostenite, qui prodest? 

Dezbinarea și găsirea țapilor ispășitori au fost soluții valide în inchizitorialul Ev Mediu, evul nostru se pretinde a fi civilizat, deci guvernat de alte principii: ale unității, coeziunii, solidarității.   

Ispita superiorității și infailibilității care ne-ar valida este adesea irezistibilă, dar, în egală măsură, este și piatră de poticnire pentru mulți. Nu cred că dreptatea este apanajul exclusiv al unora dintre inchizitorii moderni. E cineva impecabil, încât să vadă paiul din ochiul celuilalt? Încât să ridice primul piatra? E cineva mai român decât altul? 

Înțelegerea rațională a motivațiilor unui comportament social este preferabilă unei ”dreptăți” generatoare de falii între categorii de populație, falii care lesne se produc, dar anevoie se asanează. 

Cred, aproape cu obstinație, că nația română reală, privită curajos de la nivelul ochilor în ochi, nu de sus, nu e nici mai bună, nici mai rea decât altele și nu se comportă deloc mai rău decât alte nații în asemenea situații excepționale. 

Da, este demoralizată și confuză, în mare parte pauperizată! 

Da, percepe autoritățile mai ales coercitiv și mai puțin empatic și are nevoie de argumente cu mare forță persuasivă, pe măsura inteligenței ei genuine, ca să se conformeze întocmai regulilor! 

Da, are și destule defecte, dar nu într-atât încât să merite a fi pusă la stâlpul infamiei și judecată tocmai de fiii ei, cei care se presupune că ar trebui s-o apere și s-o iubească necondiționat! 

Și mai cred că schimbarea modului de abordare a unor realități neplăcute, detașarea de patima cu care ne poziționăm român contra român și puțină înțelegere nu ne-ar strica deloc. Mai ales că a avea dreptate cu orice preț nu-i cine știe ce scofală!  ”Numai tristeţea are dreptate” spunea cândva poetul și... nu ne îndurăm a-l contrazice.  

Îmi aduc aminte de o lecție la o clasă a zecea, demult, în care ne încumetaserăm să-l ”judecăm”, la un așa-zis proces, pe bietul Ion al Glanetașului! A fost un prilej de a observa, în germene, lipsa de empatie și solidaritate la care se pare că și astăzi rămânem corigenți. 

În dezbateri, o elevă susținea că nu Ion a fost vinovat de seducerea Anei, ci ea însăși, ”căci ea l-a poftit în casă, ba chiar l-a ademenit, a premeditat, că Baciu era beat și Ion, se vede, n-a mai avut scăpare: ce vină avu flăcăul, dacă fata și-a căutat-o cu lumânarea? doar nu era prost să spună nu!” 

Nicio urmă de solidaritate feminină, nicio urmă de compasiune pentru Ana nu avea fetița, doar acuze. În plus, argumentul suprem în apărarea lui Ion a fost că Ana ”era urâțică, deci merita să sufere!”

La fel, s-a afirmat că Glanetașu, umblând pe la porțile Floricăi, măritată acum cu George, ”își recăpăta ceea ce era al lui, de drept...”, pentru că ”iubirea” scuză totul, inclusiv comportamentul abject, care-o  împinsese pe biata Ana la sinucidere.  Despre George niciun cuvânt de empatie, personajul a fost  ignorat, ca și cum nici n-ar fi existat... 

Dincolo de anecdotica situației, rămân niște concluzii: hrănită zilnic cu emisiuni de scandal, cu agresivitate și cinism, nația trăiește în confuzia generalizată a valorilor, a emoțiilor, a reacțiilor. Cel mai ușor este a condamna, nu a înțelege, a găsi vinovați, nu a găsi soluții, a da cu parul, nu a da explicații.

La serbările dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, la Putna, în 2014, a avut un cuvânt părintele Dosoftei Dijmărescu, vorbind despre momentele istorice de solidaritate ale neamului românesc. Remarca sfinția sa faptul că la prima ediție, în 1871, românii au venit din cinci țări diferite, pe unde trăiau, spre a se uni simbolic lângă un reper național. Au dat dovadă atunci de acea solidaritate care unește și smerește, așa o rara avis în această vară  plină de zâzanie.  

 „Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine”, spunea părintele Dijmărescu.

Astăzi, când pe facebook, pe bloguri și la televiziuni e cool să împrumuți din atitudinea caragialescă ”luptă, luptă și da-i, și dă-i și luptă, necusorule!” cu insurgenții covidului, mă tot gândesc la câtă dreptate avea părintele. Oare n-ar fi tocmai solidaritatea un remediu eficient în vremuri de pandemie?

  

Măceșe, ceai la plic

Aruncând o privire sumară în dicționar, observi că vocabula măceș are origine incertă. Având forma aproape identică unui cuvânt meglenoromâna, un dialect sudic al  limbii române, totuși proveniența cuvântului este îndoielnică. Banala plantă denumită științific rosa canina - popular trandafir sălbatic/ câinesc ori răsură - căreia i-au cântat ode poeții și de care au profitat din plin cosmeticienii, ne încântă cu florile ei alb-rozalii și astăzi, revanșă meritorie a unei origini fără pretenții de noblețe.

În copilărie, ne era interzis să mâncăm din fructele roșiatice, direct din lăstarii de pe marginea șanțului unde creștea un măceș pripășit, căci în miezul lor dulce-acrișor se ascundeau sâmburii acoperiți cu perișori alburii, despre care se credea că puteau provoca rușinoase mâncărimi și alte feluri de alergii sau înroșiri ale pielii.  

Măceșele coapte erau ingredientul din care o mamaie prepara o băutură astringentă, pe care o savurau cu lăcomie, după ce pândiseră procesul de fabricație destul de îndelungat, niște nepoți cu genunchi juliți în competiții prin praful uliței. 

Era o știință pe care-o deținea numai mamaia slăbuță și îmbrobodită, care punea în borcanul de sticlă transparentă fructele roșiatice-portocalii, zahărul și niscaiva alte marafeturi, peste care trântea niște flori de soc și acoperea totul cu capac. Din vreme în vreme, cu lingura de lemn de la Ioana, rudăreasa, amesteca prin amalgamul dubios de ingrediente care sfârâiau - o poțiune magică, pregătindu-se să devină băutura care pișca la limbă. Ehei, ce știau nepoții că  mamaia le oferea în pahar ditamai coctailul de vitamine, care țineau viruși, bacterii sau alte boli neștiute și nenumite la distanță?!

De altfel, doftoricirea asta empirică era apanajul tuturor mamaielor îmbrobodite din satul copilăriilor dintr-o vreme care nu mai este. De fiecare dată când se îmbolnăveau nepoții, îi puneau pe picioare cu remediile universal-valabile din arealul casnic: băi cu apă fierbinte în care trânteau câțiva pumni de sare grunjoasă, din cea din care se punea la murături, frecții cu spirt medicinal sau cu carmol, gâlcile din gât găbuite cu degetul înmuiat în gaz și o sumedenie de ceaiuri: de tei, de izmă, de sunătoare, de coada șoricelului sau de mușețel. 

Dintre toate, ceaiul de mușețel, al cărui miros i-a rămas nepoatei amprentat în memoria olfactivă, mamaia avea credința nestrămutată că funcționa ca un panaceu universal imbatabil pentru guturai, tuse, junghi, dureri de cap, de burtă, deochi sau lipsa poftei de mâncare, ce mai vorbă, mergea la orice! 

Fiert pe plită și strecurat prin tifon împăturit în patru, ca nu cumva să cadă vreun firicel din fiertura magică și să strâmbe din nasul insignifiant nepoata îmbufnată și pretențioasă, ceaiul călduț era băut fără zahăr și fără proteste. 

Preparat întotdeauna din florile culese de mâinile mici și harnice ale nepoților, uscate apoi în odaia de la drum, pe foi de ziar, la loc curat și răcoros, băut la indicațiile bâtrânei cu părul alb, împletit în două cozi strânse cu dichisuri de panglici la spate, acoperite de basmaua de văduvă de timpuriu, de la 50 de ani, ceaiul ăla amărui și înmiresmat  făcea adevărate minuni, căci totdeauna treceau toate, ca și cum le-ar fi luat mamaia cu mâna. 

Poate pentru că nicio clipă o mamaie nu se îndoia de efectul magic al plantelor ei de leac? 

Poate pentru că umbra făpturii slăbuțe a mamaiei și autoritatea vorbelor ei funcționau ca o lege nescrisă și imprescriptibilă în mintea nepoatei cu ochii mari, și rotunzi și negri ca niște nasturi de palton? 

Întrebărilor acestora, care se prind acum de căpătâiul fustei unei realități fără mamaie și fără copilărie, nu le găsesc nepoții nepricepuți  nici astăzi răspunsuri... 

Ele rămân în apele mișcătoare ale oglinzii unui trecut pictural și naiv,  în care se aud  glasuri de mamaie strigându-și pe nume, în liniștea uliței toropite la amiază, nepoții care nu se mai zăreau neam prin bătătură! Trecuți drumul, se strecuraseră în curtea grădiniței închise în timpul vacanței de vară, a cărei curte își legăna apetisante ierburile foșnitoare, înșelând vigilența bătrânei care-o păzea, ascunsă în sărăcia albă a căsuței ei de chirpici, pentru somnul de după-amiază, momiți de zumzete, de parfumuri și de gustul libertății. Mamaia îi găsea totdeauna și-i punea să culegă mușețel...

Tulpinile firave și verzui se încurcau printre degetele rozalii de la picioare, ieșite din sandalele cumpărate de la raionul de încălțăminte pentru copii al magazinului Muntenia, mânuțele lor harnice prindeau cu grijă și competență, unul câte unul, între degetul arătător și cel mijlociu, bumbii aurii, brodați pe margini cu laptele petalelor fragile, aruncându-le în pungulița în care se umezea, mângâiat de soare,  mormanul de corole mirositoare. 

Pictură naivă și dulce ca felia de pâine umezită cu apă și presărată cu zahăr, delicatesă primită ca răsplată pentru cumințenie și hărnicie. 

Deunăzi am constatat că în satul copilăriei nepoatei cu ochi mari, și negri și rotunzi ca nasturii de palton nu se mai găsește azi pe marginea șanțurilor benignul mușețel. Civilizația l-a extirpat, odată cu praful de pe uliță și cu tufele de măceș, care mai cresc azi doar în versurile lui Macedonski.  

Azi cumpăram măceșe și mușețel la plic,  insipide, cu gust de hârtie igienică și cu miros la fel de incert ca și etimologia vocabulei sus-numite. Civilizația ne-a dăruit copilăria asezonată cu tablete și jocuri pe ecranele smartphonului, ne-a adus diferite sortimente de ceai la plic cu arome surogat, dar ne-a furat, iremediabil, paradisul nespectaculos al pajiștii în care niște copii culeg mușețel, fir cu fir, cu degețele răbdătoare și conștiincioase, descoperind în mod nemijlocit viața pământului darnic și miraculos. 

Azi, constați că tot farmecul simplității parcă s-a pierdut, că totul a devenit un surogat de viață și de normalitate, azi există copiii ce n-au văzut niciodată cum arată mușețelul și abia dacă știu cum arată o vacă din cărțile cu ilustrații sau de pe ambalajul de ciocolată... 

Numai umbra unei mamaie îmbrobodite indiferent de anotimp, și aroma ceaiului de mușețel și fâlfâirea în soare a florilor roz-albe de măceș stăruie în plicul memoriei unei nepoate cu ochi mari, și negri și rotunzi ca nasturii de palton... 

 

”Fiți atenți la baobabi!”

Jurnal de front

Te trezești dimineața și zâmbești, recunoscătoare, soarelui care se întrevede printre nori, atât de dorit după atâtea zile ploioase. Mulțumești, în gând, lui Dumnezeu pentru lumina zilei și binecuvântarea unei noi deșteptări din somn, deschizi ușa balconului să intre aerul proaspăt al celor 6,50 ceasuri ale dimineții și pornești spre ziua care vine, disciplinându-ți inima, căci nu e potrivit să bată cu puterea asta -în definitiv, are-n buzunare 43 de solsțiții de vară! 

Ziua alunecă încet spre tot felul de provocări, îți vine pe alocuri să sufli-n pumni și să te iei la trântă cu toate felurile de gusturi: al vorbelor ieșite ca turturelele speriate de ciori, al gândurilor pe cicatrici, ca niște roți de car pe drumuri mocirloase, al  mugurilor care nu s-au mai făcut flori. 
Te căznești  să nu cazi din nădejde și din punțile dinspre inimă spre alte inimi, să înalți și cele mai ciunte visuri și să hrănești și cele mai anemice bucurii, ca să se facă mari, maaaaari cât ... roata cașului pe care l-a scăpat corbul în gura flămândă a vulpii...  

Cred că așa te pregătești să închei prima zi din restul celor în care n-ar mai trebui să existe memorie. 

Un singur gând, de la Paler: ”Uneori dacă aș putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aș face-o.”

”Toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții”

În preajma comemorării lui Eminescu,  reflectezi cu tristețe la acest destin care s-a mistuit atât de rapid într-un foc parcă nelumesc, al propriei genialități. 

Destin este neologismul corespunzător la noi ideii de soartă, de forță supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod irevocabil ce se petrece în viața omului. E un cuvânt pe care l-am împrumutat din limba franceză, care ni s-a părut, probabil, mai elegant decât cel de origine, de la strămoșii latini, sortis, poate mai potrivit nouă, mai ales având în vocabular și expresiile populare ”a arunca soții” sau ”a trage la sorți”, care presupun intervenția hazardului într-un mod vizibil, practic chiar.  

Credința în soartă nu ține neapărat de un fatalism specific exclusiv românului, ci este o atitudine universal valabilă, care ține de gândirea  magico-simbolică, indicând  dependența văzutului de nevăzut. 

Manifestarea românească a acestei credințe comportă însă câteva aspecte interesante, căci prin expresia „așa i-a fost soarta” românul reacționează în fața inexplicabilului morții năpraznice, a ceea ce nu poate nici înțelege și nici stăpâni, dar trebuie să accepte. 

E admirabil cum, socotit neinstruit, țăranul român a știut, instinctiv, că există ordine superioară în univers, iar acceptarea, deși mai totdeauna dureroasă, este singura cale de a merge mai departe pe un drum al vieții nu de puține ori foarte accidentat. Socotea asta datorie și lege, în fața nenorocirii se mângâia cum putea, timp rămas de oblojit rănile era puțin, căci grija vitelor, a unei case adeseori plină de copii sau lucrul pământului nu așteptau.

Sorții îi era rezervată și găsirea partenerului de cuplu, numit în tradiția populară „cel sortit”, la fel cum și consecințele alegerii erau puse tot pe seama aceleiași sorți, mai galantoană ori mai cărpănoasă. Cum în lumea țărănească oamenii anevoie se despărțeau, însoțirile fiind de cele mai multe ori pentru tot restul vieții, în cazul în care alegerea nu fusese prea fericită, cei doi se nevoiau unul cu altul, năduful rămânând a fi vărsat tot pe soarta cea rea, căci pe cine altcineva ar mai fi putut da vina? Și, oricum, la ce bun?    

Nu ne miră că, având origini țărănești și trăind în paradigma unui veac romantic și superstițios, tot în aceeași cheie a culpabilizării sorții gândeau și eroii celei mai celebre povești de dragoste din literatura  noastră: Mihai Eminescu și Veronica Micle. 

Fatalist din fire, Eminescu se considera pe sine ”unul din oamenii cei mai nenorociți din lume”, neiubit de nimeni afară de Veronica, ducând o viață „deșartă de bucurii”, în care se culpabiliza că ar fi atras-o,  ca într-un ”cerc fatal”, și pe aceasta. Iubind-o și fiind, la rându-i, iubit de Veronica, Eminescu era convins că a atras în mod ineluctabil și asupra ei ”ura cu care oamenii îl onorează”. Istoria ne-a demonstrat că a și avut dreptate! 

Deseori în scrisori poetul asociază ”nimicniciei” sale un destin orb și vrăjmaș, ba altădată, cu un umor amar, atribuie agravarea unor suferințe fizice, în care se pare că se afla când a creat Luceafărul, unui destin hristic, de eternă suferință: ”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi.” 

Imposibilitatea de a fi împreună cu iubita, Eminescu o punea - cum altfel? - tot pe seama sorții neprielnice: ”fatalitatea că mi-i atât de dragă și atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.”

Veronica, fire neliniștită, ”presimțea deseori nenorociri”.  ”Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii ” îi scria ea poetului,  ”scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”  Deloc surprinzător, dacă luăm în considerare viziunea ei despre viitor: ”câtă vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poți aștepta la cea mai mare durere.” 

Căzând în capcana de a o socoti pe acestă femeie inferioară lui Eminescu, mulți nu au putut găsi explicația cum oameni atât de diferiți ca fire și ca inteligență au putut fi într-un mod atât de fatal marcați de o  pasiune erotică? Poate că, de fapt, n-au fost chiar atât de esențial diferiți?! 

Recitindu-le corespondența, nu poți să înțelegi povestea lor de iubire doar raportându-te la circumstanțele istorice și la unele sincope de comunicare, fără a nu atribui și oarecărei fatalități un rol însemnat. În scrisori găsești, pe lângă efuziunile amoroase ori acuzele lipsurilor materiale, și suspiciunile, frământările din gelozie ori a intervenției unor terțe persoane. Deloc străine oricărui cuplu oarecare, dar care probează, prin deznodământul poveștii, preexistența convingerii amândurora că sunt sortiți unui „amor trist și nefericit”.

Doar adversitățile unui destin crud, ajutat de cerbicia poetului, au împiedicat-o pe Veronica de a-i fi de prea mult folos lui Eminescu în timpul bolii, astfel că poetul moare singur, iar la înmormântare este însoțit doar de la distanță de îndoliata lui iubită, nevoită să se ascundă de oprobiul public.  

Gestul ei fatal, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, e poate și el circumscris unei aruncări de sorți nefaste care i-a urmărit, oferindu-le, cum spunea Veronica, doar ”fericirile care nu te fericesc”. 

Destinul orb îi alege, poate, pe unii oameni cu o putere de a iubi care împinge existența la marginile riscante ale nebuniei, dar ei sunt cei care transformă a trăi în a te dedica unei ființe pe de-a-ntregul, uneori până la lepădarea de propriul sine. 

În căutarea unei fericiri iluzorii, pun toată energia unei devoratoare pasiuni, pentru că sunt convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și de firesc zidit în sâmburele de duh ascuns în ființa noastră, încât trece dincolo de ceea ce rațiunea acceptă ca rezonabil ori firesc. 

E un fel de circumstanță atenuantă a acestor oameni care trăiesc la limitele imposibilului, sfidând convențiile și condiționările de tot felul, care se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă...

Cei care năzuiesc spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el, acceptă riscul să nu-l atingă niciodată, căci nu garantează nimeni reușita în materie de fericire sau de... ceruri. 

E un dat, parcă de la începuturile lumii ”Căci scris a fost ca viaţa ta /De doru-i să nu-ncapă,/ Căci te-a cuprins asemenea/ Lianelor din apă.”, dar care nu poate deveni realitate decât dacă nu i te împotrivești. 

Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, plătind prețul unor sorți răi, atât ei, cât și Eminului ei iubit...  Astăzi, asemenea credințe socotite iraționale, ridiculizate și aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, ori gestul Veronicăi ar deveni subiect de știri, disecat cu mefiența caracteristică unei lumi fără iluzii și fără naivități. Dar, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra?