Legal eagles

O seară cu Robert Redford e o seară frumoasă. Legal Eagles pe TVR1. Redford și Debra Winger, un pahar de vin, ciocolată și delectare de cinefil.

Ochii verzi al Debrei Winger- o actriță mediocră, fie vorba-ntre noi, dar care, pusă în valoare de Redford, face o partitură interesantă- o combinație de ingenuă și pedantă avocată iconică a anilor 80. Un cuplu cu ceva farmec, reiterând, probabil, ceva din irezistibilul perechii Redford- Jane Fonda din Desculț în parc, o bijuterie  a cărei prospețime nu se perimează, în ciuda trecerii timpului. 

Revenind la Legal Eagles, filmul e din 86, respectă rețeta genului, respectiv o combinație de comedie romantică și film despre justiția americană, despre avocați, procurori și modul în care se fac jocurile pe la ei, destul de romanțat, desigur, dar nu fără substanță. De altfel, Redford n-a prea jucat în filme fără substanță- ăsta chiar cred că e unul dintre cele mai light pe care le-am văzut.  

Funcționează, evident, schema tipică: procurorul imbatabil și avocatul excentric, dar studios, sunt mai întâi adversari, apoi camarazi, sfârșind prin a se implica, irevocabil, într-o poveste de dragoste funny- realistic, cel puțin așa s-a vrut, nu dulceagă. Și nu-i dulceagă deloc, nu suferă nimeni, nu plânge nimeni, nu oftează languros, nu e zahăr și nici roz, ba, dimpotrivă, e destul de prozaică.... adică e cam ca-n viață. Cu glume, cu un gen de seducție mai degrabă intelectual, fără erotism grețos și ostentativ, ci bine dozat, ba chiar... soft... Și cu umor. Bine dozat, inteligent, delicat uneori. Te binedispune și te face să speri. 

L-am revăzut cu plăcere. Câteva detalii mi-au reținut atenția: trimiteri directe în scenariu la ochii albaștri ai lui Redford și zâmbetul de milioane, coafura retro a Debrei, care-i da un aer ei inocent, hainele cu stil - notez în fugă, la propriu și la figurat, căci am remarcat într-o scenă în care Debra chiar fugea spre ceva chestiuni urgente, un palton superb, cu o tăietură splendidă, dar n-am avut răbdare până la final să văd ce casă celebră i-a îmbrăcat - multe picturi și efecte pirotehnice destul de bine realizate pentru anii 80.
În rest, scenariul filmelor polițiste clasice: crime, înscenări, deghizări, urmăriri, seducătoarea care se dovedește, în ciuda excentricității, o  inocentă, oameni de afaceri corupți, evaziune fiscală, procurori ipocriți, care-și văd doar îngustele interese.
Evident, ca-n toate filmele americane, sunt vehiculate și câteva clișee- incultura americanului de rând, care nu se pricepe la artă, dar își face treaba pe bucățica lui ca profesionist- ce zic eu profesionist, woorkaholic- vezi meticulozitatea cu care lucra, cămășile schimbate la birou, sub presiunea termenelor stricte și a șefilor implicați în politică, neînțelegerile dintre foștii soți care nu mai au ce să-și dispute, decât o aparentă supremație în fața copilului, bărbații cu două mâni stângi, care ard chiar și feliile de pâine, dar rezolvă crima, înlătură acuzațiile nedrepte și spulberă orice adversar la bară...
Printre scenela funny- insomniile celor doi, tratate original și tipic, în același timp: femeile mănâncă noaptea tot ce găsesc și se uită la filme siropoase, bărbații tratează insomnia cu aproape orice, de la tentative de distrus ceasuri la plimbări prin casă și chiar la... step în baie,  și discuții despre politica sexuală cu fiică-sa, adolescentă... Ar mai fi multe, dar, ce rost au, dacă nu vezi filmul? Trebuie văzut Redford în acțiune și Debra clipind inocent, în rolul ei de avocată dornică de afirmare și de... romance.  

Ei, una peste alta, un film de duminică, relaxant, și bucuria reîntâlnirii cu Redford, cu privirea aia albastră inconfundabilă și cu zâmbetul irezistibil, pe care eu n-aș rata-o niciodată. Chiar, ce s-o mai fi ales de Debra Winger, stea fulgurantă a anilor 80, de care părea că s-a îndrăgostit nu doar America, ci și lumea?... 

Incongruență consecventă

Tot ceea ce facem facem doar din necesitate egoistă, că nu putem altfel sau poate dintr-un impuls idiosincratic și autodistructiv, cu efect de bumerang, până la urmă.  Sau, de ce nu, uneori- deseori- din nevoia disperată și așa de omenească de a nu mai fi așa de singuri?
Tot tânjind să te audă cineva și să te înțeleagă... și să se întrerupă, așa, șirul ăsta lung de nonprezențe, de nonsensuri în care se afundă anii tăi încă tineri...
Năstrușnicie asumată, de fapt, căci în aparenta ta cerșire adresată tuturor, e ascuns un criteriu de selecție foarte sever: nu vrei să te audă oricine, ci un ”anume” cineva... ”Bâlciul, demența absolută a orgolioasei și incalificabilei,  maniacalei, extravagantei fanteziste și obstinentei smintite care ești, fată!” Iar ai apărut din neant, fiară? îi zic amicului negru care-mi rânjește de după ureche și-mi șoptește că sunt și acum pe un drum greșit, pe cel mai greșit dintre toate, de data asta, care nu duce nicăieri, decât spre suferință sigură.
O constat cu resemnare și nici nu mă mai sperii. Așa e, ne obișnuim cu orice, chiar cu orice fel de sentimente. ”Dar la ce te-oi fi așteptat? Nu știai că așa va fi?” S-a-ntors fiara pe umărul stâng. Așa e, la ce m-am așteptat? La nimic, la nimic nu trebuia să mă aștept, și totuși m-am așteptat, ticălosule, prietene, m-am așteptat... Singurul și cel mai necesar și crud paradox e tot speranța. M-am așteptat, căci nu putem continua fără să sperăm, fără să sperăm nebunește că vom avea cu cine împărți ce avem de dat în suflet, cum zicea Paler dimineață, când l-am citit, căci ”în realitate infinitul nu folosește la nimic dacă nu-l împărțim cu cineva.”

O durere mă chinuie în hemitoracele drept și-mi amintește că orice plăcere vinovată se plătește. Sau că, în ceea ce mă privește, tot ce-am făcut greșit, nepermis, am plătit scump. ”Ai plătit și ce n-ai făcut, nu uita!” zice iar fiara mea de toate zilele. Așa e, așa e... De-asta te țin lângă mine, măcar tu nu ești nedrept. Ești crud, deseori, dar nu ești nedrept. Și nu minți niciodată, ca oamenii. Dori... onest. Probabil unii te-ar numi conștiință. Eu prefer să nu te numesc... Cândva, ți-am spus îngerul negru de pe umărul stâng. Azi conștientizez că-mi ești, de fapt, prieten, căci mă ajuți să mă văd așa cum sunt. Să nu mă cruț. Nu c-aș fi făcut-o prea mult vreodată, dar, așa, pentru orice eventualitate!... 

Asta mă face să mă birui mai ușor și, în acelai timp, să mă smeresc. Poate ajută la ceva... când voi da socoteală. Ce să spun, în afară de: ”Sunt vinovată, Doamne...” Că am avut motive? Că am fost prea profund flămândă a găsi o confirmare a dorințelor mele de-a mă vedea frumoasă, și bună, și utilă, și valoroasă și... validă? O știe asta Dumnezeu mai bine, dar asta nu face ca lucrurile să se amestece între ele, albul să devină negru și invers, oricât m-aș nevoi eu pe-aici, în noroaiele viețuirii într-un veac conformist, și profan și uniformizant, în care se amestecă totul, în care nu mai e nimic absolut, doar egoismul. 

De ce, oare, suportăm mai ușor durerile de la cei care nu ne mint? Suferințele din asta vin, de fapt, din conștientizarea lucidă că suntem în stare să ne mințim, din conștientizarea că toate sunt minciuni, că iubirea e tot o minciună, că oamenii trăiesc în tot felul de minciuni, prefăcându-se că ele sunt mai puțin enorme. Sunt, rămân, doar că ne amăgim ca să nu ne mai doară atât singurătatea și lipsa a ceea ce ne dorim. Dar, oare, toți ne dorim același lucru?
Și totuși, e duminică, e duminică, Doamne, iar tu faci să strălucească soarele și peste cei drepți, și peste cei nedrepți și ierți magdalene nenumărate, doar pentru că-n inimile lor sunt în stare să iubească... mult.
Căci, ”nu exista iubiri vinovate. Iubirea are această putere colosala de a face totul pur, inocent, frumos. Pentru doi oameni care se iubesc, vârsta, poziția socială, aptitudinile sunt variabile nesemnificative.” 
Iar Dumnezeu judecă nu după dreptate, ci cu iubire. Să nu-mi atribui, deci, mie acest drept, ci să I-l las tot Lui, care toate le vede, toate le știe și știe, fără-ndoială, și adevărul inimii mele. 

De câte ori?

Așa fac de mult: când îmi place un lucru, un om, un cântec, mă atașez de el și nu-l mai pot părăsi. Asta mi s-a întâmplat și cu piesa asta, o ascult repetitiv de azi dimineață. Nu am descoperit-o acum, o știam demult, dar azi am simțit că se pliază cel mai bine pe realitățile mele sufletești. Poate nu în totalitate, dar în mare parte. Ca și cum mi-aș privi imaginea în oglindă. Dureroasă, și de data aceasta, cam ca de obicei în vremea din urmă, de când mintea mi-e ca un roi de albine care nu se opresc niciodată din lucru...

Sunt femeie. Și, din cine-știe ce ridicole și încă neînțelese, în totalitate, rațiuni, nu știu să-mi dăruiesc drămuit inima și să mă port cu măsură cu cei pe care, iarăși din cine-știe ce bizare motive, i-am îndrăgit fără măsură. Dar cum să poți iubi ”cu măsură” când verbul a iubi se conjugă în inima mea la prezent? Și suport consecințele deseori, căci oamenii primesc darurile ca și cum li s-ar cuveni.
Suntem, mai toate femeile, la dispoziția bărbaților încă din raiul protopărinților. Suntem, prin fatalitatea împărtășirii aceluiași sex, dotate ”din fabricație” cu menirea de a suporta, mai mult sau mai puțin, ipostaza de Penelopă. Din mitologie și din toate istoriile Evului Mediu am aflat că ei, cavalerii, porneau în tot felul de escapade, în tot felul de călătorii, cu treburi, iar ele, domnițele, rămâneau acasă și-i așteptau răbdătoare: Eva așteptându-l pe Adam, Penelopa țesându-și pânza cu ochii după Ulise, Rapunzel sechestrată în turn, Cenușăreasa în cenușă, cu nostalgia pantofului de cleștar pierdut pe treptele palatului într-o seară în care a văzut ce înseamnă minunea, bunicile noastre pe bunicii plecați la războaie, mamele pe tații plecați la serviciu și tot așa... Suntem crescute în această tradiție nedreaptă a așteptării, ca să devenim un trofeu de care ei au nevoie doar în povești. În viața reală au așa de puțin, de fapt... sau n-au deloc, căci, părtinitoare sau nu, mi-o asum și-o spun: își sunt suficienți lor înșiși, pot trăi foarte bine și fără noi...
Suntem la dispoziția unor bărbați meniți aprioric să aibă totul și să dea cu măsură, doar cât e posibil pentru confortul lor... afectiv. Unor bărbați grăbiți, mult prea grăbiți, ocupați, importanți. De cele mai multe ori, ocupați cu lucruri indispensabile și mai importante decât noi. Și noi trebuie să fim puse pe lista de așteptare, în coadă, pentru că nu suntem o prioritate. Și să-ndurăm, pentru că am ales, fiecare din noi, câte-un astfel de bărbat: mult prea grăbit, prea ocupat, prea important... Și să acceptăm, căci suntem responsabile de acțiunile noastre și ne asumăm alegerile, oricare-ar fi ele. 

Nu-i putem obliga să ne iubească mai mult, să ne ofere mai mult din inima lor decât folosindu-ne de tertipuri ieftine, cărora, unele dintre noi, din disperare de cauză și din slăbiciune, se dedau. 

Unele. Și nu trebuie judecate, căci luptă, cu mijloacele lor, să câștige. Să-i câștige, căci miza e, de fapt, tot inima lor. Sau, mă rog, la unele punga... dar, despre ele, nu vorbim acum... nu ne interesează. De fapt, ca să spun drept, mă cam jignește o asemenea abordare, căci sensibilitatea-mi exacerbată nu cred c-o tolerează. Mereu am zis că femeile-s mai sensibile, așa că, în ochii mei, sunt incompatibile cu interesul sau cu alte păcate... măcar așa, ca idee...
Deși, într-o paranteză fiind spus, zice ”amicul” meu negru de pe umărul stâng, ar fi cazul să nu mai bați câmpii cu asemenea tâmpenii și să ”fii realistă, măi păpușă!”, căci ai văzut unele ca ele în acțiune. Așa e, îi spun ticălosului înger rezonabil, cu zâmbet sardonic,  am cam văzut... văd mereu...
Una dintre ele i-a scris cu mâna ei acțiunea de divorț soțului meu, sperând că, în urma divorțului, totul se împarte... A pierdut, nu prea avea ce împărți - ce ironie, nu?  Nici pe el nu l-am împărțit, i l-am cedat în urma a 13 minute de privit cu atenție în ochi și ascultat elucubrații... (Deși, mereu am zis, nimeni nu deține, de fapt, pe nimeni, oricât s-ar autoiluziona vremelnic. Inima ne-o dăm cui se nimerește, după cine-știe-ce reguli misterioase și inaccesibile, pe care nu le cunosc și nici nu sper că le voi desluși vreodată.) Cert e că s-a ales cu el și l-a ținut... vreo două luni, până s-a dumirit că punga era cam goală și că domnul... era indezirabil, pentru că sforăia, cheltuia și, în intimitatea alcovului, probabil și minciunile gogonate ieșeau la iveală, cam ca ridurile în spatele oricărui tip de fard, oricât de meșteșugit ar fi el aplicat.... Dar, mă rog, astea-s povești vechi, nici nu știu de ce mi le mai aduc aminte... ”Poate pentru că încă sunt dureros de reale...” îmi șoptește vocea insinuantă cuibărită pe umărul stâng... Or fi, dar au fost doar tertipuri ieftine, care, așa cum scrie în titlurile romanelor vechi, se dovedesc, până la urmă, că nu duc prea departe, așa că fă bine și pleacă la plimbare, amice, n-am chef de tine în seara asta, îi spun și-l concediez fără drept de apel.
Mă rog, eficiente sau nu, jalnice sau doar impuse de realitățile deloc blânde, eu nu le știu, n-am fost în stare să le folosesc niciodată, deși nu-s nici pe departe vreo neprihănită sau vreo sfântă. Doar că nu sunt în stare să le folosesc, îmi lipsește talentul sau inteligența, nici acum nu știu foarte sigur - probabil că amândouă - și nu le-am fost tributară niciodată. Și e o mărturisire care mă vulnerabilizează și cu care nu-mi fac niciun titlu de glorie, dimpotrivă! N-am avut niciodată ipocrizii, din păcate pentru succesul meu la public... Și tot din păcate, conștientizez că sunt prea bătrână ca să mă mai schimb... Și prea complicată ca să mă accept așa cum sunt, fără regret și ciudă pe mine însămi... Blestemată meteahnă, am recunoscut-o mereu, de a fi într-o perpetuă contradicție cu tine însăți. Care te lasă fără pic de demnitate, care-ți îndoaie periculos șira spinării spre pământul care te va primi, oricum, cândva, dar care parcă te suportă silnic, dezgustat uneori. Ei, ei, ei! Gata cu lamentațiile! 

Asta e realitatea zilei de azi. Astea-s gândurile înlăcrimate de azi noapte și cele amare ale zilei  de azi- toată, în ciuda a tot ce-am făcut - și-am făcut destule și epuizante!

Tristețile care păreau că țin doar de trecut revin. Și revin acum cu un gust de fiere, în urma constatării efectelor unor erori de judecată, de acțiune, de drum drept. Și sunt mult mai amare decât înainte, când te știai inocentă și victimă. Azi nu mai dreptul să te socotești victimă pentru nimic, azi suporți consecințele propriilor alegeri de om mare, în totală cunoștință de cauză, deci fără nicio scuză. 

Prietena mea  e la Roma. Îi duc lipsa, îmi scrie și-mi spune, pentru că e departe, pentru că știe că mi-e cam... al naibii de greu, să am grijă de mine. Îi spun că nu prea am de ales și-n glumă o întreb ce zice papa: merg direct în iad sau îmi mai dă, ca un premiu de consolare, purgatoriul, așa, ca o ultimă șansă... Îmi răspunde, probabil amuzată, că nu s-a gândit... Eu m-am gândit. 

E prietena mea și-mi știe sufletul. Și știe că trebuie să am grijă de el, dar... o ști, oare, că l-am pierdut definitiv? 

Așadar, melodia Holografilor pe replay: ”De câte ori în viață să mai mor, de câte ori?... ”

Massenet: Werther - Pourquoi me réveiller (Jonas Kaufmann)

Așa sună perfecțiunea!

Vissi d'arte, vissi d'amore...

După-amiază cu tot felul de gânduri, ca-ntr-un caleidoscop... Mă văd într-o înregistrare a emisiunii tv de azi, așa blondă și zâmbitoare cum sunt, și nu reușesc să văd decât c-am îmbătrânit, deși, ca să fiu obiectivă, nu a fost chiar cea mai rea apariție a mea, dar metehnele vechi nu mă lasă să le fiu infidele... Paler e prea amar azi, spaniola prea aridă, așa că stau cu ochii-n facebook, citesc platitudini pe net și ascult Un bel di vedremo cântată de Renata Tebaldi.
O combinație imposibilă, după mulți, dar mie mi se potrivesc lucrurile imposibile, parcă le atrage ceva din ființa mea. În fine, ce să mai analizez... doar mă știu!  I-am mai dat încă o șansă marii voci, mai ales că facebook-ul o aniversează sau așa ceva, căci sunt pline grupurile  iubitorilor de operă , care-mi ajung mie în cronologie, de astfel de postări. Tot nu-mi place, nici azi, cum nu mi-a plăcut nici până acum, dar am zis să fiu generoasă...
Tebaldi e, după gustul meu, o madamă Butterfly prea patetică, cu o insuportabil de languroasă frazare,  de o dubioasă veridicitate. Nu simt emoție, ci teatralitate, deși vocea-i a fost apreciată ca superlativă de mulți. O fi fost, dar mie nu mi-a plăcut niciodată, așa că pun eticheta definitivă și gata, trec la Callas, a cărei sinceritate e mai... convingătoare. Pentru mine, sceptica scepticilor în materie de a mai crede în sinceritățile cuiva, deși - splendid paradox egocentric -  am pretenția să mi se considere evidență sinceritatea mea... (MĂCAR NU-S IPOCRITĂ, măcar defectul ăsta nu-l am! ) :))
Mă confrunt cu imaginea mea reflectată în ochii și-n sufletele celorlalți și nu sunt mulțumită. Nu de ei,  ci de mine, ca de obicei, căci vina-mi aparține în exclusivitate, așa că nu știu nici de ce naiba m-oi mai plânge! Probabil tot obișnuința de a-ți plânge de milă, nu crezi? zice îngerul negru de pe umărul stâng. N-am ce-i face, trebuie să-i dau dreptate, așa că... rămâne pe-aici, deși tare mi-ar plăcea să-l trimit dracului la plimbare, cu adevărurile lui nesuferite, cu tot!
Știu, imaginea pe care-o trezesc în inimile celorlalți e o imagine care nu-mi prea place, dar nu am fost capabilă ani de zile s-o schimb, de ce-aș fi acum? Doar nu am, dintr-o dată, o superputere!!! Sunt doar o femeie fără gratii la inimă, în zilele când nimeni nu mai face asta de mult, în zilele în care e de-a dreptul periculos să mai faci asta.
Nimeni nu poate să înțeleagă mecanismul cu care funcționează ființa mea, deși toată lumea face presupuneri și judecă sau dă sfaturi. Or fi bune, nu neg, dar nu pot să le aplic, pentru că funcționez altfel. Nici mie poate nu-mi place, mai ales când văd ce rezultate dezastruoase am, dar nu știu ce să-mi fac. Cred că acționez fără să-mi pot controla mecanismele interioare, deși știu, de multe ori, care va fi rezultatul și știu, de la fel de multe ori, că ar fi mai prudent să nu fac și să nu spun lucrurile pe care le fac și le spun.
Azi nimeni nu mai crede în sinceritate deplină, azi nimeni nu mai are încredere în oamenii tâmpi, ca mine, de-ăia cu inima la vedere, căci suntem o specie pe cale de dispariție, dacă nu chiar vetustă, cam ca dinozaurii...  Și, culmea, nu suntem nici măcar interesanți  ca exponate de muzeu, căci noi umblăm liberi pe străzi - vă dați seama??!!! liberi încă, oameni buni și cu minți! - și suntem atât de neverosimili, că nu i-ar trece cuiva prin cap nici măcar o asemenea faptă bună: să ne ia, dracului, și să ne expună ca exemple de stupizenie sau măcar ca material didactic pentru gazeta de perete a exercițiului viețuirii, la rubrica ”așa nu!”.
Cam astea-s gândurile orei dintr-o zi de făurar, întâi, în care nu știu ce-aș mai putea făuri cu acest soi de flagel pe care l-am dezvăluit lumii și celor care contează din ea și care mă invalidează sau, în cel mai bun caz, mă face să fiu așa cum nu mi-am dorit în ruptul capului: neinteresantă....
Vorbesc cu o colegă la telefon despre una, despre alta... Nu am mai găsit răgaz să ne vorbim de ceva vreme, așa că avem ce depăna... Printre altele, ca un fel de ecouri ale gândurilor mele, îmi spune că ea s-a convins că nu e bine să fii sincer în lumea asta, dar că n-are cum să fie altfel, că șmecheria e înnăscută în caracterul omului, nu poți s-o fabrici când vrei, așa că... nu e chiar accesibilă oricui... Conchide, resemnată, dar relativ senină, că, decât să fie falsă, preferă să piardă... pe barba ei...
Mă surprinde limbajul și, oarecum, că mai gândește cineva așa... dar mi-amintesc că suntem foste colege de facultate, de serviciu, că avem întâmplări prin care-am trecut împreună, povești țesute în comun în niște ani de singurătăți - și-ale ei, și, într-un anume fel, și-ale mele - și că suntem, mai mult sau mai puțin, din același film... ușor voalat de trecerea anilor, dacă nu chiar alb-negru...  Probabil asta o fi explicația unui mod de gândire asemănător, deși tot nu mă ajută la nimic...
Uf!, să cânte Angelica aria Toscăi în care-și plânge nenorocul, în care se tot întreabă: de ce?- întrebări pe care le-am tot tocit în mintea mea de atâta amar de vreme, fără rost, tot fără rost, se pare, căci am îmbătrânit cu același soi de neghiobie incurabilă... Poate trece cu ceva începutul ăsta de amărăciune care mi se cuibărește în inimă și-mi fură bruma de liniște pe care atât de silnic păream că mi-o câștig...

Osânda

Deschid televizorul, căci încă nu pot adormi de plină de ce-mi e inima în seara asta, și pe ecran îmi apare chipul cel frumos al lui Amza: ”Nu vă temeți, culcați-vă! Câinii au și ei vise rele... Latră, ce să facă?...” 

E o replică din Osânda, cel mai bun film al lui Nicolaescu. E pe TVR2 în seara asta din nou. 

Am văzut de multe ori filmul, nu cred că-s vorbe mari dacă spun că e o capodoperă. Despre absurd şi sublim, despre dreptul de a rămâne drept, de a muri în picioare.
Mi-aduc aminte, așa, frânturi din viață care mi-au rămas întipărite pe retină și în memoria afectivă... unele tragice, timpurii, uneori - de prea multe ori - atât de greu de suportat... 

Îmi amintesc primii ani trăiți acasă, la ţară, martor la petrecerea dură a existenţei, cu greutăţile ei care n-au nimic poetic în ele... Oamenii pe care i-am cunoscut, care sunt din aceia care trăiesc nenorocirile mult mai des, de ajung să le trateze aproape firesc. Poate de aceea mor mai frumos, dacă o fi ceva frumos în moarte... Cred că înţeleg ceva profund metafizic, deşi habar n-au de asta şi tratează şi moartea cu mai multă demnitate... 

Vălmaşag de gânduri biciuite de amintirea imaginii ochilor lui Amza Pellea de pe ecran, a vorbelor lui simple, care ajung acolo unde trebuie să ajungă și răscolesc alte amintiri, alte imagini... 

Îmi explic, într-un fel confuz şi de neexplicat, de ce sunt aşa cum sunt... suma unor experienţe pe care le-am trăit cu ochii sufletului larg deschişi, într-un sat ca oricare altul, cu părinţi care mi-au arătat prin existenţa lor ce înseamnă adevărurile simple...

Totdeauna l-am iubit pe Amza, l-am iubit în orice, am crezut mereu că a fost de-a dreptul genial, dar în Osânda e un Amza așa de tragic, și demn și de o frustă și sălbatică frumusețe, așa încărunțit, cu privirea dură, neclintită și luminoasă, că nu se poate să nu-l iubești! Fascinaţia talentului. O minune de om, o minune de actor- actorul inimii mele! 

Mă întreb, inevitabil, cum ar fi fost dacă Amza ar fi fost un actor de la Hollywood, dar răspunsul e previzibil, ar fi fost, cu siguranță, o vedetă cu mult deasupra altora. Am și citit că Osânda a fost propunerea României la Oscar în 1977, dar, cum a fost vorba de România... Oricum, nu contează, după Osânda, cuvântul e palid şi sărac, așa e de bun filmul. 

”Mă, fată, ce ți-a venit ție să-ți legi zilele de unul ca mine?” o întreabă Amza pe Ioana Pavelescu, interpreta Ruxandrei, femeia care, de bună voie, alege cu inima, nu cu rațiunea. Alege un om bun, pe Manolache Preda, ostracizatul, dar pe care inima ei l-a văzut și l-a recunoscut bun, în ciuda tuturor. Și crede în el cu tărie,  fără s-o intereseze ce zic ceilalți, ce legi umane sau divine i-ar sta împotrivă, fără să conteze ce crimă ar fi făcut omul ei: ”Și dac-a ucis, ce? Tot omul meu e.” E o eroină. 

O secvenţă magnifică din film: o femeie singură, printr-un ocean nesfârşit de omăt, îndreptându-se, rândunică neagră prin imensul alb, spre bărbatul ei. Devotament stăruitor, până la sacrificiu de sine.

Doi oameni, singuri în faţa cerului, privindu-se în ochi şi strângându-şi mâinile ca un legământ indestructibil- ilustrarea firescului dragostei adevărate, care, şi ea, e simplă şi definitivă. Ca şi viaţa, ca şi moartea... Cam așa... fără vorbe mari, ci gestul şi fapta fără echivoc, determinată de pornirea de nezdruncinat a sufletului...

În seara asta n-am să mai văd filmul până la capăt, căci, deși l-aș tot vedea, sfârșesc totdeauna în lacrimi de prea multă frumusețe. Pentru că finalul ăla, cu Amza căzând, cu cămașa însângerată, ca un martir, prăbușit peste cruce, cu ea în brațe, ciuruit de gloanțe, suduind țărănește destinul :”Grijania ei de lume!” e prea frumos, deși prea trist, prea amar... Ca-n tragedia greacă... Iar corul antic e suplinit de muzica Madrigalului și de ce ne mai rămâne, fiecăruia, prin inimi frumos... Un alt fel de catharsis.

Nu, în seara asta nu mai văd filmul până la capăt, căci nu e-n sufletul meu loc pentru tristețe. 

Alte lecții

Cred că trebuia să mă nasc undeva la Mediterană, printre leandri și flori de portocali, în soarele ăla ucigător, să nu știu ce-i frigul ăsta gri oțelit, în care trebuie să te miști prin oraș în rezolvarea unor corvezi proletare: plata facturilor, deplasări ici și colo, stat la cozi, inhalat izul oamenilor certați cu apa și săpunul... 

Că sunt blondă și că mă percep oamenii așa, mă minunez mereu! Unii îmi fac complimente, ba chiar avansuri nerușinate - azi, de pildă, ieșind de la compania de telefonie mobilă, unde-am fost să plătesc abonamentul, m-am trezit urmărită pe stradă de-un individ care fusese înaintea mea la coadă la ghișeu și care-mi tot zâmbise, încercând să intre cumva în vorbă. N-am răspuns, evident, dar a fost la fel de evident c-am observat ce voia. Surpriza a fost să constat că individul nu s-a mulțumit să încerce, ci a perseverat. M-a abordat pe stradă, făcând pe spiritualul zgomotos, deși fără să fie neapărat intolerabil mitocan: m-a invitat să trec pe zebră, ca și când ar fi fost a lui, cu un gest larg, în văzul lumii, vorbind tare, gesticulând, lăudându-se că are nu știu ce firmă, nu știu câte abonamente la telefoane și alte baliverne. Iar când eu am zâmbit stupefiată, rușinată parcă de neghiobia lui, prefăcându-mă, așa cum fac de obicei în preajma nebunilor și-a imbecililor, că nu pricep ce vrea, a renunțat și m-a lăsat să trec strada fără a se mai ține după mine. Probabil, ceva din aspectul meu de blondă, deși deloc mai ostentativă azi ca de obicei, l-o fi încurajat, cine știe? mă gândesc, căci altfel nu-mi explic de ce am trăit atare experiență, pentru că nu prea mi s-a întâmplat să fiu abordată pe stradă de tâmpiți... Habar n-am dacă nu-s suficient de atractivă pentru de-alde de-ăștia sau ceva din atitudinea mea nu îi stimulează... habar n-am, cert e că atitudinea mea rezervată l-a liniștit instantaneu pe urmăritorul de la vodafone și am scăpat de teroare. Ce să-mi fac, cred că n-am vocație de femeie fatală, îmi zic în gând și mă resemnez să exist și așa anonimă și fără sex appeal cum mă simt azi, când mă așteaptă un vraf de teze de corectat și n-am nicio clipă aerul de divă în pijamale și cu ochelarii pe nas.
De fapt, m-am bucurat nu doar că am scăpat de urmăritorul prea vesel și exagerat de locvace de pe trotuar, ci pentru că mi-e jenă să constat cât de penibili sunt, uneori, bărbații. Bărbații de joasă speță, bărbații proști. Mi se pare insuportabil să trăiești conștientizându-te așa de ridicol... Mereu mi-a fost teamă de ridicol și mi-e rușine și de rușinea pe care-ar trebui s-o simtă alții când fac lucruri penibile...

Mereu am urât bărbații mici, care nu m-au lăsat să-i respect, să-i privesc cu admirație. Am urât bărbații care nu mi-au lăsat posibilitatea de a-i considera mai deștepți decât mine, căci știu bine că n-am să mai pot iubi niciodată un bărbat mai prost, inferior mie din punctul acesta de vedere. Nu după episodul deziluzionantului meu mariaj, în care-am crezut că se va putea și-așa, vor funcționa lucrurile, nu contează diferența vizibilă de nivel... intelectual... Ba contează, al naibii contează!
Vorbeam mai devreme cu Den, prietena mea, despre atitudinea dezinhibată a unora dintre femeile pe care le cunoaștem, care, deși nu-s nici inteligente, nici frumoase, nici discrete, nici elegante, ci doar ieftine și vulgare, zicem noi conservatoarele de profesoare ”care suntem”, obțin de la bărbați tot ceea ce vor. Fără să se teamă vreo secundă c-ar putea să pară în ochii lor penibile, așa cum le socotim noi, ba chiar cu vârf și-ndesat!
Den spunea că avem de luat lecții de viață, dar mie mi-e imposibil să accept asemenea ipoteză, chiar și cu titlu de amuzament trecător, de câteva minute, în seara zilei acesteia care m-a mâhnit profund. Chiar și numai  ca să alung gândurile negre, care nu-mi dau pace, de când am aflat vești negre despre oameni cu semnificație în viața mea... 

Mă gândesc la prietenul nostru care va trece mâine printr-o operație grea, care, poate, urmează să fie doar începutul unei bătălii inegale cu boala necruțătoare... Mă gândesc la prietena mea, iubita lui, care udă perna de lacrimi de teamă pentru viața lui, de durere pentru viitorul lor, pentru tot ceea ce e nedrept în viețile lor de oameni tineri, puși în situația de-a se confrunta cu nenorocirile... Mă gândesc la el că e un om bun, și blând, și optimist și modest, răbdător în necazuri, tolerant cu răutățile, îngăduitor cu slăbiciunile proștilor, conciliant și cu umor bonom.  Și mi-e tare ciudă că i se întâmplă asta, mi-e tare ciudă, mi-e tare ciudă... 

Mă gândesc la un om pe care-l respect enorm, care, cândva, mi-a salvat viața mie însămi și care azi trece prin clipe grele... Mă gândesc și-mi amintesc, ca și cum ar fi fost ieri, teama mea de-atunci, lipsa de rezolvare a situației cu care mă confruntam, disperarea, ciuda, lacrimile și revolta... Toate, toate pe umerii fragili ai unei femei tinere, pline de visuri la o viață frumoasă, care-și vedea distruse toate speranțele de un diagnostic venit ca o ironie ciudată, ca și cum viața s-ar fi străduit să o facă să înțeleagă că nu-i este dat să se bucure de normalitate, de dragoste, de familie, de nimic... 

Și viața de azi o datorez bunătății acestui om care, deși nu mă văzuse decât o dată sau de două ori până atunci, fără să mă cunoască aproape deloc, decât din poveștile unui soț disperat, speriat și el, că i se stricase jucăria frumoasă și delicată, cu care nu se mai sătura să se laude tuturor, omul acesta ”mare” n-a rămas indiferent la suferința unuia mai mic decât el și a făcut tot ce i-a stat în putință, cu puterea vremelnică de care dispunea atunci, să trăiesc și să-mi recapăt, în măsura posibilităților, sănătatea. Și nu vor fi pentru mine cuvinte suficiente să-i mulțumesc și să-l consider unul dintre cei mai buni și mai generoși oameni pe care i-am cunoscut. Și să mă rog pentru el, ca Dumnezeu să-i răsplătească, mai ales acum în ceas de năpastă, pentru binele dezinteresat pe care i l-a făcut mamei mele, care azi mai are încă pe lume copil.  

Sunt grele lecțiile pe care ni le dă viața. Sănătatea și fericirea sunt trecătoare, puterea și poziția socială la fel. Prietenii te părăsesc deseori, mâna pe care-ai hrănit-o te înjunghie, oamenii pe care nu i-ai lăsat să moară nu te lasă, la rându-le, să trăiești, cei pentru care ți-ai fi dat cândva și viața ajung să-ți fie azi niște străini...  Nu mai judec, de la o vreme, așa de aspru, pe nimeni. Nici pe mine încerc să nu mă mai judec, deși cu mine însămi n-a fost și nu va fi judecător mai aspru pe pământ decât mine. Doar că mie nu-mi prea iese... cu mine nu prea funcționează toleranța mea proverbială... Sau poate și asta nu e decât o iluzie?... Sunt atât de omenește și de stupid om, deci supus greșelilor de tot felul, atât de jalnic și de umil om, încât nimic din tot ce-i omenesc nu-mi mai este străin... 

Se încheie o zi tristă și neproductivă. O zi cu amărăciuni multe, cu deziluzii pe care-a trebuit să le asumi și să le treci pe lista neagră a inimii care n-are, nici de data asta, răspuns pe măsură în cealaltă inimă... O zi cu certitudinea că nu ești, nici de data asta suficient de important pentru nimeni... Of! Poate că te pripești să te întristezi așa, repede, când nu ai niciun semn de la omul care ți-a ajuns așa de repede drag și ocupă, periculos de repede, toate gândurile,  poate, din pricina atâtor dezamăgiri, nu mai poți avea totală încredere în cineva și cazi din speranță prea repede....

Poate că e prea devreme, poate că toate astea vin în timp, poate că trebuie să dovedești că meriți, poate că trebuie să câștigi pas cu pas încrederea, prețuirea, poate că trebuie să ai răbdare și să te mulțumești cu puțin, cu prea puțin, așa neînsemnată și umilă cum ești, poate că doar ți se pare că meriți ... Ei, în definitiv, cine știe?... Nu ești decât o femeie singură, și vulnerabilă și dezarmată că nu a putut să-și ascundă pornirile inimii, care nu știe să mintă și să se poarte precum cochetele colege despre care vorbeai cu Den azi.
În mod sigur, nu vei ști niciodată să fii ca ele, nu vei avea niciodată siguranța, nonșalanța, nepăsarea, impertinența și egoismul unor astfel de femei, care câștigă inimile bărbaților din jurul lor și au tot ce-și doresc, căci în vene îți curge un altfel de sânge, la tine în suflet nu se poartă niciun fel de fard, surogatele nu se vând la preț de tezaur.  

Poate toate astea, poate ești doar un copil mare și speriat de noutatea unei situații copleșitoare de suflet și nu știi cum naiba să-i faci față, să nu ieși și mai ferfenițită...
Uf! Pentru nimic nu mai garantezi că ai răspunsurile corecte. Povara zilei de azi a fost tare greu de îndurat, genele s-au plecat îndelung peste ochii prea triști și-ai luptat cu un soi de dureroase certitudini, pe care le știi de mai demult, dar le voiai năruite pentru totdeauna...
Dar, cine-știe, poate că n-ai motive să te temi, iar mâine vei zâmbi din nou de un cuvânt bun de la cine ți-e dor, de un semn de prețuire și de confirmări ale speranțelor tale și vei crede că n-a fost degeaba nesăbuința de-a primi din nou în inima ta cu colindul...