până la tine...

Până la tine, dragostea mea, nu voi mai putea străbate niciodată în viața aceasta, căci ne despart regulile cerului și ale pământului, ne despart legăminte care nu pot fi rupte și sentimente care nu trebuie rănite. Până la tine, dragostea mea, e un drum care pentru mine s-a închis, căci peste el s-au prăvălit munții unor prea mulți și prea grei NU. 

Până la tine, dragostea mea, se face zid, de tăcere și durere, care e greu și negru, ca nimicul... și ca moartea. Până la tine, dragostea mea, nu mai pot ajunge în viața aceasta, și chiar și inima mea cutezătoare trebuie să se recunoască învinsă, căci singurul ei drum posibil e tot la altă inimă,  la inima ta. Iar la inima ta nu e nicio cale să poată ajunge, le-ai închis pe toate ieri printr-un răspuns cu DA la o întrebare amară și ruptă cu greu din tremurul ezitant al degetelor și-al sufletului. 

Până la tine, dragostea mea, sunt ierni înghețate și se cern ninsori ca de sfârșit de lume, iar albul nădejdilor mele a înghețat de-atâta imposibil, de-atâta interzis, de-atâta străin... 

Ne-au murit visurile pe care le-am clădit cu nesăbuită și vinovată impertinență, ne-au copleșit tăcerile și ni s-au năruit zidurile fragile ale vorbelor bune pe care ți-a fost teamă să mi le mai spui. 

Va crește buruiana uitării, iarba rea a resemnării și-ai să-mi uiți vorbele, și zâmbetul, și îmbrățișarea, și gustul sărutărilor, și numele și tot... 

Ne vom regăsi, străini, după ce vom trece puntea cea suspendată din visul meu, la capătul ei din celălalt tărâm, în care durerea din inimă se va fi sfârșit, pentru totdeauna, în care-ți voi șopti numele pe care nu ți-l știu, în care lacrimi și dor nu vor mai fi, așa cum nu vor mai fi legi, și reguli cărora să te supui, să mă supui, să mă înfrângi. 

Până la tine, dragostea mea, e așteptare lungă, cât o viață... Dar va trece și ea.

Regina frumuseții

Asculţi Şeherezada lui Korsakov şi muzica învăluie totul ca o vrajă, căreia nu i te poţi sustrage... Nici nu vrei, de altfel, căci astă seară ești regină, regina necunoscută a basmelor care nu se sfârșesc niciodată. 

Parfumul opacelor văluri ale Şeherezadei, aroma scorţişoarei şi-a iasomiei pluteşte prin odăile palatului şi le simţi aproape, parcă ai străbate aievea tărâmul interzis al poveştilor şi-al frumuseţii.

Sufletul cântă o mișcare din suita celor ”O mie şi una de nopţi”, deşi fericirea rămâne o arie mereu viitoare. Va veni, va veni, va veni cândva... Dar azi te risipești în zadar, ca un crin care-și împrăștie parfumurile tari spre nări care nu-s apte sau deprinse să soarbă până-n adânc privilegiul exhalării. Azi ai doar senzația sfâșietoare că pierzi timp, timp preţios care nu se va mai întoarce, dar nu te poți opri să-l pierzi. Așteptând, mereu așteptând...
Nu poţi birui o fatalitate hâdă şi îndărătnicia din ființa ta, o fatalitate care te subjugă de ani și-o îndărătnicie mai nouă, care te condamnă. Condiţionări de tot soiul şi din toate părţile,  deși te admiți femeie până-n măduva oaselor și-n fiecare fibră a trupului pe care-l simti, sub pojghița de carne, încă tânăr și nestăvilit.

Numai stavile-ţi stau în cale... şi drumul spre căldura incandescentă a celor o mie şi una de nopţi rămâne lung, tare lung. Doamne, îngăduie doar viaţă până la el, şi-l vei străbate, chiar de vei ajunge în zdrenţele inimii sfâşiate de-atâtea micimi şi inadvertenţe!

Dansul feeric al Seherezadei sub vălurile-i unduitoare,  subtil, prin muzica minunată- perfecte umbre şi arabescuri de sunete îl porți ca o virtualitate în gleznele tale suave, al căror neastâmpăr abia acum îl înțelegi. Avânturile inimii îl urmează, ești, pe rând, curgere, impetuozitate, vâltoare, lavă fierbinte, magmă care conține secrete care-și așteaptă cheile și descoperitorul. Cel așteptat, tâlhar și fiară, care se lasă mereu așteptat... 

Cele o mie şi una de nopţi rămân o promisiune fierbinte, în care tu, cea care eşti, în același timp, și fragilitate, și vulnerabilitate, și suav și floare translucidă, care poate fi strivită cu ușurință, care poate fi înghețată de o privire, de o vorbă aspră sau doar de indiferența și ignoranţa atâtor inimi neputincioase, aștepți să te dezvălui fiarei jinduite, ca şi sufletul Seherezadei celei înţelepte şi dăruite cu har, treptat, noapte după noapte, unui sultan sceptic şi nefericit...

Poduri

Tânjim, dintotdeauna, să ne găsim acel liman liniștit în care să aflăm împlinirea. Și bucuria. Și să nu ne mai simțim atât de goi și incompleți... și singuri.

Traversăm, uneori, pentru el, un pod peste o apă vijelioasă, care știm că nu ne duce decât spre necazuri și suferință, dar ne lăsăm amăgiți de eterna fată morgană care e dragostea. Uneori, ne plătim încăpățânările și speranțele cu lacrimi fierbinți și dezamăgiri crunte. Și cu golul care se face tot mai adânc și mai dureros, cu fiecare vis spulberat, cu fiecare singurătate în plus, cu fiecare lacrimă mai mult...

Și inima se chircește tot mai biciuită, tot mai singură. Ai cârpit-o de atâtea ori și s-a avântat, ca o vitează sau ca o nesăbuită - nici nu mai crezi că e vreo deosebire - din nou la drum, ca să se-ntoarcă tot mai zdrențuită, cu răni tot mai adânci, ca de moarte... Și nu știi cât o să mai îndure s-o mai chinui la nesfârșit, fără sorți de izbândă, căci nu mai poate... Fie-ți milă de ea, fie-ți milă! parcă auzi cum se roagă, la tine în piept... Și-a făcut datoria cum a știut mai bine, a dat tot ce-a avut, dar e înfrântă, căci ai trimis-o în bătălii sortite eșecului, capcane în care căderea e certitudine.

Uneori, capcana e însuși podul. Într-o noapte, un vis : pășeai pe un pod suspendat, deasupra unei prăpăstii fără fund, întunecată ca păcatul și neguroasă ca tentația. Podul nu era susținut de nimic... doar se legăna amenințător deasupra hăului, înșelător, fără niciun fel de capăt. Pășeai pe el și ți-era teamă, dedesubt hăul, deasupra cerul stins și fără răspunsuri, în jur tenebrele și nu te mai puteai întoarce spre nimic, și înaintai, totuși, ca o nefastă premoniție... Și podul se legăna, se legăna... 

Acum știi . Nu există poduri  care să ducă undeva pentru tine, doar capcane. Doar glume proaste pe care ți le faci singură, fată cu ochi negri și fără noroc... 

credo

Ce ironică e psihologia dragostei! Mă gândesc doar la cuvintele lui Dickens, pe care mi le-ai scris, dragul meu, că ”dragostea înseamnă să dai inima și sufletul întreg acelui care ți le va zdrobi.” Îmi amintesc că m-am gândit atunci: ce cruzime să-mi scrii așa ceva! Ce ferocitate a egoismului trebuie să te stăpânească, totuși, dacă socotești că asta trebuie să fie modalitatea în care eu am de dovedit sentimentele mele! 

Și m-am conformat. În fiecare seară îmi zdrobești sufletul întreg când îți iei rămas bun și-n fiecare zi inima mea îndrăgostită se chinuie cumplit : de dor, de tot felul de temeri și amărăciuni, de gustul amar al absenței tale. Dar, din toate ”gusturile”, cred că cel mai cumplit e al indiferenței tale. Când trec ore în șir în care nu exist, în care nu-mi scrii, în care nu mă suni, în care nu îmi arăți că te gândești cumva la mine... Asta e, să știi, cel mai dureros. Care mă năruiește, care mă înfrânge, care îmi face bucăți inima aia de care zici tu că trebuie să ți-o dau fără niciun fel de condiții, cu o voluptate a conștientizării că mi-o vei zdrobi. 

N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să doară. N-am crezut că iubirea trebuie să te facă să suferi. N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să te umilească, ci că trebuie să te ducă în rai, că trebuie să te facă să te simți una cu cerul, nu că trăiești în iad pe pământ. 

Cred îndărătnic că un om care te iubește nu poate îndura să te facă să suferi, nici măcar fără de voie, nici măcar accidental. 

Cred, nătâng și candid, că un om care te iubește e gata să accepte bucuros iadul, decât un ipotetic rai fără tine. 

Cred nealterat că marile iubiri sunt posibile - și sunt mari tocmai pentru că sunt posibile ca durabilitate a intensității - tocmai pentru că doi oameni își doresc același lucru: să înfăptuiască o imposibilă, dar sublimă aritmetică: unu plus unu să facă tot unu. Un indestructibil și durabil, un permanent UNU. 

Cred fără puțină de tăgadă în vorbele lui Paler, că ”un bărbat și o femeie care se iubesc corectează, în parte, ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.”

Și totuși, Doamne, dragostea e mai tare ca moartea, și ea schimbă definitv inima omului, încât nu mai încape  în ea niciun fel de orgoliu și niciun fel de fărâmă de eu, ci e doar tu, infinit și definitiv. Și pentru dulceața glasului tău, merită orice. Chiar și lacrima.  

Mă tem de urât

De la o vreme, poate pentru că îmbătrânesc sau mă uzez interior, nu mai pot suporta urâțenia. Nici înainte nu-mi era lesne tolerabilă, dar acum simt că n-o mai pot tolera într-un fel organic, fizic... 

Nu pot , de pildă, să mai privesc grafii ilizibile și dezordonate, nu mai suport greșelile de ortografie, mă irită la maximum glasurile stridente și hăhăielile zgomotoase ale colegilor, prostia sforăitoare a celor din jur, neadevărurile, ascunzișurile, grosolănia, tot ce e urât și disonant, tot ce mă năruie și mă risipește fără rost... Tot ce mă îndepărtează de la mine și de la rostul pe care îl cunoaște bine sufletul meu, de la ceea ce simt și știu eu că e frumos. Certificat și veritabil frumos, îmi zic cu orgoliu nedisimulat. 

De la o vreme mă dor tare toate. Mă dor amărăciunile pe care le acumulează dragostea mea, mă dor tăcerile pedepsitoare ale omului iubit, inadvertențele întrezărite în purtarea lui, care-mi par din ce în ce mai izbitor că nu se mai potrivesc cu vorbele, cu declarațiile în care mi-am pus încrederea și pentru care mi-am pus chezaș sufletul... Ba chiar mi l-am vândut pe dulceața unor îmbrățișări, văduvindu-l pe veșnicie de rai.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci...  Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare,  deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.

Tot felul de naivități mă locuiesc. Sunt ca o floare naivă, ieșită prea devreme din pământul reavăn, care se chircește și îngheață inevitabil în înșelătoria primăverii de suflet pe care-am dorit-o cu atâta ardoare. Și înghețul îl simt mai vrăjmaș cu cât am dorit-o mai aprig, căci a venit primăvara aceasta  în inimă când nici n-o mai așteptam, când mi se părea atât de puțin probabilă și mă resemnam, cred, încet-încet, că nu va mai veni și începusem să mă împrietenesc cu vara mea pornită către sfârșit... 

Am oroare organic de sluțenie și mă tem de orice sluțire. Mă străduiesc să păstrez un fel de poezie a trăirii și a rostirii în ceea ce fac și croiesc cu visuri, cu suflet, cu sinceritatea candorilor care mi-au mai rămas. Mă nevoiesc să văd doar ce e frumos într-un zâmbet, chiar și când întrezăresc fața lui hâdă sau falsitatea din care e fabricat. Mi-e tot mai greu odată ce trece timpul, pentru că-mi scade rezistența și insula mea de cleștar e năpădită de buruieni. Și oamenii... ah, oamenii  care-mi răsar în drum parcă dinadins vor să-mi dea cu tifla și să-mi spună, ca oarecând un om drag și conformist banalității cotidiene: ”Fii realistă, măi păpușă!”  

De parcă a fi realist te ajută cu ceva...  Oricât de realistă și de lucidă aș fi, și chiar cred că sunt deseori, ba conștientizez și cât sunt de anacronică și repetitivă, nu voi putea accepta niciodată urâțenia și să mă conformez ei. Cel puțin nu de tot! Și chiar dacă încerc, mă încearcă pe mine așa o revoltă, că mă trădez... și stric totul... nu pot ieși din mine însămi, cu niciun chip! 

Poate e în mine, cine-știe, ceva din încăpățânarea florii plăpânde de primăvară, care nu se poate opri să nu-și scoată tulpina fragedă spre înghețul mincinoaselor primăveri, ca o damnare perpetuă, conștientizată, dar ineluctabilă. 

Răvaș la chindii

Domnița trimite, pe-un fir de dor, ibovnicului ei răvaș de dragoste mângâios și desfătător:
Voinicul inimii mele,
se lasă molcom înserarea acestei nouă duminici în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă.
Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire.
Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta.
Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste puțință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă. 

Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. 
Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă o duminică stearpă, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, pe care n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, voinicul inimii mele flâmânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii.
Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale de bărbat, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare... cum nu încape nici măcar în slove de domniță, care se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite!  
Mi-e dor de tine cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește printre obloanele genelor plecate o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta. 
Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile... 
 Domnița Ruxandra

vis pe lună plină

Să fie o noapte cu stele multe și sclipitoare ca niște cioburi împrăștiate printre lespezile de smoală ale cerului complice. Să bem un vin rubiniu întunecat și onctuos, ca sângele unor zei vechi, care s-au decis să ne fie mai buni și să spunem povești fără cuvinte, doar privindu-ne în ochii flămânzi, așa cum numai tu și eu ne putem privi.

Să fie posibil să vii așa cum te doresc, impetuos și fierbinte, fără să-mi schingiuiesc sufletul cu așteptări îndelungi, în care viața se târâie cu lentoarea unei broaște țestoase, între ”bună dimineața!” și asistola angoasantă a inimii când îmi spui ”noapte bună!”...  

Să ningă vânjos și alb la ferestrele lumii, în casă să fie cald și să miroasă-a paciulii, să nu te mai las să pleci spre alte brațe care te revendică  și te smulg dragostei mele deznădăjduite și învinse. Și să mă ții în brațe până când ființa mea de carne și sânge nu mai există, ci îți curge prin vene odată cu sângele tău, unduitor, spre inima în care-mi doresc să mă mut.
Să te sărut până când rămân fără respirație, până când dorul meu insațiabil se mai ostoiește măcar cât să nu-mi mai simt inima dureroasă și imensă pentru pieptul meu firav, de femeie copil care n-a prea știut cum să se facă mare și nu reușește să se bucure decât cu pojarul lacrimilor.
Să se transforme conjunctivul într-un prezent palpabil, care să-mi înlăture toate îndoielile, temerile, ezitările, autocondamnările, lamentările și să nu mai conteze decât clipa, imensă, dilatată cât pentru eternitățile pe care le trăim așa, recuperându-le neantului din cuvântul niciodată.