Mi s-a întâmplat destul de des să constat că gândurile mele au fost înțelese de cei din jurul meu, ca și cum le-aș fi rostit. Cu oameni apropiați, cu prietenele mele bune, cu mama, de regulă cu oamenii pe care-i iubesc și de care sunt legată sufletește. 

Cu prietena mea mi se întâmplă frecvent să ne completăm una alteia propozițiile, să ne dăm răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus, ci doar le-am gândit... Punem amândouă asta pe seama faptului că ne cunoaștem una pe alta foarte bine, că ne împărtășim, de ani, cele mai intime temeri, visuri, speranțe... sau, uneori, când devine foarte ciudat, nu mai găsim nicio explicație și-o luăm ca atare... Cu pielea cam ca de găină, ce-i drept, dar trecem zâmbind peste toate. 

Cu mama... găsesc altă explicație, căci legătura cu mama e cea mai puternică, așa că nu mă mai mir demult când o sun și ea-mi spune că tocmai se pregătea să mă sune, că se gândea să mă sune sau alte banalități... Nu mă mai mir demult nici de faptul că, de câte ori vreau să nu-i spun de vreo suferință sau de vreo întâmplare, ea parcă simte și-mi pune exact întrebările la care nu vreau să răspund.... ca și cum, prin moduri nevăzute, cineva ar fi avertizat-o de ce mi se întâmplă... Îmi zic că e mama și că mama e.... mamă, cu un al șaselea simț totdeauna și astfel percepe ea, cu adevărat, ce simt eu... 

În seara asta m-am gândit dacă e posibil ca fenomenul ăsta misterios să se întâmple și cu alte ființe care sunt speciale sufletului meu, nu neapărat prin voința mea, ci prin puterea miracolelor simple care ni se întâmplă mai ales fără să le căutăm, dorim, conștientizăm, pe nesimțite, ca și când toate ar fi noi...

Mereu m-am întrebat dacă gândurile noastre se pot simți aproape fizic, așa cum sunt ele, adevărate, nu măsluite sub tot felul de rigori, dacă gândurile noastre bune pot aduce în lume binele pe care li-l dorim celor dragi nouă? 

Oare poate un om să simtă cât de sinceră afecțiune, cât de puternică emoție se ascund sub cuvinte cuminți și la locul lor, așa cum se cuvin să fie vorbele unei femei condiționate de circumstanțe, de datele din buletin și de buna cuviință, de normalitate, de fapt?... 

Cred că trebuie să existe o electivitate deosebită, iar pentru asta e mereu nevoie de doi... 

NU știu, oricum, nici nu cred că voi ști vreodată, dar mi-am dorit intens ca gândurile mele, semne ale afecțiunii, grijii, pretuirii sincere și dezinteresate, care se bucură de bucuriile celuilalt, să transmită măcar în partea tandrețea iubirii, poate nesăbuite, dar adevărate, pe care o conștientizez ca un privilegiu al femeii purtătoare de inimă curajoasă și tânără în piept... ce sunt. 

Cartografie de suflet

Dimineață cu răsărit splendid de soare, printre blocurile cenușii. Porniri năstrușnice spre oameni, tinerețe, temperate de hărți, examene, responsabilități. Între oameni, distanța e uneori doar lungimea infinitezimală a unui gând. Un gând luminos, care învăluie ca într-o mantie protectoare sufletul celui spre care se îndreaptă. Un gând care străbate depărtările, lumea, timpul, un gând care unește inimi în care cresc, incandescente, aceleași mlădițe de doruri... Un gând care hrănește, care înalță, care recreează lumea de la început de poveste, în sălașul în care-a fost iarnă, frig, dezamăgiri, resemnare și pustiu...  Un gând despre miracole interzise. Ce soluții sunt când inima se simte tânără și zburdă, așa de tânără, încât ignoră realitatea din calendar, din actele de stare civilă și de pe chip, căci realitatea din conștiință e alta?... Ce soluții să poată fi la imposibil? Realitatea, uf!... nesuferita realitate!...

Privirile zboară pe deasupra hărții spânzurate ca o ironie pe un perete, spre fereastra încăperii din care stau și contemplu spinările tinerilor absolvenți, viitori asistenți medicali... Atmosfera de examen, tăcerea aceea asurzitoare, în care se contopesc emoțiile în căldura înăbușitoare, iar deasupra plopilor, care foșnesc neliniștitul lor verde, se vede un cer decolorat ca o lacrimă strivită între gene. 

Gândurile se preling și se dilată, îmbrăcând toată dimineața, toată inima, toată harta Europei, toată nesperanța, tot apăsătorul imposibil într-o mare de amărăciune, mai mare decât toate mările desenate cu cerneala cartografilor fideli... 

După-amiază, după bucuria unor sandale noi-  un alt moft necesar să reechilibreze nivelul de serotonină, aflat în cădere liberă, surpriza minunată: a venit Andrei. Cu tricou albastru cu inscripții stridente, cu gropițe și limba peltică la purtător, arborându-și tunsoarea ”de băbat” posesor de numai 4 ani și 9 luni- adică de pui de om gata de mers ”la grupa mare”. Vine și-mi demonstrează cât de mult îi place să fie ordonat, adică își aranjează atent papuceii minusculi la ușă și-mi arată că-i place curățenia: își șterge mâinile și piciorușele cu șervețele umede de bebeluș, din pachetul cumpărat de tăticu, de pe care face bine și observă că, într-o poză de pe etichetă, o mămică își sărută băiețelul. 

Îmi face inventarul fleacurilor din cutii, își primește bicicleta de jucărie, învață cum să folosească din trusa proaspăt achiziționată compasul, riglele miniaturale și minele de creion, apoi înfulecă feliile de pizza cu foamea cu care ”ar mânca un bloc întreg” și îmi povestește, concomitent, despre imaginarii mei vizitatori, care tocmai ”intră pe ușă, Cămițo, îi auzi? Uite, chiar acum se plimbă pe hol, au venit la noi, mă duc lângă tăticu, dar uite, vin, păzește ușa, că se simte miros de liliac...” 

Mă prind în jocul lui, hora zâmbetelor se întinde molipsitoare peste obrajii mei, ai lui, ai lui ”tăticu”, ba chiar ai întregii planete, cred, și inima îmi crește din nou în piept cu un miligram, de se face mult soare, mult soare și bine în casa inimii mele întristate până la lacrimi din zori. Căci Andrei îmi înconjoară gâtul cu brațele lui mici și murdare de ciocolată, mirosind tot a pizza și a parfumul pe care i l-am dăruit și-mi spune cu glasul lui de o adorabilă stridență peltică: ”Stai să te iubesc, Cămițo!”

Îl petrec pe el și pe tatăl lui până la ușa liftului, care are și el o altă poveste, o altă aventură, pe care mi-o strigă în gura mare, în auzul vecinilor, dar nu-mi pasă, căci fericirea e deplină și-are chip de copil. Până urcă ascensorul la etajul cinci e timp suficient ca Andrei, iubirea mea cu zâmbet larg, dăruit cu de toate, dar care știe cel mai bine să dăruiască bucuria, să se întoarcă din drum, într-un elan sincer, care pentru mine valorează cât toate bogățiile lumii, și să mă mai pupe o dată, cu puterea inimii lui mici și curajoase, care știe toate tainele, suficiente pentru a contura pe harta existenței adevărata fericire: simplă și firească, concentrând universul umanității întregi. Aceea care te face cu adevărat să meriți să te numești om.   

Pleacă, iar casa și inima mea de om singur rămâne iarăși goală, ca un cuib din care toamna au plecat rândunelele... Amprenta sărutării lui apăsate de pe obrazul drept mă obligă să conserv bucuria și să n-o mai las să plece...

Mon âme à reconnu votre âme...

La vita e bella

Revăzui de câteva minute o bijuterie de film: La vita e bella, al lui Roberto Benigni din '97. Un film minunat, așa cum numai Benigni știe să facă. I-am văzut individului cred că toate filmele. Toate sunt superbe, toate știu să spună povești într-un mod unic, care-ți ating inima. Sigur că ăsta e cel mai cunoscut, doar a luat Oscarul- și pe bună dreptate! 

Viața e frumoasă e o bijuterie de film, căruia, dacă-l povestești, îi faci o nedreptate. Și totuși, e un film care, deși nu se poate povesti, trebuie povestit. Trebuie povestit inimii care uită să creadă în povești, inimii care își pierde speranța prea repede în fața obstacolelor, neiubirii, cruzimii vieții. E un film care trebuie văzut chiar și-n lacrimi, care trebuie văzut de o sută de ori, dacă e nevoie, până crezi în miracol, în povești imposibile care devin adevărate, în capacitatea omului de-a iubi mai presus de ființa sa, de-a vedea cu ochi de copil viața și-a lupta pentru ea până la capăt cu zâmbet... 

E o minunăție de film despre iubire, sacrificiu, curaj, perseverență, nebunie, orori și copilărie, despre poezie și speranță, despre nevinovăție, și sublim și iubire, iarăși și iarăși iubire... E un film ca un dar făcut umanității întregi, de-o fărâmă aproape ridicolă de nemaipomenit și genial om, care e Roberto Benigni. 

O poveste dintr-o Italie pitorescă și picturală, vintage, din anii celui de-al doilea Război Mondial, în care Guido, un suflet de cavaler, trubadur și de poet, deghizat într-un umil chelner, evreu de origine, o cucerește pe aleasa inimii lui, o învățătoare în care el, ca un nou Don Quijotte, are puterea să vadă o principessa, și-o învață că iubirea e un act simplu, ca o minune, care se descoperă în ochii celui ce știe s-o vadă. Guido face cu adevărat minuni: transformă ridicolul în poezie, cotidianul în spectacol, banalul în extraordinar și face din viață o aventură molipsitoare, care merită trăită cu exuberanță și din toată inima. Iar ea, la rândul ei, îl răsplătește, mai târziu, nu doar devenindu-i soție, ci alegând să-l urmeze, pe el și pe băiețelul lor, în trenul care-i va duce în lagăr, unde se anticipează că vor muri cu toții, în barbaria și nonsensul holocaustului...

E un film la care râzi printre lacrimi, care nu poate fi povestit, căci cum poți povesti fabulosul naturii umane care se înalță deasupra mizeriei, deasupra ororii, deasupra tragicului și, prin joc, colorează lumea tristă în ochii unui copil, în culorile inocenței și îi dă un sens? 

Cum să povestești iubirea cu care tatăl își salvează copilul de la moarte în lagărul nazist? Cum îl salvează de la perceperea hidosului și a atrocităților din jur, transformând totul într-un joc, cu o miză de extraordinară, la care copilul să viseze, să spere, în inocența copilăriei splendide, care se refuză morții și urâtului, mereu și mereu?...
Guido îl salvează pe Giosue, trasformând captivitatea într-un joc de-a v-ați ascunselea cu moartea însăși, în care trebuie să se ascundă de urmăritori, să reziste, să nu-i mai fie foame, să tacă, să nu mai ceară marmeladă, adică... tradus în limbajul copilului: să acumuleze puncte și să câștige tancul visat... Așa ceva nu poate fi povestit, căci cuvintele nu pot fi mereu apte să traducă sublimul.
Asta doar lacrimile o pot face. Și sunt destule, împletite cu zâmbete duioase, în filmul La vita e bella.

Mi-a rămas în minte, din splendidul film, o scenă: plimbarea celor trei personaje cu bicicleta, prin piețe și pe străzi dintr-o Italie splendidă, un fel de rai pe pământul care ascunde bubele războiului... E o metaforă a armoniei și frumuseții familiei, care trăiește clipa de supremă fericire, născută din lucrurile simple, din entuziasm și un pic de nebunie strălucitoare, atât de efemeră, dar capabilă să dea sens unei vieți întregi. 

Vreau să-mi rămână în minte veșnic scena asta, deși nimic nu e altfel decât memorabil din acest superb film. Căci scena asta trebuie că e o veșnică fată morgana a celor care uită că minunile sunt posibile, dacă te înverșunezi să crezi în ele cu toată puterea ființei tale. 

Cred că destinul omului trebuie să fie să-și urmeze un vis, oricare-ar fi el, dar suficient de puternic, cu toată puterea și determinarea ființei lui, crezând că este posibil să fie adus la îndeplinire - și-atunci el trebuie să se îndeplinească. Trebuie neapărat!

În seara asta, mai devreme, o femeie frumoasă și minunată, care azi e o mămică frumoasă - cred cu tărie că e cea mai frumoasă mămică din lume- care-a fost cândva eleva mea și de care sunt foarte mândră, pe bună dreptate de altfel, mi-a reamintit ce fericit om sunt și ce nedrept cu mine însămi, căci am uitat că sunt. Am uitat și-am trăit în tristețe și-n amărăciune de urâțenia lumii. 

Mi-a reamintit, prin cuvinte frumoase și care mi-au alinat sufletul, ceea ce eu am îndrăznit să uit: că am multe motive de fericire prin fărâma cu care eu am contribuit ca oameni ca ea să fie în lume, că sunt oameni care mă iubesc, deși eu aleg să uit că ei sunt mai mulți decât cei care nici nu contează, de fapt, că trăiesc în fiecare zi un miracol și că minunile sunt posibile mereu și oricui. 

Mi-a reamintit că sunt un altfel de om decât omul trist care-am îngăduit să fiu în ultima vreme și că viața mea e frumoasă, cu tot ce e în ea! Îți mulțumesc, Mădălina! 

După ce revezi filmul lui Benigni, realizezi că nu-ți rămâne decât o singură opțiune: să crezi că emoția e suverană în viețile noastre, că mișcă lumea și creează povești. Povești nemuritoare, cum e filmul ăsta superb, care nu trebuie povestit sub nicio formă, care nu trebuie ratat de văzut măcar o dată în viață, care nu trebuie uitat niciodată, zic, căci e ca apa vie din poveștile copilăriei: te învie din orice moarte sufletească te-ai fi putut rătăci, accidental, stupid, circumstanțial sau... nu. 

Ai tăi, ai mei și-ai noștri

Lucille Ball și Henry Fonda într-un film idilic, o comedie plină de clișee ale vieții de familie americane, "Yours, Mine and Ours" din 1968, tocmai văzută pe aMC, mi-au readus zâmbetul pe buze după o zi care amenința să se sfârșească rău. Am râs cu lacrimi, la o poveste în care doi văduvi, fiecare din ei cu câte un număr considerabil de copii, opt ea, respectiv zece, el, dau Americii anilor '60 speranța că în viață există și o a doua șansă. 

Evident, scenariul ușurel și neverosimil, dar salvat de carisma lui Fonda, departe de a da tot ce poate, doar rezervat și lejer aici, și  de vioiciunea Lucillei Ball. În plus, scenele numeroase cu copii din cadrul domestic, cum e, de pildă, repartizarea celor 16 în dormitoare după model cazon, scena micului dejun în care sunt consumate cantități pantagruelice de alimente, problemele adolescenței tratate și rezolvate cu tact de către părinți dau filmului o anumită savoare inocentă, care te binedispune și te face să-i urmezi în poveste. 

Tonul general al filmului este unul optimist și știi dinainte că finalul va fi de un optimism edulcorat. Căci vorbește despre puterea speranței și despre perseverența în valorile tradiționale, iar asta, în America anilor șaizeci era încă must-have, așa că lucrurile trebuia să se termine bine, gen ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. 

Cei doi, plus ceata de copii, reușesc până la urmă să devină o mare familie fericită, în plus, totul culminează cu apariția unui nou membru al familiei North Beardsley, astfel că apare și ”al nostru” legalul, cum se vede treaba că e laitmotivul filmului.
Imaginea femeii este valorizată extrem, femeia- mamă este o superwoman: nu uită de faptul că este femeie (se gândește să se recăsătorească, deși posedă nici mai mult, nici mai puțin decât opt copii), are grijă să fie atractivă, seducătoare ( merge la întâlnire și-și pune gene false), dar nici nu se dă în lături de la sacrificiu: amână luna de miere pentru că unul dintre copii e bolnav, e prezentă la școală, când altul are probleme și este pedepsit, are ideea salvatoare, generatoare de armonie, de a-i adopta și pe copiii soțului, cu prețul unor economii financiare (căci în America totul costă, au grijă producătorii să insereze și asta!) ba devine mamă și a noua oară, îndulcind totul tipic hollywoodian. Și, culmea eroismului,  femeia are capacitatea de a renunța la prezența bărbatului lângă ea în perioada sarcinii, căci îi înțelege nevoia soțului de libertate, de a-și urma pasiunea, de a-și duce la îndeplinire un vis. așa că-l lasă să se reîntoarcă în marină, pe vas, deși el, erou contemporan pe altarul datoriei și al căminului, responsabil și cu grija familiei supradimensionate, vrea să rămână pe uscat.  Ba, mai mult, ca să-l convingă să plece, îi ascunde sarcina și-și asumă toate responsabilitățile creșterii copiilor. Aproape că-ți vine să zici: wow, ce capacitate de organizare, ce femeie, dar ești prea cu picioarele pe pământ și accepți conveția cinefilă, pentru că ai nevoie de-o gură de oxigen și pentru Fonda, care, deși într-un rol stereotipic, e totuși Fonda... 

Toate situațiile sunt clișee destul de uzitate, prin care se iconizează idealul american despre femeie ca soție și ca mamă. Un fel de Smaranda lui Creangă, dar mult cosmetizată și mai puțin lirică! 

Film ușurel, din seria altor câteva,  Cheaper by the Dozen, prin 1950, respectiv două  remake-uri prin 2003 și 2005, ca dovadă ca ideea a prins la americani și o să mai prindă încă. 

Mesajul transparent al filmului este condimentat - cum altfel, în filmele americane, dacă nu cu inevitabile situații tipice?-  cu ceva lirism, gen cântatul colindelor de Crăciun în jurul bradului și cu obligatoriul prozelitism al valorilor Americii: credința în justiția pentru care societatea tradițională are un adevărat cult, în valorile democrației și în forța militară a armatei, din care, evident, nu putea să lipsească legendara marină americană.
Astfel, filmul se termină cu asigurarea viitorului, atât din punct de vedere demografic, cât și ideatic: cel mai mare dintre băieții familiei se înrolează în rândul celebrilor pușcași marini, iar familia uriașă îl conduce câțiva pași, nu mai mulți-la insistențele lui, desigur!- și nu mai departe de peluză, fluturându-și mâinile demonstrativ, în urma celui care pleacă spre vas cu iconica paporniță verde legănată în mâna dreaptă. 

Imagini cu care milioane de americani s-au hrănit și și-au educat odraslele, devenind nația care este azi, ale cărei obiceiuri contemporane le copiem adeseori, fără a le înțelege și împrumuta și valorile. Imi vine în minte imaginea legendarului Elvis Presley, a cărui înrolare, după modelul infailibil, a făcut înconjurul planetei și a dus mai departe ”the american dream”...
Inevitabil, am meditat puțin la valorile noastre transmisibile din generație în generație și... am cam avut o problemă în a le recunoaște pe cele pe care le-aș trece pe o listă standard.. poate în afara grătarelor de 1 Mai și hulpăvitului mititeilor și bericilor în cadrul adunărilor plebee... Ei, sigur sunt prea aspră, dar nu m-a ajutat ziua asta și contactul internautic cu tânara generație a patriei cvasianalfabetă, dar plină de tupeu și autosuficiență, așa că-mi găsesc singură o scuză!

Una peste alta, am râs deseori cu lacrimi, scene numeroase în mișcare, dialoguri vii, pline de umor savuros și bonom, o oază de bunădispoziție și o pilulă antistres de efect.
Îmi dau ca temă de vacanță reluarea bunul obicei al fetei cu filme frumoase de-a vedea filme, în schimbul altora, căpătate în ultima vreme, mult mai nocive și mai cronofage. 

Speranța

Mi-a plăcut maxim!
Pentru că mă face să simt că și eu colorez cerul meu cu steaua mea sau... și mai bine, colorez întreg cerul cu stelele visurilor mele.
Mă simt omulețul de pe scară, silueta urcătoare, temerară, perseverentă, singuratică, irațională și altfel, care nu se lasă, își urmărește un vis persistent și face ca lumea să fie frumoasă, dă lucrurilor un alt sens, în ciuda a toate cele ce-i stau împotrivă.
Sfidez absurdul și vrăjmășia de până acum și... e bine.
”Stelele care cad...se duc pe un alt cer” cântă cei de la Taxi, formația pe care-o iubesc de ani de zile, cu versuri inteligente, pe sufletul meu. Și ”oricum ar fi, ai în față o zi, mergi pe ea”... așa-i! :) 

Ce vrei tu? Ei, o nimica toată: o minune! :)))

Vorbesc cu un fost elev despre una, despre alta. Mi-a fost tare drag cât mi-a fost elev, i-am fost la fel de dragă cât i-am fost profesoară. A învățat literatura română și, de multe ori, mi-a dat motive de bucurie profesională, văzând că înțelegea cum trebuie ce spuneam și rezona la ce-i spuneam eu, că îndrăgea literatura, că-i plăcea să citească și mă făcea să mă bucur că am ales această profesie. N-a fost singurul, la fel cum nu sunt puțini cei cu care vorbesc și, peste ani, depănăm amintiri, povestim despre viață, pur și simplu, nemaifiind condiționată de rigorile aferente din timpul școlarității, care ne obligă, oricât am fi de permisivi, la o oarecare... distanță. 

Mă întreabă despre preocupări mai vechi sau mai noi, despre singurătăți- a mea, nu a lui- și-mi spune, printre altele, că el crede că mie mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi recite poezii. Îl contrazic, desigur, și-i dau și ceva lămuriri, printre care și aceea că suntem oameni și, dincolo de catedră, avem nevoi normale, banale uneori, ca ale tuturor oamenilor suficient de concreți, cu picioarele bine ancorate în solul patriei, nu al seraficilor nori. Schematismul și clișeele sunt peste tot, așa că nu-l condamn pe fostul meu elev, căci înțeleg că el a avut intenții laudative, ca să-mi explice, probabil, cum m-a perceput ca profesoara îndrăgostită de poezie, sensibilă și visătoare, care-am încercat să fac tot ce-mi stă în putință să-mi fac meseria bine. Să conteze, să ajungă mesajul meu până la ei, să îi conving să citească și să iubească literatura.
De la această discuție, în timp ce stau eu ca Moromete, nu cu capul în mâini pe piatra albă de hotar, ci mult mai comod, la mine în bucătărie, străduindu-mă să extrag câțiva sâmburi dintr-o felie rubinie de pepene, îmi zboară gândul la altele, mai profunde și mai sâcâitoare, de fapt.
Îmi vine să râd să mor, nu alta, de modul în care suntem percepute noi, femeile, în general, iar cele care avem, din întâmplare sau nu, o profesie ce implică și poezia, prin excelență. Toată lumea crede că ne plac clișeele, probabil dintr-un mod superficial de-a percepe sau a înțelege ceva ce nu le este propriu. Poate e mai simplu așa și-n mod natural mai lesne de rezolvat o dilemă, căci, de ce să nu recunoaștem, ceea ce nu înțelegem ne explicăm simplificând, recurgând la analogii, la situații cunoscute, în care paradigmele funcționează.
Mă gândesc, cu un fel de revoltă amuzată, după modelul aceluiași raționament: oare, dac-aș fi fost, de pildă, fierar-betonist, s-ar crede că mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi aducă un brat de fier forjat sau să-mi toarne ceva betoane în fața ușii?

De fapt, de foarte puține ori în viața reală, cu adevărat oamenii își aleg ca tovarăș de viață pe cineva la fel cu el, cu exact aceleași preocupări, cu exact aceleași pasiuni. Probabil, din dorința de diversitate, de-a evita monotonia, căci nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor decât să te vezi în dublu exemplar în cel de lângă tine. Unde-ar mai fi frumusețea, armonia care se obține tocmai prin diversitate?
Nu cred nici că oamenii trebuie să fie diametral opuși, cu preocupări absolut diferite, ba chiar care se exclud reciproc, am încercat pe... viața mea, ca să zic așa, e un dezastru absolut! Și ca demonstrația să fie completă și scopul persuasiv îndeplinit, profesoara din mine dă și exemplul, luat- cum altfel?- din viața ”proprie și personală”: nu poți, de pildă, să ai prea multe în comun și o șansă reală la conviețuire civilizată tu, care-ai citit o grămadă de cărți, cu cineva care n-a citit în viața lui nici măcar una! E... imposibil, cred că s-o fi și demonstrat științific, cercetătorii ăia celebri, englezi sau ce nație or mai fi fiind, sigur n-au stat degeaba până acum!
De fapt, n-are legătură profesia cu ce vreau de la un om, ci cu ceva mult mai profund, mai important decât atât. Știu, știu că femeile sunt complicate, dar trebuie ascultate și descifrate, chiar și cu un uriaș efort de voință- rezultatele, în caz de constanță, sunt totdeauna mai bune pentru bărbați, ei câștigă întotdeauna mai multe cu... ”puțințică răbdare”, vorba lui Trahanache!...
Nu, domnule, nu vreau serenade, nu vreau poezie de la nimeni, sunt eu plină de poezii în suflet și-n memorie, la ce mi-ar mai folosi altele în plus? Nu vreau declarații siropoase și nu suport adjectivul ”dulce” în cantități  mari în nimic - nici ciocolata nu-mi place prea dulce, deși nu mă pot abține niciodată de la o combinație rafinată, cu mentă sau portocale! :) Nu-mi place siropul sufletesc, nu vreau niciun fel de exhibiționism romanțios, nu vreau dedicații și nici recitări sub clar de lună, e plină literatura secolelor trecute de ele și nu-s chiar așa de retrogradă, pe bune!
Vreau... autenticitate, adevăr, sinceritate și toată seria sinonimică în materie de suflet! 

Mi-e de-ajuns intensitatea fierbinte a privitului în ochi și sinceritatea dindărătul acelor ochi care știu să-mi vadă sufletul, fără prea multe declarații și îndoielnice dulcegării, căci voi ști eu și inima mea să înțeleagă ce trebuie- nu-mi subestimați inteligența! Mi-e de-ajuns  ochii care să mă vadă frumoasă și să-i simt eu că mă văd așa, să mă conving eu că mă văd așa! Nu vreau să-mi spună cineva doar... așa..., ca să bifeze și asta pe listă, c-aș fi frumoasă, căci n-o voi crede în ruptul capului - așa-s femeile, paradoxuri pe două picioare! Deși, nici să ne ignori complet nu e bine, să nu fii în stare să ne faci în viața ta un compliment, ca un bou autosuficient care ești, crezând că, oricum, n-avem nevoie! :))) Ba avem, dar sincere și când trebuie!
Am nevoie de exclusivitate și sinceritate în tot: în cuvinte și declarații, dar mai ales în suflet! Căci atunci când un om îmi spune că mă iubește și că mă place, aștept să-și asume ce spune deplin și să se comporte în consecință. Să înțeleagă că un cuvânt, odată rostit, cântărește cât o lume întreagă și, ceea ce spune, să mi-o spună numai mie, nu concomitent și altora, căci vorbele lui ar cădea previzibil în derizoriu- și-atunci să nu vă mai mirați că nu vă mai credem când le auzim, domnilor, e plin vântul de vorbe! :)

Am nevoie de constanță în sentimente, de perseverență și curajul unui bărbat de-a mă iubi mai presus de aspectul fizic, care știe toată lumea că primează la ei, dar eu mă încăpățânez să nu-i cred chiar atât de imbecili! Da, o femeie spune: am nevoie ca pentru tine să fiu frumoasă chiar și atunci când nu sunt deloc frumoasă, când mă trezesc cu cearcăne, când zâmbesc și mi se văd ridurile celor 38 de veri viețuite... din toată inima! Și nu întotdeauna zâmbind, ci deseori în lacrimi, cu disperare, cu amărăciuni, ca ale tuturor oamenilor ce trăiesc cu sufletul la vedere, în vitrină, fără  teatralitate, dar și fără ipocrizii. Și de-aia sunt și așa de ușor și de deseori de rănit, căci sunt vulnerabili, dar au curaj să recunoască faptul că sunt... Și voi sunteți, sunt sigură!
Am nevoie să aibă un om răbdarea de-a face totul să mă convingă și de-a aștepta să mă conving, ca Toma, să cred în adevărul inimii lui, chiar și atunci când eu, obișnuită atât de mult cu neiubirea din partea celorlalți, am tendința să nu mai cred în nimic, nici măcar în dovezi... 

Am nevoie de sentimente pe termen nedeterminat, cum spunea fostul meu elev... Într-o lume în care totul este cu termen de valabilitate limitat: răbdarea, pasiunea, sinceritatea, cuvântul dat, chiar și inimile, absolut tot, cred că noi, femeile, în general, avem nevoie de asta, ca de-o insulă în mijlocul unui ocean de nesiguranțe...

Și, da, că toate femeile avem nevoie de asta, deși uneori n-o recunoaștem, am nevoie de tandrețe, de curaj când eu nu-l am, de tărie de caracter să nu mă schimbe la prima tentație pe alta mai... ieftină și mai apetisantă sau mai disponibilă, de-o inimă ca a mea... și gata să meargă, pentru un om pe care-l iubește, până peste marginile imposibilului... și chiar mai departe!... 

E clar: am nevoie de-o minune, adică să fac bine și să-mi pun dorințele-n... cui! :))