An affair to remember

Cândva, demult, am văzut un film... Un film despre care mi-am dorit să povestesc, un film pe care l-am regăsit în alte filme, un film care a creat el însuși atâtea povești și a avut atâtea cronici minunate, încât n-ar mai fi nimic de spus despre el. Și totuși, despre filme frumoase e mereu câte ceva de spus, de povestit, de iubit, de revăzut. Un film cu Deborah Kerr și cu Cary Grant e un fel de sărbătoare, iar azi mă simt într-o dispoziție sărbătorească, așa că... am sărbătorit, revăzându-l. (Zâmbesc într-o paranteză: mi s-a spus, recent, că am tendința să dau prea multe explicații pentru tot ce fac și că, uneori, nu e cazul să mă tot justific. Probabil că, în spiritul acestei juste observații, n-ar fi cazul să mai explic de ce An affair to remember, dar, ce să-mi fac, năravul din fire n-are lecuire, așa că am făcut un nenecesar preambul. )

Filmul e din 1957, e un remake al unuia asemănător, din 1934 și a avut parte, la rândul lui, de un remake, în 1994, cu Annette Bening și Warren  Beatty, nu mai puțin frumos, dar fără farmecul irezistibil al cuplului Grant & Kerr.
Primul impact emoțional îl are, în buna tradiție a filmelor comerciale hollywood-iene, decorul hibernal citadin, cu Empire State Building profilat pe fundal, peste care cad fonturile roz, în timp ce coloana sonoră, devenită celebră, punctează languros: ”A love affaire is a wondrous thing/ That we'll rejoice in remembering/ Our love was born with our first embrace/ And a page was torn out of time and space... ” Te pregătește, de fapt, pentru o poveste de dragoste romanțioasă, în bunul spirit al sărbătorii Valentine's Day, al inimioarelor și-al dulcegăriilor roz, căci rozul e la americani asociat romance-ului, idilei, kitschului, unui tip de feminitate facilă și accesibilă tuturor imaginațiilor.
Probabil intenția regizorului e atât de ostentativă, încât până și clișeele sunt, și ele, tot roz, la propriu și la figurat: situația, tipologiile de personaje, cocktailul de șampanie...(sic!). E atâta roz încât, pentru elitele sceptice, care se declară sătule de asemenea paradigme de sentimentalism mediocru și aspiră spre straturile mai rarefiate ale unor povești extravagante și cosmopolite, nasul se strâmbă din primele clipe, iar grimasa din dotare parcă încă de când au venit pe lume, se întipărește pe figura plină de superioritate, cu care privesc, condescendent, plebea încă ahtiată de a se mai îmbăta cu asemenea surogate comerciale...
Ei, da, toate obiecțiile pot fi acceptate drept judicioase, dar, până la urmă, dacă i-ai da Cezarului ce-i al Cezarului, nu se poate spune că spectatorul n-a fost, oarecum, avertizat despre conținutul specific al peliculei încă din titlu, afiș ș.a.m.d. Și totuși, de ce-mi place filmul?
Ei, de-abia de-aici începe adevărata lui poveste, de fapt. O fi din cauza lui Grant, cu șarmul său grizonant faimos, în combinație cu feminitatea nonagresivă, subtilă și elegantă a lui Kerr? Nu se poate să nu recunoști că duelul replicilor spumoase și inteligente din debutul idilei e delicios! Ea-l tachinează pe el, dandy-ul care se făcuse faimos din cucerirea tuturor femeilor, fără să țină cont că umpluse paginile revistelor de scandal : ”Prietena ta știe de doamna de pe yacht, Gabriela?”, ca să-i arate că nu-i apreciază deloc ”sportul” pe care-l practică el. ”Sigur, e cea mai bună prietenă a ei” vine răspusnul lui caustic, ca să-i sancționeze aciditatea cu care l-a judecat, citindu-i inscripția din interiorul tabacherei. La fel cum nu se poate să nu-ți placă inimitabilul accent al lui Grant, mișcarea lui ca o alunecare săltăreață prin cadru, rafinamentul lui Kerr, privirea ei intensă și eleganța ei melancolică, prin care dă noblețe chiar și unor replici aparent banale.
Sau o fi din cauză că filmul ajunge cumva, în pofida tuturor obiecțiilor și-a asumatelor șabloane, la inimile noastre și e, realmente, de neuitat?
E de neuitat pentru că e despre renunțare la judecăți dinainte (nu le zic prejudecăți, ci doar mi le asum și eu ca ale mele ... dinainte...), la un stil de viață anterior, la siguranța pe care ți-o dă o anumită zonă de confort moral, la tot, de fapt, pentru  iluzie: a iubirii la care jinduim cu toții. Aceea. Marea.
E o replică a lui Kerr care spune totul, în acest sens. O rostește în momentul în care i-a dezvăluit fostului partener că i s-au aprins călcâiele după Ferrante și luptă cu argumentele ei feminine, inconsistente și incerte, în fața ploii lui de argumente, extrem de solide și de valide, totodată: ”Fii realistă, renunță, nu poate să te întrețină, n-o va putea face niciodată, e doar un cuceritor... Poate-am greșit față de tine, îi spune bărbatul potent financiar, trebuia să te cer de soție demult, dar nu-i târziu, nici acum nu-i târziu, nu-i așa? Iar când vede că femeia nu dă semne că ar ceda, scoate și asul din mânecă, supremul: încearcă s-o înduioșeze. ”O, dragă, nu vezi că sunt îndrăgostit?”
Nicio femeie nu rezistă când i se declară dragostea, nu? Genul de atitudine care, de regulă, nu dă greș niciodată: să-i provoci compasiunea cu sentimentele tale redundante, excesive, ca o găleată la streașină plină ochi, ce dă pe dinafară de plină ce e...
Și răspunsul ei e de neclintit. Privindu-l în ochi, cu dârzenie îi spune doar atât: ”Și eu.”(sunt îndrăgostită, doar că de altcineva). E inflexibil, deși blând, și nu lasă nicio portiță de scăpare. E definitiv și tăios, dar limpede precum cristalul, irevocabil cum poate fi doar angajamentul pe care inima unei femei și-l ia.
O femeie curajoasă și atât de nebună, de nesăbuită și de limpede la suflet, încât, pentru ceea ce iubește, își pune pe tavă tot ceea ce are: propria viață. Fără a se codi, fără a-i fi frică, fără a se lăsa învinsă de teama de a o pierde. E o femeie care-mi place, o femeie în care mă recunosc. O femeie care nu face compromisuri în inimă, adică nu acceptă lângă ea un om pe care să nu-l iubească din aceeași inimă, toată. Așa că alege cu inima, chiar de-ar alege o himeră, o prezumție, o imposibilitate...
O femeie care nu se mulțumește cu mai puțin decât ceea ce-și dorește inima ei, care alege conștient, chiar dacă știe că poate alege rău, dar alege răspunsul la întrebarea inimii ei. Chiar dacă pentru lumea întreagă alegerea ei e blamabilă, ridicolă, puțin convenabilă, absurdă chiar...
E o femeie încăpățânată și perseverentă, răbdătoare și tenace, care persistă într-un vis al ei, pentru că vrea să aibă drumul ei...
Cred că de-asta îmi place atât de mult filmul, recunosc, în ciuda tuturor clișeelor pe care le propune el... în ciuda faptului că știi, dinainte, că există posibilitatea ca această călătorie în lumea pe care o propune să nu fie ca... o șampanie roz...
Ceea ce se întâmplă mai departe aproape că nici nu contează, e scenariu... Fatalitatea care-i împiedică să se întâlnească la momentul stabilit, accidentul ei, neprevăzutul stupid, infirmitatea, toate sunt înscrise în scenariul kitsch, dar cu priză la public. Ca-n viață, de fapt, că, uneori, și viața e kitsch...
El, dezamăgit, desigur, suferă în stilul lui, bărbătește - dacă bărbații or fi suferind, într-adevăr, din dragoste rănită și altundeva decât pe platourile de carton de la Hollywood - n-aș băga mâna-n foc!- adică demonstrativ și lacrimogen, persuasiv pentru gospodine: se închide în el, tace, bea un pic și fuge din lume, bine-nțeles! Se întoarce în locurile în care-a fost fericit odată, adună relicvele trecutului, lăcrimează la amintiri duioase, bla-bla-bla...
Iar apoi, desigur, se reîntoarce și ia viața de la capăt, bărbătește, așa cum, cică, sunt învățați și obligați toți bărbații s-o facă: adică înfrângându-și sentimentele inutile, punându-și gratiile cinismului la inimă, ca să se vindece. ”Inimă frântă? sună o replică a personajului când impresarul încearcă să-l consoleze și să-i motiveze că un tablou e prost, pentru că l-a pictat când suferea. Inima frântă nu-i pentru mine.” Și viața merge mai departe, pentru fiecare... Mai nevoindu-se într-un scaun cu rotile- ea -  mai făcându-se că nu observă dezamăgirile și consolându-se cu fostele iubite - el...  ”C' est la vie! etc.”...
Mda!... Ei, poate că nu-i chiar așa... Urmează, în stilul aceleiași fatalități, revederea, care redeschide răni vechi, răscolind prin inimile și amintirile amândurora. Și, înainte de final: ea-și petrece Crăciunul singură, pe canapeluța ei, învelită cu pledul roșu- imagine emoționantă, devenită subiect de discuție într-un alt film iconic, Nopți albe în Seattle,  pe care nici nu mai știu de câte ori l-am văzut, iar îi apare la ușă...ca din întâmplare...
Se duce la ea și face cam ceea ce fac toți bărbații când se simt vulnerabili: minte cu aroganță. O minte că n-a fost la întâlnire, că a venit doar ca să-și ceară scuze și să-i dea un cadou, că... și că... Face pe cocoșul. Bravează. Minte de-ngheață apele! Ca să salveze o imagine, ca să-și ascundă tulburarea și orgoliul rănit, ca să salveze un mit: al Don Juanului impasibil, care nu lasă să i se strecoare nimic pe sub armură până la inimă... Și ea-l ascultă, docilă, înlăcrimată, de pe canapeaua pe care e prizoniera infirmității, a rușinii, a demnității la care nu renunță nici cu prețul lacrimilor și-a sfâșierii de inimă care se simte în mâna întinsă pentru despărțirea definitivă... Finalul? Ei, finalul e... incredibila și obligatoria întorsătură a situației pentru obligatoriul happy-end...
De ce naiba-mi place filmul ăsta lacrimogen și atât de emoționant, că te simți tâmpit uitându-te la ceva atât de puțin verosimil?
Pentru că sunt femeie, pentru că sunt om și pentru că am nevoie, ca toți oamenii dotați cu inimă, nu cu un organ cu întrebuințare doar pentru sistemul circulator, să cred în povești cu final fericit, împotriva tuturor rațiunilor și vrăjmășiilor destinului, de-aia!
Pentru că se întâmplă să fie acolo, în scena aia finală, o emoție de neuitat, care te face mai frumos pe dinăuntru. Căci ei doi știu ce gândesc, fiecare, deși continuă să se mintă și să se joace cu cuvintele, pentru că ei comunică de la suflet la suflet dincolo de cuvinte sau în ciuda lor. Pentru că ei știu adevărul, deși buzele lor rostesc contrariul, căci ea știe ce simte bărbatul acela disimulant și copilăros, așa cum a știut în clipa în care a hotărât să lase totul pentru el.
Pentru că, până la urmă, glasul inimii e mai puternic decât al gurilor conformiste în a spune minciuni salvatoare, pentru că iubirea trece peste orice, chiar și peste ce e de netrecut... în aparență de netrecut.
Pentru că zidurile se prăbușesc atunci când te eliberezi de frica de a fi vulnerabil, de a-l lăsa pe celălalt să te vadă cum ești atunci când îți asumi riscul de a nu te iubi, de a-l pierde arătându-i toată imperfecțiunea ta...
Și asta e minunat la filmul ăsta, e... ”to remember”...
Uitați-vă, dacă nu l-ați văzut! E ca un medicament: vindecă. Vindecă nesperarea, realismul, lipsa de iluzii, neîncrederea în povești frumoase, care există... Care trebuie să existe, căci, fără încrederea în ele, nici filmele, nici viața, nici nimic n-ar mai avea niciun sens... nu-i așa? 

Încrederea în poveste

Mereu am fost o candidă optimistă, cu rezerve nebănuite de speranță și infinită încredere în povești.
Nu e nevoie de prea mult ca să te ridici din genunchi, de unde erai, pe tărâmul de flacără al inimii. Doar de-un cuvânt, doar de-o confirmare a ta ca om în ochii altui om drag, neprevăzut și, într-un fel, cald, și uman și firesc- deși habar nu mai ai ce-nseamnă firescul, căci ai uitat să-l mai recunoști în cei din jur sau nu l-ai mai găsit...  

Doar de-o ninsoare albă și mută într-o seară de iarnă întunecată ca păcatul însuși, doar de brațe care să te închidă și să te stângă în chingile lor dulci, ca să-ți fie dor să nu te mai desprinzi niciodată, doar de urechi care să te audă și frunte în dosul căreia să se ascundă cineva care să te înțeleagă, doar de privirea care să te vadă cum ești nu doar pe dinafară, doar de voință care vrea să-ți împlinească visurile gratuite și tainice și glas care să te mângâie... Adică, de fapt, esențialul. Adică, de fapt, tot ce contează.
Acum ninge la fel de frumos și de alb ca-n vis... Citesc, ca de obicei, mai multe cărți în paralel- o meteahnă veche și de care nu mă pot dezbăra. Am mereu mai multe cărți pe masă, le deschid succesiv, după cum îmi dictează inima: Paler, O mie și una de nopți, Sadoveanu, Laxness, Cervantes, Marques, Eminescu, Sorescu...
Mă străduiesc să citesc Don Quijote în original. E un exercițiu tare dificil, pentru că spaniola mea nu-i chiar perfectă, iar topica și vocabularul nu-s cele mai accesibile. Cred că am citit ediția tradusă în românește acum mulți ani, într-un exemplar pricăjit din colecția veche a Bibliotecii pentru toți, împrumutat, cu multe note de subsol- necesare, desigur!-, dar formatul mic și mirosul de vechi al cărții nu mi-a priit deloc. 

M-am nărăvit de-atunci să-mi citesc cărțile proprii, fără mirosul altor mâini străine care-au trecut peste pagini, și cum n-am găsit până acum varianta disponibilă în românește pe care s-o consider impecabilă, am ajuns să citesc varianta originală. Un lux pe care, de ce să nu recunosc, nu mulți și-l permit! (sic!) 

Recunosc, mi s-a făcut dor de Don Quijote citindu-l pe Paler. L-am avut de mult în bibliotecă și-am tot amânat să-l deschid. În iarna asta, cu atîta timp liber în vacanță, m-am trezit că m-am împrietenit cu Paler, decoperind, așadar, ce minuni aveam în bibliotecă și le lăsam să zacă nedeschise, în timp ce gândurile mele se îndreptau în direcții tare nepotrivite.
Mă risipeam încercând să îndrept oameni care nu meritau deloc nici măcar o fărâmă de secundă atenția mea, să rezolv probleme insignifiante, cronofage și energofage, și, în general, făceam tot felul de nimicuri în care ne risipim, pierzând din vedere esențialul.
Astfel am ajuns din nou în lumea atât de familiară mie, de poveste medievală, cu eroi himeră croiți mai mult din țesătură eterică de idee și de visuri, decât din carne și sânge. 

Tot mai des văd că mă reîntorc la poveste, probabil pentru că, odată cu trecerea timpului, am nevoie de regăsirea acelor stâlpi de rezistență ai ființei mele: încrederea, speranța, credința, iubirea... 

Dimineață, decojind portocale în mirosul cafelei proaspete, m-am hotărât să trăiesc frumos ceea ce-mi oferă ziua de azi. Doream nesățios să nu mă mai tem de ziua de mâine, pentru că existența ei nu-i nici măcar o certitudine și să nu mă mai condamn atât chiar și pentru simplul fapt că fac umbră pământului.
Probabil mi-a trecut prin gând că nu-s, hotărât lucru, cea mai ticăloasă dintre femei, chiar nu știu de unde atâta infuzie de optimism, dar am ajuns la constatări care se vor mature. Cu obstinație, zice dracul negru de pe umărul stâng... Du-te naibii, îi zic, azi n-am chef de râsul tău sardonic!
N-am reușit, oricât am dorit-o, să fiu perfectă, să nu dezamăgesc pe nimeni. Poate tot ce mi-a ieșit fără cusur a fost să fiu mereu nemulțumită de mine, așa că, la naiba cu autocondamnarea și cu autoreproșurile fără sens, la naiba cu defetismul păgubos! 
Am înțeles demult că nimic în viața omului nu e fără cusur, nu e perfect, nu durează o veșnicie: niciun sentiment, nicio durere, nicio prietenie, niciun legământ, nimic... Noi, chiar și așa severi cu noi înșine cum suntem, suntem cel mai puțin ireproșabili, suntem cel mai puțin infailibili. Nici măcar nu suntem egali cu noi înșine de pe-o zi pe alta, nu suntem unitari și constanți niciodată- așa că, de ce-aș mai alega să vânez vânt cu plasa de prins fluturi a scrupulelor mele morale?
Don Quijote umblă după Dulcineea inimii sale să-și închine ei viața, să-i dea un sens, pentru că fără iluzii mărețe viața nu merită trăită. 
Sensul e credința nestrămutată, chiar de-ar sfida toate regulile lumii încorsetate în principii și-n nu-uri, în iluzia ta care te face să zâmbești, care-ți dă puterea să respiri, care te face să  mergi înainte spre adevărul pe care-l știe doar inima ta cârpită și renăscândă cu fiecare cuvânt, cu fiecare gând spre tine al unui om drag și neprevăzut, atât de puțin plauzibil altfel decât în poveste. Dar încrederea în poveste se înscrie într-un cald și atât de uman suflet pus la colț, care-și cere tot mai des drepturile... 

Artă poetică
Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Ion Pillat- Poeme într-un vers

Ecranul gol, alb... Niciun rând, doar bătăile inimii și tot felul de gânduri. 

Învăț zilnic tot felul de lucruri- asta înseamnă, probabil, că mă fac mare? Nimic din ce credeam eu că știu sigur despre mine nu mai e valabil de azi, de ceva vreme. Mă descopăr cu luciditate tălâmbă și vinovată și cu perplexitate. Și inima, ca un corp străin și cu viață proprie, o ia la goană în zona mediastinului mijlociu, cum scrie frumos la cărțile de anatomie.  Cică inima-i doar un fel de mușchi,  de forma unei piramide triunghiulare, cu vârful în jos, fără nicio legătură cu sentimentele! Ce prostii mai susțin și specialiștii ăștia, care se bat cu pumnii în piept c-au analizat totul, că știu totul, că au explicații pentru orice! Că are patru camere, și știu ce funcții are fiecare, că se regenerează cam 50% pe parcursul vieții, că are rol în circulația sângelui și alte și alte prostii adevărate și nefolositoare  pentru nimeni, poate doar pentru ei, doctorii! 

Habar n-au ei, că de fapt, la mine-n piept nu e o piramidă triunghiulară cu vârful în jos, alcătuită din mușchi și vene, șanțuri și alte chestii pline de sânge, ci de-a dreptul Triunghiul Bermudelor, mai enigmatic decât enigma în sine... Ceva misterios și bizar, un fel de bucată de rai care funcționează după legi numai de ea știute, pe care nu le voi înțelege niciodată... Teritoriu misterios, care se guvernează singur și arbitrar, în care, odată intrat cineva, se pare că nu mai iese niciodată ...  Asta-i inima mea, dobitocilor de specialiști, care tocmai de-aia sunteți specialiști, că nu știți să explicați niciodată nimic! :)
P.S. Îmi atrage atenția cuvântul regenerare- oare abia acum încep să înțeleg cum sau e doar o altă glumă proastă, o altă capcană a navigatorului incompetent din mine, care se va rătăci în vârtejul acestei noi furtuni în care se pare că intru ?

Ca de obicei...

În ultima vreme, ca la orice final de an, pe toate canalele tv, la care nu prea mă mai uit decât accidental, pe rețele de socializare, în grupuri mai mari, mai mici sau doar individual, oamenii obișnuiesc să-și facă tot felul de bilanțuri. Din conformism, din nevoie, din lipsă de preocupări sau din te miri ce alte motive, căci motive sunt atâtea câți oameni! 

După o zi complicată, de obicei te refaci. Azi m-am trezit privind cerul inexpresiv și opac, în timp ce dădeam la o parte draperia ca să fac în casă mai multă lumină- un gest reflex, cu potențial semnificativ de interpretat din punct de vedere psihologic, dar azi nu am chef de analize psihologice, azi vreau doar un răgaz de respirat în voie și-atât.  

În spatele draperiilor de culoarea vișinelor prea coapte poți fi cine vrei să fii, poți sta în pijamale, în singurătatea casei tale și ți se deschid în față câteva alternative: poți să te bucuri că nu ești în frigul de-afară, căci iarna se grăbește să recupereze ce-a pierdut într-un decembrie cu iz de primăvară stranie cum fu acesta sau poți să-ți plângi de milă. Mereu ai de ales și ce bine că ai, până la urmă, ce fabuloasă formă de libertate ai în fiecare zi! Și o ignori de atâtea ori! șoptește îngerul de pe umărul drept, prietenul bun pe care, și pe el, îl ignori de atâta amar de vreme, femeie îndărătnică, îmi zic, și continui șirul logicii perturbate și extrem de perturbabile, bag seama cu zâmbet autoironic, ca de obicei. 

Poți naviga pe internet, poți  să-ți contempli imaginea din oglindă sau aurul ce strălucește pe deget, poți face orice ca să-ți alungi gândurile care nu-ți plac, orice nu are forma unei obligații și-ți dă sentimentul de confort al vacanței sau poți să fii trist și să te simți mizerabil- la final de an oamenii singuri obișnuiesc să fie triști, uitând, egoist și repetitiv, că mai sunt și alte singurătăți pe lume, că mai sunt și alții mai triști decât ei. 

Ei, în virtutea acestui privilegiu al alternativei, aleg să constat indenegabila realitate: SUNT un om singur la sfârșit de an, sunt, într-o oarecare măsură, un om fără prea multe motive care să-mi dea dreptul să mă înscriu în rândul celor care pot fi subiectul unor ilustrații idilice ale sărbătorilor fericite din reclame sau de aiurea, dar nu pot să fiu nedreaptă și să neg realitatea: nu sunt nefericită. 

Am fost ani în șir și mai singură și mai nefericită decât sunt acum. Am avut finaluri de an mult mai proaste, sărbători mult mai singure, deși nu eram practic și formal singură, am simțit gustul unor tristeți mult mai amare decât orice aș trăi acum sau am trăit recent. Așa că nu pot spune că sunt nefericită azi, când stau comod pe canapeluța mea, în halat roz cu inimioare roz, sorb ultimele resturi din cafeaua pe care mi-am făcut-o cu automatismul zilnic și tocmai vorbii la telefon sau pe alte forme de comunicare internautică, așa cum e modern, cu cei mai dragi oameni din viața mea: cu prietenele mele, cu Andrei, cu Flavi, cu mama... 

Pe facebook plouă cu mesaje optimiste, cu sfaturi de dezvoltare personală, religioase, cu mesaje cu potențial încurajator, dacă ai simțul umorului poți face față cu destul succes ridicolului situației, așa că e bine, e foarte bine, zic eu, ca să citez un clasic în viață. :) 

Un gând nărăvaș: de ce toate inimioarele au formă neregulată când le privești de foarte aproape? Cele de pe halatul meu, roz pal și gri albăstrui, o combinație destul de nefericită, așa au obiceiul să facă. O fi doar al lor? 

Pe un site al TVR mă anunță că 2016 va fi anul maimuței în zodiacul chinezesc și că urmează un an ”bogat în evenimente financiare”, asta dacă interesează pe cineva ce ne așteaptă în anul Maimuței de foc, căreia oaia i-a predat ștafeta- am  cam încheiat parafraza și mă întreb de ce naiba oi scrie despre asta. Ca să-mi aduc aminte că e o zi normală, ca asta e normalitatea, că nicio dezamăgire nu durează veșnic, dacă nu vrei s-o lași să te copleșească și că sunt bine: mă mânâncă vârful nasului, mi-a priit masca d epăr cu ulei de măsline, Mariana Cojocaru nu știe să pronunțe montagne russe, da' nici eu nu sunt sigură că franceza mea ar fi în cazul ăsta impecabilă,  Dumnezeu răspunde întotdeauna rugăciunilor cum știe El că e mai bine, ne iubește necondiționat și azi, în ciuda tuturor predicțiilor astrologilor, temerilor și dezamăgirilor mele de ieri și de mereu, sunt bine. Mulțumesc!
Destul cu gândurile despre nimic, mi-am amintit că mă așteaptă o carte neterminată, un concert de muzică clasică la ora 15,00, un ceai de portocale de făcut și o viață unică de luat în piept cu demnitate, deși deloc ușor. Ca de obicei, ca de obicei... 

Cu Iisus in celula - TUDOR GHEORGHE - preluare TVR . -(50 35min)-

Am învățat că orice fel de rău în viață se plătește. 

Mi-o dovedește viața de câte ori judec pe cineva - căci alt rău nu sunt capabilă să fac - și ajung, mai devreme sau mai târziu, să comit greșeala pe care am înfierat-o atât de nepregetat... 

Și mi-o mai dovedește, cu destulă consecvență, în cazul celor care mi-au făcut  rău în vreun fel sau altul: toți, fără excepție, plătesc, ajung în punctul în care, conștientizând sau nu, plătesc pentru răul gratuit pe care mi l-au făcut. Și asta fără niciun fel de contribuție din parte-mi, căci, din nou, nu sunt în stare să mă răzbun pentru ceva... poate pentru că-s prea slabă, poate pentru că-s prea neputincioasă, nici nu mai are rost să mă gândesc, cert e că nu am avut niciodată nici dorința de a le întoarce oamenilor din jur palmele sufltești pe care mi le-au dat... 

Nu e nicio mângâiere în asemenea constatări pe care le fac în acest ceas târziu din noapte, dintr-o zi cu semnificație, ziua națională, mai degrabă e un fel de amărăciune să văd că lumea nu e cum vreau eu... Și că pe oameni nimic nu-i schimbă...

În seara asta am hotărât să nu mai fac aceeași greșeală la nesfârșit: să nu mai zăbovesc asupra relelor oamenilor, să le trec în desaga inimii și să mă amărăsc cu gustul lor de fiere. Da, niciun rău n-are efecte pentru veșnicie, căci iubirea e mai mare decât neiubirea și totdeauna există un mâine... cel puțin virtual, în fiecare din noi.
Sufletește, sunt liniștită. Încep să-mi las inima liberă din chingile tuturor temerilor și-ale durerilor de tot soiul. Și încep să sper c-o să văd lumina. Cumva, cumva, mai mult sau mai puțin metaforic.