duminică, 25 octombrie 2015

Am râșnit cafea și s-a umplut toată casa de parfum.  Coborând mai devreme la magazinul de la parter, nu m-am putut abține să nu cumpăr un pachet de șervețele pe care scrie ”love„  și-s desenate inimioare- așa, ”just for fun”!
Am urcat scările până la etajul cinci printre vecinii ursuzi, care nu răspund la salut, am pus de cafea și, cu un zâmbet cât se poate de larg, m-am așezat în fața ferestrei și m-am hotărât să... Și aici m-am oprit, căci nu știu ce minciună aș putea să-mi spun ca să cred că, din tot ce mi-aș propune, s-ar putea realiza ceva. Dar e bine: e soare, e duminică, a venit mama și urmează o zi lungă... :)

duminică, 18 octombrie 2015

Grotescul cel de pe scară și de toate zilele

Duminica e o zi a familiei, a izolării de lumea din jur, care nu intră în categoria aparținătorilor, cum se spune la spital celor care vin să te viziteze și să-ți aducă flori sau mâncare. Duminica e o zi a retragerii din lume ca într-o enclavă familială, cu tot soiul de feluri de mâncare, o zi de lene și de nefăcut lucruri, o zi care s-ar putea numi frumoasă, dacă n-ar fi otrăvită cu gândul că luni trebuie să te reîntorci la serviciu. 
Duminicile nu trebuie să te doară nimic. Duminicile trebuie să fii ca-n vacanță, adică liber, cu chef de leneveală, fără nimic de făcut, că doar e sărbătoare. Duminicile ar trebui să-ți placă la nebunie lumea, așa romantic și motivațional cum ne învață peste tot să vedem lumea. Zen, luminos, optimist și mai știu eu cum ne spală ăștia creierul să emanăm lumină și energie pozitivă... bla-bla-bla... Și noi suntem la ani lumină de civilizație, de empatie, de bun simț, de tot... 
A fost o duminică însorită, absolut binevenită după atâtea zile plumburii și friguroase. M-am procopsit cu o răceală zdravănă și aș fi avut chef de lenevit, la un pahar de terraflu și o firimitură de nurofen răceală și gripă, dar, ca o ironie a soții, niciodată când vreau să experiez starea vegetativo-leguminoasă nu-mi reușește. N-am prea putut, din... binecuvântate pricini. Ei, treacă și-asta, n-ar fi prima oară! îmi zic la finalul acestei zile, tot bine că am reușit să fac ceva, dar amintirile hidoase nu mi se șterg din memoria încă proaspătă, de pe retina oripilată recent de realitățile locuirii într-un bloc din proprietatea primăriei... 
Am avut destul timp de tot felul de reflecții, printre strădaniile de-a mă achita de obligații și corvezi, dintre care, cea mai enervantă mi s-a părut aceea de a intra în contact cu vecinii, în epica strângere de semnături pentru glorioasa furnizare a agentului termic. Nu vreau să-mi reamintesc ce fețe ostile mi-a fost dat să văd și nici ce greu le e oamenilor să înțeleagă evidența. Nu are niciun rost, oricum n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu alte repere interioare despre ideea de normalitate. 
Înșir aici niște reflecții despre inconsistența unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și al căror răspuns nu-l voi găsi niciodată. Și care nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...
Se dovedește, mi se dovedește, că oamenii nu se schimbă pentru nimic în lume, odată ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar.
Se dovedește că firea omului este ceva atât de real, definitiv și puternic stei de piatră, încât nu putem să schimbăm nimic la cei din jur, ne facem doar iluzii. Oricât de buni sau de morali ne-am putea considera noi, în amalgamul subiectivității noastre indignate de cine știe ce faptă antisocială sau nerușinată...
Nici cu condamnarea nu ajungem prea departe, căci din pereții la care batem noi, crezând că-i transformăm în uși, nu s-a ivit nici măcar o urmă de bunăvoință vreodată... Doar Moise a scos apă din stâncă, dar pe vremea aia... ”Tu le vorbeai și... se putea”, cum zice Arghezi, poetul tristeților adolescenței mele, azi niciun fel de glas nu mai străbate cerul până la urechile noastre surde din fabricație sau doar asurzite de larma egoului tot mai mare și mai suficient...
Cert e doar că în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care duminica dimineața urlă maneaua în difuzoare, iar în cursul săptămânii cretina se plimbă în fiecare dimineață de la șapte fără un sfert, preț de-o oră, o oră întreagă, bătută pe muchie,  cu pantofii cu tocuri pe gresia din casă, parcă doar așa, să-ți facă în ciudă, e tot mai greu să crezi că ar mai vrea Bunul să ne mai scoată și un mililitru de ... ceva... din... orice...
Suntem o umanitate degradată, tot mai degradată, fără speranța că ne mai facem bine... cel puțin așa îmi pare mie acum, la ora asta de târzie duminică, deși, poate, ochii fetiței cu păr afro, de care tocmai mi-am luat rămas bun la ușă, parcă m-ar contrazice... sau, cel puțin, și-o dorește cu ardoare idealista de profesoară din mine...
Ei, reluând, impresia ororilor este mai puternică și bate inocența la golaveraj.
Am văzut, de pildă, cum o femeie care-a scos capul prin deschizătura ușii ca dintr-o hrubă nu voia căldură în casă, căci afară i se părea ei că urmează să mai vină o vară și nu considera că alții ar avea dreptul să fie de o altă părere. Am văzut omul lup față de om... am văzut sluțenia nu doar pe chip, ci și în suflete, iar asta m-a amărât... pentru că niciodată nu-i înțeleg mecanismele de funcționare. 
Sunt incapabilă să înțeleg anormalitatea sau ceea ce consider eu că e anormalitatea, adică răutatea și egoismul, deciziile anapoda, împotriva logicii mai evidente de cât semnele de circulație, disprețul față de normele elementare de conduită civilizată. În capul meu nu se poate face loc pentru înțelegerea unor astfel de comportamente, de pildă cum unul dintre vecini să-și scoată câinele să defecheze tocmai la etajul doi, iar excrementele bietului animal să le lase chiar acolo, în fața treptelor, în pașii oricui... 
Și, evident, inevitabilul chiar s-a întâmplat, cum era și firesc: un copil a trecut și, în întunericul care domnea pe scară, nu a avut cum să evite să calce tocmai în fecalele animalului, împrăștiindu-le sublim pe tot palierul. Spre disperarea mamei, care n-a mai putut să-l prevină la timp, ocupată cu târârea silnică pe scări a căruciorului în care transporta o a doua odraslă, de vârstă insuficient de ridicată pentru a putea cădea și el, sărăcuțul, în aceeași capcană ca a fratelui mai mare... și a noastră, a tuturor locatarilor scârbiți, torturați olfactiv și deznădăjduiți în evoluția speciei umane... 
Ei, normal că nu e o noutate, sunt absolut convinsă că așa ceva se întâmplă zilnic în tărișoara asta, probabil că-ntr-o bună zi o să ajung să nu mai iau în seamă, o să devin înțeleaptă și superioară, imună la tembelism, căci, dacă e să-i dau dreptate psihologului, care spune că înțelepciunea nu-i altceva decât o durere vindecată, ne obișnuim cu tot soiul de dureri mundane și devenim înțelepți.
Dar azi nu sunt înțeleaptă, nu sunt imună, nu sunt altfel decât scârbită... De oameni, de logica lor inexistentă, de bunul lor simț inexistent, de altruismul lor inexistent, de educația lor inexistentă, de ființele lor anapoda și grotești... 

duminică, 11 octombrie 2015

Flori vii, femeile

Vântul rece de toamnă biciuiește bietele petunii rămase întregi în jardinieră sub cerul decolorat, care plânge nechibzuit, ca inima, risipindu-și picăturile spălăcite pe caldarâm.
Florile sunt plăpânde și neputincioase, iar vântul se joacă prin ele și cu ele cum vrea, deși ele, bietele, se străduiesc, în efemera lor existență, să rămână bine ancorate în pedunculul lor verde, încă verde... Nu se pot apăra, deși stau bine ancorate în tulpinile firave, paradox splendid de tenacitate a robustei lor vulnerabilități...
Le privesc corolele gingașe, multicolore, roz-albe, violacee sau chiar roșu carmin și mă gândesc cât de mult le semănăm noi, femeile...
Ne deschidem spre cine știe ce zări hazardul ne va meni, ne risipim bogăția spectaculoasă de culoare și parfum și așteptăm, răbdătoare, să fim observate, apreciate, ocrotite de tot felul de vânturi vrăjmașe, indiferente la splendoare. Și, în tot timpul acesta, ne străduim să rămânem neclintite, frumoase, în locurile noastre, chiar dacă nu sunt pe lume ochii care să ne vadă, care să se bucure de strălucirea noastră generoasă, care să ne ocrotească, ducându-ne la loc cald și luminos, hrănindu-ne cu suflet, cu zâmbet, cu bucurie și cu dragoste...
Câte flori nu se ofilesc nebăgate în seamă, câte nu-și frâng plăpânda frumusețe în răstriștea de afară! Câte femei nu se ofilesc în răstriștea indiferenței celorlalți, neștiute de nimeni, nebăgate în seamă, uitate și obligate să-și risipească darurile sufletelor în van!
De curând, am auzit povestea unei fete bătrâne care mărturisea că n-a fost dorită de niciun bărbat, niciodată. Deși am văzut nenumărate alte femei mai puțin înzestrate fizic sau mai puțin inteligente! Există femei obligate să-și risipească feminitatea, cărora niciodată niciun bărbat nu le spune că sunt frumoase, pe care niciun bărbat nu le vrea, întocmai cum niciun bărbat nu i-a făcut vreo propunere celei despre care vorbeam.
Femei pe care nu le știe nimeni, cărora nimeni nu le duce lipsa, cărora niciun fel de brațe nu le odihnesc somnul sau nu le cuprind trupurile, cărora niciun glas nu le șoptește cuvinte frumoase, declarații sau alte asemenea siropuri după care ne dăm noi în vânt. Sau nici măcar un banal „ce mai faci?”...
Și sunt atâtea tristeți pe lume, paralele cu existențele noastre, despre care nu aflăm niciodată, pe care nu ni le imaginăm niciodată, că numai gândul la ele face toamna să fie și mai rece și mai înfricoșătoare...
Știu multe povești ale femeilor care au luptat să-și impună, mai mult sau mai puțin ostentativ, prezența în ochii bărbaților — bravo lor, și-au înțeles condiția și au încercat să aibă, la masa vieții, în unicul joc pe care îl pot juca, poate cele mai bune cărți. Așa cum știu și povești ale unor feminități discrete, care, cu resemnare, și-au acceptat insignifianța destinată lor de către lumea masculină și au viețuit mai departe, neostentativ, neștiut, în tăcere, acceptând cărțile cu care erau sortite să piardă irevocabil...
Nu știu cine a greșit sau cine ar fi trebuit să facă mai mult — n-am avut decât cărțile mele, destul de pestrițe, și din ele doar o parte, căci jocul nu s-a terminat încă... Nu mai e mult, oricum, căci se joacă doar un timp limitat și să câștigi nu e o condiție sine qua non... așa se pare...
Suntem femei răsfățate ale sorții sau cenușărese. Suntem prinse în hora implacabilă a pașilor la dreapta bucuriei sau la stânga deznădejdii, după cum dictează ritmul capriciosului destin. Alunecăm încet-încet spre toamnă, cu zâmbete, cu mănunchiuri de împliniri și de regrete, pierzându-ne, rând pe rând, câte o frunză a încrederii și ofilindu-ni se mugurașii iluziilor.
Suntem ca florile... tremurăm în bătaia cine știe cărui vânt sau avem momente de acalmie, zâmbim în soare sau ne deschidem spre stropii vreunei ploi reci, ne îndărătnicim să rezistăm cu fragedele noastre tulpini oricăror intemperii, ne dăruim splendorile cu generozitate și aducem bucurie ochilor care au timp și știu să ne vadă...
Suntem efervescente sau delicate, în felul nostru, al fiecăreia, mai tumultuos sau mai lent, suntem tinere și nesăbuite sau mature și chibzuite, suntem pline de visuri și de speranțe sau ne oblojim, în câte-un colț, cine știe ce răni care ne dor sau sângerează, suntem puternice sau ne îndoim ca florile de rafalele răutăților și problemelor cărora trebuie să le facem față. Dar nu prea dăm înapoi să ne asumăm menirea de femei, ba, uneori, preluăm și poverile sau datoriile lor...
Suntem frumusețea și culoarea din viețile grăbiților bărbați ce ne înconjoară, care altfel ar fi terne și lipsite de sens, suntem paradisul ignorat din coasta lor de lângă inimă și așteptăm, fiecare din noi, fie că o recunoaștem sau nu, să fim adeverite de dragostea și prețuirea lor, fără de care nu ne rămâne, nici nouă, mai nimic din ceea ce ar trebui să fie un sens.

luni, 5 octombrie 2015

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o stiți, 
Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au, 
Miez și margini de foc are și soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeți în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părți zările.
Munții cu păduri cu tot mor sufocați
Și-n curand o să moară sufocate și mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc, 
Crângurile sunt pline de flori, și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
Zaharia Stancu- N-am să vă spun

Asta e una dintre poeziile pe care, dac-aș fi avut talent,  aș fi vrut s-o scriu eu... Dar as scris-o atât de frumos Zaharia Stancu, încât nu mai e nevoie de nimic... 

Insomnii. După două rânduri de teze, degetele au lepădat pixul roșu și ating tastatura laptopului de pe genunchi. În urechi mă desfătez cu Adriana Lecouvreur și ale sale ”poveri fiori”... Angela - ca nimeni alta!... De fapt, Angela și Kaufmann, căci acum e rândul duetului din opera lui Cilea, care a făcut înconjurul lumii... Ce frumusețe e-n stare omul să creeze și, totodată, de câtă abjecție poate să fie capabil! Mereu mă surprind că nu-mi vine să cred, aproape că mi se pare imposibil! Doar când realitatea îmi demonstrează mereu că e așa, n-am ce face și mă plec în fața evidențelor, dar parcă tot nu-mi pot reprima un rictus de stupefacție și dezamăgire... Probabil că secretul stă-n dozajul în care se asociază în sufletul aceleiași ființe... sau, poate, ca să mă simt mai bine, îmi zic că nu se pot asocia niciodată în același suflet, ele trebuie neapărat, sublimul și abjecția, să apară la oameni diferiți... Naivități de domnișoară de pension, dar necesare ca merinde pentru o noapte care se prevede lungă... lungă... 
O presimt în tic-tac-ul ceasornicului și-n bătăile inimii- lungi și grele, ca niște clipe când aștepți. Dar o noapte cu muzică și cu gânduri diamantine nu poate fi rea, căci cristalizările sunt necesare câteodată, mai ales atunci când nu ne învățăm lecțiile. 
Maurizio și Adriana reconfirmă dragostea, nemurirea ei - și asta e o certitudine care bate toate cârcotelile și toate abjecțiile. Nu surogatele de doi bani, nu moneda calpă a unor oameni mici, ci aia, adevărată, aia e nemuritoare!!!  Și înalță, și schimbă, și înnobilează și... emoționează. Și te face să uiți că în viață cunoști oameni croiți așa de strâmb, de nu înțeleg mai nimic din asta, ci se tot nevoiesc într-o îngustă autoidolatrie de toată jena... 
Judec mereu pe cei ce mă rănesc, judec mereu nedreptățile pe care consider eu că mi le fac ceilalți, cei dragi... Deși florile mamei încă se mai deschid, deși ochii mei au privilegiul de-a le vedea, deși încă mă trezesc în fiecare dimineață și trăiesc privilegiul că respir, deși urechile și sufletul meu aud și-nțeleg muzica asta minunată... tot mai judec ce nu-mi place și mă doare la ceilalți, tot mai aștept să schimb ceva în cei de lângă mine după cum aș vrea eu. Un semn de copilărie, de nesăbuință, de nerecunoștință față de Dumnezeu, clar!  De care mi-e tare rușine... Pentru că eu TREBUIE să fiu bună, mereu, orice s-ar întâmpla... 
Ultimele acorduri din Adriana Lecouvreur... Adriana își dă viața în brațele lui Maurizio, își dă ultima suflare, înveninată de otravă, în delir, iar muzica se stinge tânguios, ca tânguirea disperată a lui Maurizio, incapabil s-o salveze, rămas veșnic fără ea: ”Adriana, Adriana!.. Morta! Mooooorta!” 
Viața omului, firavă, plăpândă, e călcată în picioare de răutatea altor oameni răi, dar iubirea rămâne și învinge  moartea, orice.  Când e și dacă e adevărată. 
Lecția zilei de azi. 



joi, 1 octombrie 2015

Obosiți de mâhnire și de întristare- Lecția nr. 3

O zi plină de semnificații se înscrie în mod luminos printre zilele vieții tale- de obicei, cam toate la fel... O zi în care-ți reîntâlnești un vechi și drag prieten e ca o sărbătoare. Căci îți reamintești de cel care-ai fost, stând la povești de la suflet la suflet, privești un om în ochi fără să-ți fie teamă că te va judeca, te va minți, îți va căuta slăbiciuni să ți le speculeze. Și, de fapt, îți reamintești de ce prietenia e cel mai frumos dar din lume, căci de dovedește încă o dată adevărul spuselor lui Antoine de Saint-Exupery, că este, ”în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” 
Un vechi prieten e ca o rază de soare iarna: îți bucură sufletul, căci îl simți aproape, îl simți complice și intim, îl simți bun și pașnic. Și parcă singurătatea e mai puțin amară, când o simți deplină, în ceasurile tale de singurătate și amărăciune. Și-s multe și mute, cum multe și mute trebuie să fie ale multora dacă-și leapădă, măcar pentru o clipă, cât să se privească în oglinda inimii, ipocriziile și artificialitatea de fiecare zi. 
Azi e sărbătoare, Acoperământul Maicii Domnului. O sărbătoare a bunătății Maicii lui Dumnezeu pentru oameni, o sărbătoare în care sfinții au văzut-o în văzduh, rugându-se pentru oameni. O sărbătoare frumoasă, când cerem Maicii Domnului milă și ocrotire, așa cum ea, cu mâinile ei sfinte, îi cerea lui Dumnezeu pentru noi îndurare și ajutor. ”Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare!” sună unul dintre versurile imnului acatist, care mie-mi place foarte mult. De câte ori nu ne-am simțit, fiecare dintre noi, obosiți ”de mâhnire și de întristare”? 
La sfârșitul zilei, sunt mâhnită și întristată. Fără motiv sau, cel puțin, fără motiv nou... Și singură, deși m-a vizitat un prieten drag, deși am vorbit cu prietenele mele toată ziua, deși am stat între lume toată ziua, de-am obosit și-abia așteptam să vin acasă, deși am fost zâmbitoare și plină de vervă, deși am luptat împotriva nedreptății, deși am primit daruri: două mere roșii de Gemenea, de la prietenul meu, și-o frântură din Spania adusă special pentru mine, de la o familie preot-doamnă avocat, care mă apreciază: un șal spaniol roșu și-o cutie cu bijuterii superbe, pe care, probabil, n-o să le port niciodată, că-s prea ostentative pentru mine...
Sunt singură, căci sufletul meu nu simte acum pe nimeni aproape și simt că, într-un fel, sunt cu Dumnezeu nedreaptă și vrednică de osândă, dar tot mă simt așa: obosită de mâhnire și de întristare... 
E cumva viața nedreaptă, urâtă? Nu cumva ochii mei sunt prea incapabili s-o vadă așa cum e, de fapt, frumoasă, tocmai pentru că e unică și irepetabilă? Mi-arunc ochii pe ecran și văd, ca un deget avertizator al universului,  rândurile următoare: “Este viața atat de întunecata ? Nu cumva mâinile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea împâclită? Tu ești acela care trebuie să se înalțe.” (Dag Hammarskjold)
Zâmbesc și-mi șterg tristețea de pe chip, odată cu urma unor lacrimi din amintiri și mă gândesc că e timpul să-nvăț lecția numărul 3: a smereniei. Și, de acum înainte, hotărâtă să văd nenumăratele binefaceri ale cerului, pe care le ignor de atâta vreme, a recunoștinței. 

  "Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul." (Ierem...