Zahn-seide

Nu știu câți dintre noi cunoaștem bine limba germană, ba cei mai mulți habar n-avem de ea, așa că o să menționez de la început că termenul zahn-seide înseamnă mătase de dinți. E o structură elegantă pentru ceea ce noi numim banal ață dentară, denumire pasămite aleasă pentru anumite calități ale mătăsii: subțirime, finețe, continuitate a firului, cât și rezistență, pentru a o face utilă spațiilor extrem de înguste dintre dinți. 

La o simplă căutare pe internet, aflăm că utilizarea mătăsii pentru igiena dentară i se datorează dentistului american de origine iudaică, Levi Spear Parmly, din New Orleans, considerat inventatorul prozaicei ațe dentare. 

Nu vom cădea însă în capcana explicațiilor acestei invenții atât de utile, dar atât de insipide ca subiect, ci vom profita să ne legăm cu firul de mătase de alte realități mai aspre și mai puțin nobile, dar nu și mai puțin rezistente din existența noastră cotidiană. 

Și, pentru că tot vorbim despre ... fire, înnodăm firul vorbelor de azi de cel dintr-o postare anterioară, în care schițam în fuga condeiului câteva rânduri despre rolul gurii omenești. Înțelegem astăzi să ne revendicam superioritatea în fața animalelor tocmai prin faptul că gura este indispensabilă nu doar hrănirii, ci rostirii cuvântului, marca de recunoaștere a existenței noastre raționale. 

Cuvântul face pe om rudă a lui Dumnezeu, Cuvântul de la început, prin care, așa cum zice Scriptura, ”toate s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”( Ioan 1, 3) și a fost dat în dar omului de către Creatorul lui pentru a pune ”nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului”, cum aflăm din cartea Facerii (Facere 2, 20) și pentru a da slavă lui Dumnezeu, după cum spune psalmistul: ”Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului.”( Psalm 144, 21). 

Gura ne este, prin urmare, motiv de mare fală, pentru că, prin glasul și cuvântul ei, omul se poate înălța și se poate mântui. Însă, în aceeași măsură, tot gura îl poate pierde pe om, prin cuvintele lui omul putându-se  face de rușine cel mai lesne, căci  ”din prisosul inimii grăieşte gura.”(Matei 12, 34), cum spune însuși Hristos. Primul om, Adam, s-a alungat din rai nu când a păcătuit, ci când s-a ascuns și a mințit; în locul recunoașterii greșelii, a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe... Si se pare că n-a învățat nimic, cu această meteahnă rămânând până astăzi, dând mereu vina pe altcineva pentru slăbiciunile sale! Cum spune proverbul: năravul din copilărie n-are leac nici pe vecie! 

Deseori, graiurile gurii ies la lumină zdrențuite de dinții întunericului din om: strâmbe, rele, mincinoase și, în asemenea hal pervertite, mușcă din inima celuilalt - fratele, pe care i s-a dat poruncă să-l iubească, să-l îmbrățișeze ori, dacă nu poate, măcar să-l rabde. 

Pandemia recentă, cu regulile ei sterpe de distanțare ”socială”, a picat mănușă  pe neputințele omului de a-și îmbrățișa fratele de același neam și, uneori, chiar de același sânge. În numele ”protecției” s-a certificat și s-a justificat o impotență de care, în suflete, lumea este virusată în mod fatal demult, încât  distanța fizică n-a fost decât un semn al realei prăpastii emoționale.  

Acum, de la distanța regulamentară (citește: din fața tastaturii laptopului sau a telefonului mobil!), omul practică fără preget, rezerve sau măsură mușcătura cea de obște, prelingându-i-se, printre buzele otrăvite de veninul imprecației sau al invectivei insalubre, sângele neomeniei, neprieteniei, invidiei și vrajbei celei de toate zilele. 

Satisfăcut că l-a ”taxat” pe celălalt, cu care se află cumva prin arbitrariul circumstanțelor într-o adversitate oarecare, savurează gustul deșănțatelor vocabule emise în spațiul public,  spre reducerea la tăcere, umilirea sau anihilarea celuilalt. Ticluite în cămara minții înnegrite de resentimente și pizmă îl murdăresc pe ”dușman” așa de tare, încât, cum spune vorba din popor, nici toate apele din lume să nu-l mai spele.  

Dinții vrajbei sociale se ascut progresiv, sunt din ce în ce mai tăioși, anomalia cuvântului de la periferia limbajului devine obișnuință, ne lovim de ea zilnic pe facebook,  la televizor sau aiurea - transformată în slogan electoral și în mijloc de a-ți demoniza adversarul politic.  Este binecunoscut fenomenul halucinant al ultimilor ani, expresie a indigenței intelectuale și morale a unei societăți care nu găsește nimic mai bun decât să se coalizeze pentru a-și exprima nemultumirile în jurul unor  cuvinte extrase din rezerva fetidă a scabrosului, cu care defilează mândri, nevoie mare, ca și cum ar fi un titlu de bravură. Au căzut în această capcană nu doar „talpa țării”, fără pretențiile reflecției îndelungate, ci și fețe mai „crăiești”, cu statut de formator de opinie, personalități stindard ale mișcărilor și orientărilor ”rezistente” cu grătar. 

O infinită deversare de obscenități și de neghiobie devine cutumă și între cunoștințe, și între prieteni și în familii, ni se strecoară între noi și ia locul, găsit gol, al vorbelor de mătase, al cuvintelor ”cu mănuși”, al observației juste. Ne deprindem treptat să trăim cu anomalia, să n-o mai sancționăm, s-o acceptăm și s-o considerăm normală, în pandemia ignobilă a autosuficienței trufașe și oarbe. 

Civilizația înseamnă mătase, înseamnă iscusința creării de legături între lumi, de aducere a misterului  aproape, alianță și cooperare, chestiuni de finețe și diplomație. 

Mătasea politeții, eleganței și mângâierii foșnitoare, care se ascunde într-un cuvânt, poate câștiga inimi, poate clădi punți, poate fărâma zăvoare și poate, la fel de bine, igieniza... gura.

În lipsa ei rămânem numai dinți feroce, care sfâșie. 

Să reiterăm instinctul atavic, dovedit din antichitate ca generator al atâtor orori și anulări ale drepturilor - Homo homini lupus -  într-o societate și așa derutată și dezbinată, oare nu e sinonim cu reactualizarea unei paradigme falimentare? 

Capcana baciului moldovean și a bâtei ... în balta publică

Recursul la mituri ca elemente de rezistență ale unei culturi este un act de sanitate și de igienă cognitivă. Și colectivă. Protejarea acestora este obligatorie în vremuri de răstriște, de pandemie morală și intelectuală. Am zice mai necesară decât protejarea prin scutul măștii chinezești pentru viruși vremelnici, căci virușii sunt, până la urmă, neutralizați în mod natural de către imunitatea organismelor sănătoase, care luptă pentru supraviețuire, pe când valorile identitare rezistă numai dacă sunt asumate, perpetuate și apărate conștient de către o comunitate etnică. Pentru că ele conferă identitate, asigură memorie colectivă și orientare stilistică performantă. 

Cum în matricea stilistică a românilor, ca și a altor popoare latine sau balcanice, predomină stilul cultural afectiv, sunt potențate valorile tradiționalismului și ale credinței religioase, valori individuale puternice și extrem de rezistente, tocmai acestea sunt cel mai puternic amenințate în contextul atât de controversatelor tendințe de uniformizare, aduse pregnant în discuție în ultima vreme.  

Miturile naționale au făcut obiectul unor studii de excepție ale unor mari personalități pe care le-a avut cultura română - amintesc doar câteva nume: Alexandru Odobescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Unul dintre ele, prezent în splendida baladă Miorița, și-a câștigat un statut privilegiat. Situată de Călinescu între miturile reprezentative ale neamului, care consacră un mod de existență pastorală și un profil spiritual românesc súi-géneris,  a făcut obiectul unor splendide analize și interpretări. S-au scos la iveală frumusețea stilistică și bogăția de semnificații deosebită, în special în ceea ce privește condiția neobișnuită și tragic enigmatică a eroului, reprezentativ pentru capacitatea de transfigurare a condiției umane de care dă dovadă poporul român. Un sens mai înalt decât paradigma obișnuită, care dovedește o timpurie conștiință a sufletului nemuritor și a unei existențe care transcende efemera viețuire în trup.

Consacrându-i valoarea și îngrijindu-se de a-i asigura rezistența peste timp, programa școlară a inclus textul acesta atât de frumos în manuale, nu pentru o superficială memorare de versuri populare, ci spre cunoaștere, studiu, înțelegere și voită neuitare în mințile și în conștiințele viitorilor adulți, cetățeni și patrioți. Și, mai întâi de toate, români, o nuanță extrem de necesar de a fi punctată. 

Este modul prin care operează școala românească, atât de blamat astăzi de cei care n-au prea iubit această instituție esențială, pe care se grăbesc s-o defăimeze, uitând că îi datorează extrem de mult. 

Este și modul prin care instituțiile statului și oamenii care le conduc ar trebui să protejeze patrimoniul cultural al acestui neam. O măsură nu numai necesară, ci și obligatorie pentru liderii prezumat de bună credință, meritorii, posesori ai unei bogate zestre culturale, cu un orizont vast și o vocație de lider, de păstor, de baci al turmei a cărei sănătate și integritate, fizică, dar și morală, se angajează s-o asigure. 

Urmând demersul nostru anterior, al mărturisirilor unor subiective înțelesuri ale cuvintelor, ne vom opri asupra personajului  central al baladei noastre, ciobănașul modovean, care a suscitat atât de nedrepte, uneori, bâte ale relelor înțelegeri și catalogări.  

Termenul baci are în dicționar etimologie necunoscută, așadar, ca și alte cuvinte cărora nu li s-au putut demonstra proveniența, ca abur, ameți, cioban, batal, ciomag, baltă, gard, ghies, măgar, năsărâmbă, sterp, sarbăd,  ș.a.m.d. e păstrat în zestrea lingvistică de la strămoșii daci. Vine, așadar, din timpuri străvechi, din care a străbătut, și el și îndeletnicirea, drumul  transhumanței pe plaiul - n-am cum să rezist ispitei livrești de sorginte blagiană, prea e frumos spus!- ”indefinit ondulat” în care ne ducem și noi existența.  

Recurgând tot la dicționar, aflăm că baci este ciobanul care are numărul cel mai mare de oi în turmă, este superior celorlalți păstori, are atribuții administrative și poziție privilegiată, dar și sarcini de o vitală importanță pentru această ocupație: e  însărcinat cu prepararea brânzei, urdei și untului, care constituie principala sursă de hrană a ciobanilor și care sunt și valorificate, pentru acoperirea altor necesități. Informațiile ne servesc spre acoperirea, măcar în parte a semnificației acestui cuvânt, ale cărui sonorități complexe, date de coexistența unei oclusive bilabiale sonore b și a unei africate surde c, spun ele însele povești misterioase, a căror deslușire integrală încă se lasă așteptată.  

Așadar, baciul este cea mai importantă persoană pentru turma lui și este, în același timp, direct și întru totul responsabil de buna ei administrare, necesitând un comportament responsabil și perseverent, așa cum este consacrat în tradiția păstorească de la daci.

Tot din timpuri străvechi străbate până la noi și o descriere fizică a străbunilor noștri, despre care știm că erau blonzi și roșcați, pe columna lui Traian apar bărboși, în ițari și cojoc, luptând cu determinare,  detalii cu oarecare semnificație, care nu i-ar putea califica nici pe departe niște pământeni blânzi din fire, molâi, placizi, poltroni sau slabi de înger.

Mai mult, nimeni altul decât părintele istoriei, Herodot, consemnează că geții, adică dacii locuitori la câmpie (!), sunt ”cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Două atribute cel puțin interesante, dacă ținem seama că ocupațiile principale ale dacilor nu erau de natură militară, ci agricolă, așadar deloc emblematice ca potențial agresiv sau combativ. Bărbăția, tot dicționarul o definește recurgând la termeni caracteristici unui războinic tipic: curaj, putere, energie, vigoare și forță. Exponențiale, așadar, pentru un soldat, mai mult decât pentru un baci, fără a fi neapărat contradictorii. 

Ce l-ar fi putut determina pe istoric să definească astfel un neam, dacă nu evidența calității, prin care ei s-au făcut remarcați în coordonatele unui spațiu vast, pe care l-au stăpânit nu numai prin forța armelor, cât mai ales prin cea a spiritului? Ne simțim îndreptățiți să credem că dacii erau oameni abrași, care au ales voluntar să-și trăiască viața cu bărbăție, în virtutea credinței că sufletul lor este nemuritor.  

Dreptatea, echivalentul lipsei de fățărnicie, nepărtinirii și integrității morale- nu pierdem din vedere gradul de comparație folosit de Herodot, superlativul de superioritate! -  nu par a se înscrie, nici ele, în lista trăsăturilor definitorii unui tipar etnopsihologic fragil, susceptibil de pasivitate, indolență și fatalism, ci a unui neam care dă oameni capabili de să viețuiască superior și exemplar. 

Un neam care s-a manifestat creator, născând propriile mituri din contopirea existentei umane cu seva propriului pământ. Iar miturile, ca acte umane paradigmatice, sunt ”mai adevărate decât realitatea”, cum afirma cândva Blaga, ne conferă legitimitate pe aceste meleaguri și merită pe bună dreptate a fi cunoscute, iubite și ocrotite. 

Veți înțelege de ce am avut o revelație tristă în urma debitării în spațiul public a unor inepții de la cel mai înalt nivel, fiindu-ne clar că accepțiunea termenului de lider al unei comunități este astăzi flagrant uzurpată de posesorul unor asemenea mostre de limbaj și concepție: ”Avem o poezie, Miorița, vă spun sincer că susțin să fie scoasă din programa școlară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine. Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moștenit nu din cauza noastră". 

Declarația aparține primului ministru de astăzi al României, echivalentul contemporan al păstorului turmei autohtone, cu responsabilitățile aferente unei astfel de poziții, dar în vădită neconcordanță cu acestea. Și totodată în ridicolă impostură, căci se pronunță într-un domeniu care-i depășește cu desăvărșire competența. 

Dacă mai adăugăm evidente dificultăți în utilizarea registrului standard al limbii române și a gramaticii normative, afirmăm că demnitarul nostru nu poate fi bănuit a avea în comun cu străbunul dac decât unele metehne mai puțin dezirabile, devenite celebre prin sancționarea lor aspră de către regele Burebista, care se spune că ar fi ars, în scop didactico-profilactic, toate viile. 

Întorcându-ne la prezentul cotidian, cu greu putem afirma că societatea românească este refractară la nou sau fatalistă în mentalități. Vedem cu toții cum idei noi, considerate progresiste, au prins destul de repede la români, care au împrumutat idei foarte la modă în societățile occidentale, recuperând ”decalajul” față de societățile occidentale, nu totdeauna cu un solid discernământ. Ba, uneori, ”bătând și cărări nebătute”, care ne-au adus o faimă nu de puține ori negativă... 

Mai mult, într-un studiu despre trăsăturile și valorile etnice atât evaluate, cât și integrate ale românilor dobrogeni, cei mai reprezentativi urmași ai dacilor de la Pontul Euxin, fatalismul, în sensul acceptării ideii de soartă și predestinare, se afla ca trăsătură națională pe un codaș loc 48 din 50. 

De asemenea, în percepția publică a altor minorități conlocuitoare, fatalismul a apărut ca o trăsătură încă mai puțin reprezentativă pentru români, fapt ce demonstrează cu asupră de măsură că, de la intrarea baladei Miorița  în conștiința publică, adică de mai bine de un secol de când, descoperită în munții Vrancei de Alecu Russo, a fost trimisă lui Alecsandri s-o publice, nu a avut niciun impact negativ asupra mentalităților românilor. Am spune chiar dimpotrivă, textul folcloric contribuind la îmbogățirea culturii naționale, servind uneori chiar ca sursă de inspirație pentru literatura cultă.  

Să afirmi că baciului din balada atestată drept tezaur inatacabil al culturii românești îi va fi fost definitoriu fatalismul, stupida inacțiune în fața unui pericol iminent și o mentalitate contrară principiilor evoluției este o inepție! Ea demonstrează un bagaj de cunoștințe precar și o înțelegere de nivel suburban a realității, menită, la fel ca și expresia utilizată de premier, să ”nu cadă bine” în conturarea profilului intelectual al acestui demnitar. 

Și credem că ar mai fi și „alte lucruri care nu cad bine”, precum imixtiunea neprofesionistă într-un domeniu nestăpânit, ignoranța crasă,  autosuficiența fudulă, vidul ideatic și lipsa de atașament față de România și valorile culturii naționale. Toate, de natura unei evidențe care nu i-ar face mândri pe aprigii daci, capabili de sacrificiul suprem pentru moșia și cerul lor,  de modul în care au evoluat intelectual și moral  urmașii  care au astăzi în posesie toiagul de păstor al națiunii. 

Preluarea unor idei false, foarte des vehiculate astăzi de unii năimiți, care încearcă distrugerea unor repere fundamentale ale culturii române de către un demnitar al statului român este în măsură a ne întrista, a ne îngrijora și a ne pune multe semne de întrebare. Deși jenante și descalificante, atât pentru individ în sine, cât și pentru poziția publică din care sunt emise, având în conștiința publică efectul plastic al  datului cu bâta în...baltă, genul acesta de afirmații reprezintă expresia unui mod de gândire periculos prin superficialitate și denaturare a adevărului. Ele sunt de natură a genera efecte dramatice pentru viitor, în special pentru tinerii care, victime ale degringoladei generalizate, animați de spiritul de frondă în virtutea vârstei lor, auzindu-le, ar putea lua în derizoriu însăși ideea de valoare culturală. Ori tentației deconstrucției este hazardat să cădem pradă, știut fiind că lesne este a dărâma, dar anevoie a construi. 

Parcă Burke spune undeva că este suficient ca oamenii să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe?

Un semnal de alarmă donquijotesc poate, un far în întunericul ce domnește peste marea de indolență se doresc a fi rândurile de mai sus. Sau poate o altă formă în care proiecția de lumină din mit a dacilor bărbați și drepți ne revendică. 

Bucuria cu majuscule

”Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri!”
T. Arghezi

Ca profesor, mai cu seamă ca profesor de limba română, existența mea este în mod ambivalent și indisolubil legată de copii și de literatură. Și, asumându-mi și unele stereotipii, deși tocite de o folosință prea des neconformă cu realitatea, de aceea și lipsite de credibilitate în ultima vreme, îndrăznesc să afirm că, în ceea ce mă privește, este la fel de indisolubil legată de bucurie și de iubire. Căci cred că nu poți fi Profesor dacă nu iubești, în mod real și fără emfază, copiii. Și, la fel, dacă nu iubești și nu te bucură mai întâi pe tine ceea ce predai. 

Pentru mine profesia mea este, fundamental, un mod de a conjuga verbul ”a iubi” la toate timpurile. La trecut, prin iubirea față de valorile culturii române, nelăsându-le pradă apei Lethe, la prezent, prin a-i iubi fără echivoc pe copiii pe care-i ajut să învețe, spre a se depăși și a mă depăși -or asta implică, obligatoriu, și un al treilea timp: viitorul, pentru că Profesorul seamănă azi sămânța luminii din el, ca să rodească lumină în Omul de mâine.

Ca profesor de limba și literatura română, poezia cea mai apropiată de sufletul meu este poezia lui Tudor Arghezi, căruia îi păstrez o dragoste statornică și nemincinoasă.  (Și căruia-i datorez, într-o paranteză fiind spus, reverență pentru fiorul neliniștilor metafizico-religioase ale tinereților mele ... și-o carte, un proiect ambițios, rămas doar la stadiul unei lucrări de licență la finalul universității, dar abandonat editorial în vâltorile circumstanțelor.)

Arghezi, poetul iubit deopotrivă de copii și de adulți, schița într-un Creion cea mai frumoasă definiție a copilăriei: spiritul ludic, candoarea autentică și infuza bucurie. 

Ca profesor, de  1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, îți doresc, copile drag, să lași deoparte jocurile pe dispozitivele electronice și să alergi prin iarbă, spre soare, să te joci (fie și de-a v-ați ascunselea) cu o altă ființă omenească - reală, nu virtuală, oricât te-ar speria apocalipsa covidului - să râzi cu poftă, să crezi nestrămutat în frumos, imposibil și poveste, să-ți păstrezi inocența și curiozitatea, să citești, să te rogi, să respecți omenia din oameni, să iubești până peste marginile iubirii și să păstrezi în seninul privirilor zglobii plenitudinea unei clipe nepretențioase, de care numai un copil, ca tine, se bucură cum se cuvine!  

Fii bucurie ție și celor ce sunt privilegiați să te aibă și nu te uita pe tine, cel de acum, nici când vei fi adultul plin de responsabilități de peste ani! 

La mulți ani copile, Bucuria cu majuscule! 

 

Masca lui Zorro sau reflexul din oglindă

    Zorro a fost, în lumea hispanofonă, un erou de hârtie, un justițiar care-a luptat pentru drepturile celor mulți și, din această cauză, ca toți eroii care întruchipează, de fapt, niște dorințe universal inepuizabile, și-a câstigat faima pe mapamond.  Și nemurirea, căci vulpoiul mexican a fost întruchipat, pe rând, de nume celebre ale cinematografiei mondiale, apreciate astăzi mai mult sau mai puțin, etalonul variind în funcție  de evoluția gusturilor de-a lungul timpului. 

    Ceea ce reține memoria colectivă de la noi despre Zorro sunt chipurile lui Alain Delon sau Antonio Banderas, cele mai cunoscute și mai atrăgătoare exemplare masculine care l-au interpretat în filme arhicunoscute și, desigur, faptul că purta mască. Celelalte detalii se supraadaugă, precum ze-ul pe care-l făcea pe piepturile victimelor, semn distinctiv al animalului cu care se identifica ( zorro în limba spaniolă însemnând vulpe) ori pălăria neagră andaluză, dar asocierea esențială a personajului  Zorro este cu masca neagră purtată pe ochi.

    Masca era folosită de Zorro exact în sensul în care o definește articolul de dicționar : bucată de stofă, cu  care își acoperă cineva o parte a feței pentru a nu fi recunoscut, convenție generatoare a unui dublu efect: a proteja și a înșela, a ascunde și a seduce printr-o imagine falsă. 

    Masca lui Zorro îi acoperea acestuia ochii și fruntea, adică zonele superioare ale fizionomiei, simbolizând rațiunea atotcuprinzătoare, șiretenia și vigilența, atribute indispensabile în lupta cu răul, făcându-l astfel invulnerabil. Gura însă, un simbol al comunicării polifonice, îi rămânea descoperită. Gura cu care să să exprime acuzele la adresa răufăcătorilor, asupritorilor, bogaților nemiloși, fanfaronilor... Gura ca simbol al erosului, cu care donjuanul zâmbea frumoaselor señoritas or cu care șoptea vorbe înflăcărate, sub soarele torid al Californiei ... Și, nu în ultimul rând, ca simbolul exprimării libere a ființei raționale, care alege să lupte împotriva iraționalului și întunericului, sfidând iraționalul și întunericul care stă la pândă în el însuși.   

    Masca dezvăluia, așadar, o ambivalență pe care o purta în sine - alegere voluntară sau damnare?- eternă contradicție a firii omenești: erou și proscris. Ambele asociate vulpoiului, care în diferite mitologii este simbolul unui erou civilizator sau al unui ipochimen capabil, prin desele metamorfoze, să inducă în eroare, să ademenească, să farmece, să înșele și, în cele din urmă, să ducă în infern. 

    Ambivalență pe care ne-o regăsim în clipele de taină, când ne sondăm conștiința însă, preferând să ne punem peste suflete masca noastră cea de toate zilele, nu prea vrem s-o recunoaștem. 

    Erou te simți atunci când te bați pentru o cauză, fie ea și cu armele mai puțin convenționale ale cuvintelor, dar din oglindă te privește, răsturnată, imaginea alter-egoului șarlatan și vulpoi, când vorbele nu-ți sunt decât talgere zornăitoare, neacoperite de fapte. 

    Cu ochii creezi ancore care leagă- nevăzute -suflete, atunci când adevărul privirii tale sădește în celălalt  flori de emoție și adevăr, ce trăiesc perpetuu, dincolo de timp, în timp ce, tot cu privirea împinsă de gânduri ucigașe, pe sub gene, tâlhărește, înțepi platoșa de lumină de pe fratele tău. 

    Cu gura rostești jurământul de credință nevinovăției sau naivității din idealurile tinereților și tot cu graiul gurii apostaziezi în scuzele cu care te amăgești, în promisiunile pe care ți le încalci, în adevărurile încomplete pe care ți le servești- deplorabilă compensație!- ca să nu-ți recunoști înfrângerile de vis.  

    Mulțimea Ze-urilor trasate de Zorro pe pieptul victimelor le simți în lacrimile unei iubiri sugrumate de compromisuri, concesii sau dezertări, în căderea ireversibilă a aripilor de pe umerii plecați sub poverile remușcărilor pentru tot ce-ai fi putut să faci și n-ai făcut, pentru tot ce-ai fi putut să fii și n-ai fost... 

    Masca lui Zorro -reflexul din oglindă în care transpare sufletul tău așa cum nu vrei să-l știe nimeni...     Azi, când masca a intrat în firescul cotidian, căci umanitatea întreagă portă masca peste chip spre a se împotrivi încoronatului dușman nevăzut, ce se grăbește a secera înaintea secerișului, ai curaj să-ți sfâșii și masca lui Zorro cel ascuns în apele oglinzii? 

    Ai curaj să evadezi din capcana resentimentelor, a lașităților, a incertitudinilor și să-ți sfâșii masca de  pe chipul pe care ți l-a împrumutat Cel din slavă, care induce și te induce în eroare?

    Ai curaj să înfrunți, ca oarecând Narcis, apele și să vezi ce chip te privește din oglindă?   Ai curaj să suporți?...

 

asimptomaticii

Unul dintre cuvintele foarte prezente pe buzele tuturor astăzi este asimptomatic.  Prezent aproape în toate discursurile publice, în toate postările de pe rețelele de socializare ab nauseam, mai mult sau mai puțin potrivit, termenului devenit ”la modă” merită să-i acordăm puțină atenție, fără a avea pretenția că îi vom dezvălui altceva decât o etimologie... subiectivă. 

Este bine să precizăm ab inițio, ca să știm cu cine avem de-a face, că termenul ne vine de la greci,  adică aceia care sunt responsabili și de alte ... daraveri detectabile în vocabularul nostru cotidian: democrație, gargară, anapoda, economie, marafet, cartofor, patimă,  zâzanie, sparanghel, pedeapsă, poliloghie, dramă și, nu în ultimul rând, paranghelie...

Spune proverbul: ”Timeo Danaos et dona ferentes!”, adică să nu te încrezi în greci atunci când îți fac daruri, iar istoria ne invață că această mostră de înțelepciune este rodul experienței dezastuoase prin care au trecut credulii troieni. Procedând prin analogie și, mai ales, urmărind modul adesea nefericit în care zestrea grecilor, fie ea și lingvistică, a dat roade buclucașe, adeseori caricaturale în realitatea autohtonă, s-ar impune a fi mai cu băgare de seamă la abuzul... asimptomaticului. 

Mai întâi, ne luăm îndrăzneala de a pastișa proverbul strămoșilor noștri romani și a spune că in verbis... veritas, existând convingerea că în cuvinte se camuflează, de cele mai multe ori, adevărul. Puțini știm, poate, că sensul învechit al termenului despre care vorbim astăzi era de... coincidență, rezultat la greci din alăturarea lui syn( împreună) cu ptoma( lucru căzut). Coincidența, cu alte cuvinte, era percepută drept anormală, un semn vizibil în care se bănuia că se ascunde un aspect căzut, deci negativ. De aici până la sensul uzitat de medicină, prin care se definesc manifestări anormale, care sunt indiciile unei boli, nu a fost, se pare, o cale atât de lungă. 

Statistica, o știință astăzi foarte prezentă în spațiul public, a demonstrat că, în spatele unei serii de coincidențe se ascunde aproape întotdeauna o cauză, de cele mai multe ori ignorată. Așadar, cu cât sunt mai multe coincidențe (simptome), cu atât există mai mult certitudinea unei patologii (boli). 

Mai mult, prudenți trebuie să fim și în privința prefixului, provenit tot din greaca veche și având, și el, ghinionul de a poseda un statut negativ, desemnând o lipsă, o absență. Așadar, limba veche și-nțeleaptă a născut, printr-un aparent paradox, care nu este, în realitate, decât o simplă derivare parasintetică, o realitate pozitivă îndeosebi stabilă: asimptomaticul. 

Să nu ne grăbim, însă! Cum bine îi stă românului, prin venele căruia curge nu doar sânge nobil de Traian, ci și plasmă neaoșă de dac, profitând de circumstanțe ad usum Delphini, (al noilor Delfini, nota bene!) a reușit să transforme și această realitate lingvistică într-un motiv al disensiunilor colective în vremuri de pandemie. A făcut el ce-a făcut, încât și benignului asimptomatic i-a găsit nod în papură: de ce, adică, să umble asimptomaticul liber pe stradă? Asimptomaticul este o incertitudine, mai mulți asimptomatici liberi pe străzi sau chiar prin casele lor (sic!) reprezintă, neapărat, o serie de coincidențe care ascund, în spatele lor, conform tuturor statisticilor, o certitudine: pericolul social. Astfel că statul, care veghează și știe mai bine care este, cu adevărat, binele cetățeanului suspectat de inteligență asimptomatică, a meditat intens și din acest efort cognitiv a rezultat măreața idee că locul asimptomaticilor prezumați ca o amenințare pentru sănătatea publică este în spital. Spre a convinge populația reeducată prin argumentum baculum, reespectiv amenzile extravagante aplicate conform planului impus ”de sus”, să-și rezume existența la doar câteva instincte: cel gregar și cel de supraviețiuire, statul, zelos, a și venit cu o propunere extrem de”apetisantă” de spital, ca desprins din desenele animate: cutii de carton pe post de saloane, având drept ferestre fotografiile unor bucăți de cer albastru străjuind obstinat plaiul mioritic, și personal de servire un robot cu numele Escu. Robot cu care, spun unii, mai cârcotași, se pare că a comunicat excelent înșuși augustul Delfin autohton, constant observator preocupat de binele națiunii.
Devenindu-ne, în timp, hazul de necaz un fel de modus vivendi, ne-am putea constata in fragranti ca asimptomatici nedetectați, lipsiți de... celebrul ghinion național ce ne-ar face pasibili beneficiari ai tratamentelor care se impun în atare circumstanțe ale stării de alertă.
Am putea chiar să și rânjim în pumni de moartea caprei vecinului, că și acesta este un fel de sport național, nerecunoscut, dar practicat asiduu.
Am putea...  dacă n-am știi că, uneori, printre asimptomaticii ghinioniști, internați cu forța, se mai strecoară și câte unul care se încăpățînează să iasă din rândul oilor civilizate și docile. În care a mai rămas și altceva în afara instinctului de supraviețuire: verticalitatea omului liber. Aflată la terapie intensivă și ea, ca și țara, răsuflă greu, în ritmul unor inimi care bat altfel, inaccesibile auscultării urechilor tot mai surde ale acestei lumi.
O poți găsi în rezistența mută a unei bătrâne de 83 de ani, dintr-un sat uitat de lume, dusă la spital, în loc străin, departe de ai ei, care refuză hrana, preferând moartea.
E din ce în ce mai rară, în ultima vreme, într-o țară în care începem cu toții să devenim asimptomatici de empatie, blândețe, îngăduință, umanitate.

”binele (pe) care mi-l vor”

Despre sensurile cuvintelor și drumurile lor până la noi poți vorbi mult și în moduri accesibile feluritelor inteligențe. Continui astăzi să agăț în vârful peniței virtuale un alt cuvânt: degradare, neplăcut, însă impus oarecum de circumstanțe. Azi doar într-un crochiu, silindu-mă ca, de va voi Domnul, cu un alt prilej, să-l deschei la șireturi mai pe îndelete și să-i dezvălui dedesubturile. Prilejuri vor fi, n-am grijă!

Sensurile verbului a se degrada includ nu doar figurativ ideea decăderii. Dintr-o stare de funcționalitate, dintr-o demnitate, dintr-o însușire inițial ideală, la una palidă, slăbănogită ca intensitate, deteriorată. Degradării se supun toate câte există: popoare, cetăți, stăpânire, bogăție, minciună, valori, tinerețe, putere, iubire, iluzie, prietenie, sănătate... și viață. Toate, absolut toate, fără excepție, se corup, se degradează, se transformă, se ruinează, se pierd și pier.

Cel mai lesne se pervertește Binele, căci omenirea, nărăvită de a privi abstracțiunile cu un ochi foarte sceptic, are, în genere, o rezervă față de tot ce nu posedă formă concretă, nu ține de foame sau de cald. Cum raportarea la orice noțiune sau realitate se face prin prisma preaplinului și trufașului eu, binele este privit dintr-o perspectivă extrem de apropiată propriei perechi de ochi, în consecință diferit față de altă pereche de ochi din dotarea unui alt preaputernic eu: doar că... al altuia.

Mai mult, cum natura lui definitorie este necorporală, Binele, spre a fi într-adevăr văzut cum se cade, necesită oarece măiestrie a unei alte perechi de ochi, purtați îndeobște pe... interior. Și cum aceștia suferă la specia umană adesea de o gamă largă de afecțiuni, chestiunea devine foarte delicată.

Relativizându-se după soiul deficiențelor de vedere, căci, așa cum spun doctorii, orice ființă poate fi afectată, în orice moment, de o problemă de vedere, mai inofensivă sau mai agresivă, conștient sau nu, Binele se pervertește, adică își pierde valoarea lui absolută, în funcție de limitările, diminuările sau sensibilitățile câmpului vizual al fiecăruia.

Așa se face că, vătămat fiind ochiul dinlăuntru, ochiul din afară e lesne înșelător, astfel încât vezi Binele și acolo unde nu este, fantasmagoric, trunchiat în cine știe ce întruchipări, mincinos. Foarte adesea îl vezi în grădina celuilalt. Iar binele celuilalt îți pare, dintr-odată, mai chipos, mai ispititor, mai plin de must și mai dulce la gust, te fură cu înfățișarea lui calpă și vrei să i-l furi.

Și-l invidiezi, și-i sapi gardul ca să-ți faci cărare, și celălalt îți devine rival, ba chiar vrăjmaș, pentru că deține ceva ce tu jinduiești și nu ai, ceva ce crezi că, de vei avea în mâinile tale hulpave, în fața ochilor tăi bolnavi fără să știi, te va face mai frumos de privit, mai vrednic de poftit, de iubit...

Și, de ce crezi că, ieșind ca furul din grădina celuilalt cu brațele pline, că ai acum destul din ceea ce-ai poftit așa de nesăbuit, ignorându-ți uneori chiar propria grădină, propriul pom pe rod, vrednic și dornic să dea must, de-asta ești, în lumina celorlalți ochi, cu care te încăpățânezi să nu vrei să te vezi, mai sărac, mai gol, mai răpănos și mai plin de amărăciune!

Căci deseori mărul roșu al Binelui de pe ramul vecinului e viermănos, putred și rău la gustare și nu-ți aduce dulcele visat, ci numai minciuna, așa cum s-a arătat ea ochilor tăi de tină și nevedere.

În vremurile acestea ingrate, abstracțiunile, siluite la măsurile strâmbe ale concretului, se îmbolnăvesc, se pervertesc. Comoara asta abstractă a Binelui, dorită de mulți precum cea mai de preț grămadă de arginți, o capătă doar cel ce nu dă pe comorile prețuite cu ochii lumești nici un bănuț găurit. Și, la fel, o păstrează doar cel ce-o sporește, dăruind-o, paradox de care ne-a încredințat un exemplu dureros de concret, acum două mii și mai bine de ani!

Paradox care, așa cum îi stă bine oricărui paradox, se încăpățânează să ne dea cu tifla!

Și, ca să nu fie tonul grămăticului prea grav, gravitatea fiind cea de care suspinăm ca de-un spin în talpă, vremea-i să zâmbim puțin. Deși după Binele acesta abstract toți alergăm de-o viață, tot Binele acesta abstract este și cel la care suntem dispuși să renunțăm, cu mărinimie, în fața oricui! Că-i adevărat, te voi convinge tot cu bănuțul găurit al cuvintelor ce definesc abstracțiuni, pe care, golite de sens, le aruncăm cotidian, fără să le punem mare preț.

Cine n-a spus măcar o singură dată unui prieten, vreunei persoane dragi, la cine-știe ce aniversare sau eveniment fericit: „îți doresc tot binele din lume?!” Recunoaște, ai făcut-o, de nenumărate ori, nu-i așa?! Ba chiar te-ai simțit bine după ce-ai rostit inconștient sau automat cuvintele, ți-ai gratulat singur orgoliul că ești așa un om cald, și bun, și dezinteresat, atent față de ceilalți. Meriți și tu, la rându-ți, tot binele din lume... Serios? Care bine, că tocmai îl dăduși, cu grandilocvență, pe tot, celuilalt! Pe tot! Ție de unde să-ți mai rămână, că doar rezervele de bine ale planetei, de la care puteai să ai și tu ceva așteptări, tocmai le cedași și se îndreaptă vertiginos către destinatarul mesajului tău altruist. Adică tot în grădina lui...

Și iar ne-ntoarcem în cercul vicios, nu-i așa? Nu-i așa că, parcă, dacă stai să te gândești mai bine, nu-ți mai vine să scrii și a doua oară același mesaj, ba, din binele ăla corespunzător pe cap de locuitor, parcă ți-ai păstra și tu... o parte considerabilă? 😁

P.S. Știu, chiar de la începutul acestor rânduri ți-a sărit în ochi lipsa prepoziției și, nărăvit să-mi vrei binele cu de-a sila, vei fi arzând de nerăbdare să-mi atragi atenția că am uitat prepoziția și că nu-s decât o cabotină. Nu te obosi, păstrează-ți binele pentru zile când vei avea nevoie de el, n-am uitat-o, am pus-o doar între paranteze! Va fi doar un pretext pentru alte reflecții semantice din rândurile pe care nădăjduiesc să le citești la o cafea... săptămâna viitoare.

Jivina

Jivină este un cuvânt pe care l-am moștenit de la slavi, care au trecut pe la noi și ne-au lăsat atât metehne, cât și un bogat fond lexical cu o sonoritate întunecată și primitivă care, pasămite, ne-au atras și ni s-au lipit de obiceiuri, de vreme ce le regăsim, chiar și deghizate, până astăzi. 

Jivina e o dihanie respingătoare și bestială, care trăiește în sălbăticiile singurătății și bântuirilor, de care omului, neputând-o îmblânzi, nu i-a mai rămas altceva decât să se teamă. 

Jivina e o lighioană scheunătoare, groaznică de privit și de ascultat, mârșavă și rapace, iar odată cu numele, omul i-a pecetluit destinul de blestem și hăituire. Seamănă teamă numai cu umbra sonoră și grea a hainei numelui, o teamă viscerală, icnită, din vremurile când oasele se chirceau de frig sub biciul vânturilor și al ploilor, dinții scrîșneau și părul se ridica de groaza arătărilor târâmurilor de sub pământ și de sub genuni... Jivina se ascunde de om și de puterea lui, temerilor lui răspunzându-i cu ferocitatea ei atavică,  din imemoriale timpuri, căci n-au învățat încă să facă pace fiecare cu partea din el a celuilalt. 

Jivina zace, deghizată pervers, în fiecare dintre noi. În viciile și agresivitatea genuină, în zavistia care nu ne îngăduie să acceptăm superioritatea ori binele celuilalt, în infirmitățile sufletești de tot soiul, care ne sluțesc chipurile, oricât le-am spoi cu farduri și ne strâmbă zâmbetele buzelor cu care dăm sărutarea lui Iuda. 

Jivina scoate capul la iveală în necinstea cu care nu ne recunoaștem slăbiciunile, ne bucurăm de răul altuia, scuipăm delațiunea și urâm statornic și fără de leac. Jivina din noi are o conformație hidos de subtilă, pe măsură ce suntem mai evoluați în șarlatanie, în josnicie și denaturare, în minciună și lingușire, în anomalii și perversități. 

Jivina din noi, aceea, numită cu felurite nume, care bântuie măsluită sub șuvoaiele pasiunilor, sub cariatidele principiilor și ghioaga revendicărilor este transparentă sub lințoliul - veșmânt de când am apostaziat de la menirea noastră de lumină și duh.  Treptat, întinează și ultima cărămidă de la baza soclului pe care ne-am clădit statuia de minciună, a celor ce vrem să părem altfel decât ne este insuportabil să recunoaștem c-am fi.