” Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.”
Lucian Blaga
joi, 23 iulie 2015
Trebuie că așa e!
"Moare cate putin" – Pablo Neruda
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca „a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim…
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul Daca va fi sa plangi, plange de bucurie Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale Daca va fi sa furi, fura o sarutare Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in fiecare zi…
Prietena mea îmi scrie că l-a văzut, de la fereastră, trecând pe Făt-Frumosul ei și se întreabă dacă o știi că se gândește la el. Mie-mi vine să râd și-o sun, ca să vorbim vorbe. Despre cât e de frumos, cât e de făt, cât e de perfect... Râdem amândouă de copilărirea asta de vacanță, până când îmi închide grăbită, c-o sună un alt fel de Făt-Frumos, mai terestru și mai interesat de persoana ei decât primul. Zâmbesc, din nou, în timp ce ascult vocea unui alt Făt-Frumos, Kaufmann, care-o plânge pe Catari cea cu inimă ingrată, care nu-l iubește... Mă gândesc că fiecare bărbat o fi având o Caterina lui, care-l chinuiește și-l ignoră, ingrată, incapabilă să-i asculte inima suferindă... C-așa e-n lume și e bine că-i așa, căci înseamnă că oamenii încă mai descoperă că au inimă să le folosească și la altceva decât în sistemul circulator.
Am păr auriu ca spicele de grâu. Îmi privesc unele șuvițe spălate proaspăt cu nu știu ce șampon care cică-ar face minuni și mă simt ca o Ileană Cosânzeană naufragiată printre pernele de pe canapea.
În căldura sufocantă a acestei după-amieze de iulie, cosânzeana din mine face un exercițiu de imaginație și își dă seama c-a fost uitată de Făt-FRUMOS. Care Făt- Frumos, se vede treaba că ar cam avea nevoie de niște lecitină, ceva, ca să-și aducă aminte că-l aștept de pe unde-o fi peregrinând ca năucul, probabil prins în mrejele unor iluzorii cosânzene mai dezinhibate, mai puțin problematice... Și, de ce să nu fiu sinceră până la capăt, cu mai puțină celulită, cu mai puțini ani, cu mai puține nu-uri de spus... Ei, da, c-așa-i stă bine unui Făt-Frumos, să se lase așteptat! Chiar și când cosița cosânzenei nu e decât artificial blondă, iar cosânzeana știe că nu e și n-a fost niciodată cosânzeană, ci doar o femeie modestă, care s-a privit cu foarte mare severitate pe ea însăși, și pentru care frumusețea a fost mereu apanajul altora, nu al ei...
Dar, să lăsam oglinda... căci n-am fost niciodată fanul ei, și să revenim la Fătul în cauză! Căci Făt-Frumos al meu trebuie să fie musai pe undeva, îmi zic cu autoironie, mai mult ca să am subiect de meditație. Și, ca să fie treaba și mai amuzantă, mă trezesc că-i fac portretul robot.
Nu știu exact cât ar trebui să fie de frumos sau de Făt, dar trebuie să îndeplinească măcar câteva condiții esențiale: să fie musai curajos atunci când eu nu sunt și, mai ales, să fie musai perseverent. Și să nu se sperie, să nu dea îndărăt când eu zic obișnuitul meu ”nu se poate” sau descurajantul ” e imposibil”. Căci da, deși mă uit în fiecare zi în oglindă și văd că imaginea mea de cosânzeană pare din ce în ce mai măsluită, de metehnele astea nu pot să scap: sunt sceptică în privința capacității unui bărbat de-a mai fi făt-frumos.
Încă mai pun pe lista condițiilor obligatorii ca Făt-Frumos să fie așa de hotărât să mă cucerească, să aibă atâta răbdare și determinare, încât să mute și munții încăpățânării și temerilor mele din loc cu stăruința lui, să mă dea gata nu cu serenade sub balcon, ci cu perseverența în ceea ce mă privește. Să mă dea gata prin faptul că alege, dintre milioanele de cosânzene splendide și disponibile, să aibă răbdare cu neîncrederea mea în feți-frumoși... și îmi dă răgaz să-mi dau seama că eu sunt singura cosânzeană pentru el...
Până azi, am învățat că nu există Făt-Frumos, deși acum niște ani, probabil ca să-mi demonstrez mie însămi că există minuni accesibile și mie, m-am hotărât să mă și mărit cu un exemplar care semăna cu el. Și chiar părea că e, până la... foarte scurt timp după aceea... când s-a dovedit că poveștile sunt doar povești și ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e doar o formulă de încheiere a basmelor, așa cum îi învață profesoara care sunt, pe elevii ei, la ora de literatura română...
Se vede treaba că îmi doresc imposibilul, adică să existe Făt-Frumos ăla inexistent.
Am văzut în jurul meu croindu-se tot felul de povești, cu tot felul de feți și de ilene, mai mult sau mai puțin frumoși, fiecare dintre ei, dar știu demult că frumusețea este relativă și nu stă numaidecât în trăsăturile unui chip. Am văzut povești care au rodit frumos, armonios și povești care s-au năruit, ca un castel de cărți de joc, la prima adiere mai puternică de vânt. Nu știu care e secretul, nu știu dacă e destin sau pură întâmplare să faci alegerea cea bună, să-l găsești pe Făt-Frumos cel adevărat pentru tine sau să tragi lozul necâștigător.
Într-un fel, mă preocupă problema doar principial, mai puțin în vremea din urmă, dar mă mai gândesc, mai ales când aud povești reale, care li se întâmplă celor pe care-i cunosc, cărora le știu istoriile...
Fiecare femeie și-l dorește pe Făt-Frumos. Fiecare în varianta ei, care este extrem de diversă, după chipul sufletului fiecăreia. După cum , sunt convinsă, că și ei își doresc cosânzene. Mai blonde, mai brunete, mai codane, mai nurlii, mai sexi, mai... și mai... Ceea ce trebuie ca drumurile să se unească într-unul comun până la capăt și poveștile să se țeasă armonios până la ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” este , dincolo de tot felul de necesare compatibilități, o anumită dorință de a persevera în același scop, de a duce lucrurile mai departe împreună.
Deseori, feții frumoși și ilenele cosânzene dezertează de la scopul comun initial sau descoperă că nu li se mai potrivește și ies destul de usor și fără mari probleme din poveste. Sunt înlocuiti de altii si tot așa... lumea merge mai departe, ca si când nimic nu s-ar fi intamplat. Un cântec la modă azi preia un clișeu si-l mediatizează, acela că ”dragostea durează trei ani”. Zic că e generos, alteori ”dragostea” asta contemporană durează si mai putin...
Azi toate au termen de valabilitate extrem de scurt, si sentimentele și angajamentele expira, nimic nu mai e permanent, nimic nu mai durează până la adânci bătrâneți... Deși mie mi se pare o anomalie și-o să mi se pară mereu, orice s-ar întâmpla, asta e realitatea! Și-o accept, o și înțeleg, deși... inima... vrea altceva...
Nu-mi place să trăiesc cu condiții de valabilitate limitate, cu iminența unor termene de expirare...
Niciodată n-am putut trăi doar pentru ziua de mâine, în sensul cel mai strict. M-a paralizat totdeauna lipsa de viziune, de perspective, de responsabilitate la oameni, teama sau incapacitatea de a lua decizii care să privească mai mult timp decât ziua de azi... Cred că asta e problema generației mele, deși nu cred să fi rămas chiar ultima desuetă care mai visează la ceva stabilitate și ceva brumă de încredere...
Ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să nu-i fie atît de frică de a avea răbdare, de a-și asuma și posibilitatea unei zile de mâine, în detrimentul atât de trecătorului azi...
Mă corectez: ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să existe, dom'le, să fie autentic, nu în serie sau în copie, ca marfa de la chinezi! Și să reziste la intemperii, să nu aibă termen de valabilitate până la prima... neînțelegere, tăcere, lipsă, accidentală ispititoare cosânzeană ș.a.m.d.... :)
Pănă una-alta, sigur în poveste a rămas doar calul... :)
Mi-au plăcut cuvintele acestea extrem de mult. Știam, când le-am citit, prea puțin despre Maya Angelou, abia după o banală căutare pe google mi-am dat seama că o văzusem în câteva filme, că mai citisem câte ceva despre ea și viața ei exemplară. Oricum, nu știu suficiente!
Deși nu fac eu colecție de citate, nu mă dau în vânt după devize împrumutate de la alții, ca să acopăr un interior găunos, cum o fac atât de mulți, ceva din cuvintele astea au fost ca o alinare, mi-au mers la suflet.
Poate pentru că propun o soluție pe care, de evidentă ce era, așa cum sunt mai toate adevărurile mari și simple, n-o văzusem sau alesesem să o ignor: umorul. Proverbialul nostru haz de necaz, umorul bonom, care-ți aduce zâmbetul în pofida a toate...
Nu, nu ipocrita încercare de a poza, de a arăta altora ceea ce nu ești, ci doar vrei să pari, pentru a epata, pentru a înșela, pentru a-ți hrăni orgoliul de a nu te crede ceilalți mai prejos de majoritate, căci nimeni nu păcălește pe nimeni pentru prea mult timp... De regulă, adevărul ființei tale iese la iveală, ca uleiul deasupra apei, se vădește ca aurul curat de tinicheaua calpă... (Cri, de câteva zile îmi tot revine în minte tinicheaua de care-am vorbit, draga mea.. :))
De fapt, ceea ce m-a mișcat în cuvintele acestei femei excepționale este o confirmare a unui gând: că nu te poți schimba fundamental și că nu ai voie să lași răul să te copleșească, să te modifice, să te înstrăineze de tine, cel care ești, veritabil, chiar de-ar fi să cazi de o mie de ori și să te ridici de cel puțin tot atâtea ori... De principiile în care crezi și despre care știi, în străfundul inimii tale, că sunt corecte.
Într-o bună zi vom vedea ridicându-se un fir de fum, de-a lungul mării, departe...
Am ascultat aria nefericitei Butterfly, una dintre cele mai frumoase și mai emoționante arii scrise vreodată. Povestea japonezei care-l așteaptă răbdătoare pe locotenentul Pinkerton să se întoarcă la ea și la pruncul lor a emoționat milioane și milioane de spectatori de când Puccini a creat opera și până azi.
Neștiind că americanul o părăsise, că nu mai era „al ei”, așa cum ea se autoiluzionase, ci se întorsese în patria lui, la soția lui, la viața lui organizată, cu program, din care micuța Cio-Cio-San, naiva, fidela, iubitoarea, sensibila și dulcea Cio-Cio-San, care pentru el renunțase la tot, chiar și la religia ei, nu mai făcea parte...
Fusese doar o distracție, un plăcut și nesemnificativ intermezzo, cum sunt, uneori, mai toate femeile pentru mai toți bărbații... Știu, știu, sunt subiectivă, dar sunt femeie, ce să-mi fac?! :)
Și ea îl așteaptă, tăcută, răbdătoare, plină de speranță să se întoarcă, nepermițându-le celorlalți să-i distrugă idolul, să-l vorbească de rău cumva, certând-o pe credincioasa Suzuki, care știa că locotenentul scrisese că nu se va mai întoarce, că nu are încredere în „al ei” Pinkerton, în fidelitatea lui... Căci ea credea în cuvintele lui mincinoase, ale lui, care-i spusese că o iubește, că-i e dragă, care-i promisese că se întoarce la primăvară, odată cu trandafirii, când păsărelele își vor face cuib...
Și ea îl așteaptă, așteaptă ca nava albă să revină în port, ca el să o strige de pe colină, cu numele ei de alint, ca visul ei, în care crede cu toată forța inimii ei mici, să devină realitate... Cam asta e povestea, romanțată, ca în orice melodramă, firește!
Așteaptă cu vocație paradigmatică de Penelopă, așteaptă și devine una cu așteptarea, fără a îngădui nimănui să-i năruie iluzia frumoasă... Așteaptă cum atâtea alte femei au făcut-o înaintea ei, de secole, de generații, așteaptă, fidele credinței lor, iubirilor lor, nevoii lor de iluzie, de frumos, de certitudine, de poveste cu sens...
Butterfly, micuța Butterfly, își va vedea zdrobit visul ei cel mai frumos de realitatea crudă și, ca un fluturaș, va pieri, atinsă de minciună, neputând s-o suporte... ca și multe alte femei, care trăiesc nefericirea de a-și vedea aripile frânte, prințul lor din povești doar un manechin frumos, de tinichea veritabilă... :)
Nu toate femeile care trăiesc și ele dezamăgirea lui Cio-Cio-San fac gestul tragic și de extremă demnitate al japonezei, care urmează tradiția străbunilor ei, alegând moartea în locul dezonoarei și al suferinței – și nici nu s-ar putea asta!!!
Multe trăiesc în continuare, târându-și prin lume deziluzia, suferința, amărăciunea; multe pierzându-și pentru totdeauna încrederea, tinerețea și inocența sufletului; multe se urâțesc pe dinăuntru, făcându-se asemenea lor, asemenea lumii... Multe aleg și ele să mintă, să devină ca ei... Foarte puține au o a doua șansă, foarte puține se recuperează după asemenea cataclisme de suflet.
Sunt tot felul de alegeri ale femeilor, alegeri condiționate de un bărbat mai totdeauna. Femeile sunt croite dintr-un alt aluat față de al lor, mă încăpățânez să cred asta. Nu neapărat mai bun, nici mai rău – nu cred că în asemenea termeni se poate face comparația –, ci... doar altfel...
Suferim mai poetic, mai frumos, asta e sigur! :)) Iar muzica genială a lui Puccini și interpretarea măiastră m-au făcut să mă gândesc la asta... Da, femeile visează mai frumos, trăiesc iubirea mai frumos, speră mai naiv și o cântă mai patetic, jelesc mai convingător, poate chiar mai persistent și mai profund... bietele de ele, bietele de noi!...
Iar ei merg mai departe și fără noi, căci există mai totdeauna și o a doua alegere, și o alta care-i așteaptă altundeva, cu alte speranțe, intacte, cu altă inimă, cu alt tot, mai... convenabil... Întocmai ca soția lui Pinkerton, care-l aștepta, la rândul ei, pe același june soț, Pinkerton, în America...
Nu cred într-un antagonism între femei și bărbați, ci doar în diferențe... uneori ireductibile, desigur, dar tocmai paradoxul ăsta face povestea și mai frumoasă și mai dramatică...
Cred că adevăratul rost al nostru, femei și bărbați, este să ne găsim unii pe alții... Și, până atunci, până ne găsim, fiecare pe cel adevărat, pe cel care trebuie, trebuie să ne ridicăm după fiecare eșec, dacă apar și eșecuri (și apar, mereu apar, inevitabil și fatal), și să-l așteptăm cu încredere pe cel adevărat, al fiecăruia...
Cred că, într-o bună zi, vom vedea fiecare dintre noi un fir subțire de fum ridicându-se peste nesfârșitul mării, iar nava albă va intra în portul speranțelor noastre, iar el sau ea va veni și va fi meritat așteptarea, chiar de-a fost lungă, lungă... cât un mit.
”Cruzimea se vindecă prin blândeţe, nu printr-o altă cruzime.” Sfântul Ioan Gură de Aur
Am citit acum câteva minute un articol, un extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, se referea la purtarea soților într-o familie creștină, dar vorbele m-au dus cu gândul la multe alte realități, nu doar la familie...
Cruzimile sunt multe, adunate într-o viață de om, comise și suportate. Suntem, poate, deseori cruzi fără să știm sau din așa-zisă necesitate... Adevărul e că nu știi niciodată când ești așa... Am spus adevăruri dureroase, am spus lucruri care rănesc, mi-am zis că așa e corect. Nu totdeauna facem rău conștient, iadul, spune un clișeu, cic-ar fi pavat cu intenții bune.
M-am străduit să nu fiu crudă, dar sigur nu mi-a ieșit mereu. O recunosc, căci mă străduiesc să nu fiu ipocrită. De-aș putea spune că azi, la anii mei, mă cunosc foarte bine și sunt o femeie stăpână pe sine, că pot controla toate, ar fi bine. Dar nu e așa, nu e așa... Am îndurat însă, multe cruzimi. Mi-am ascuțit inima, știu cum e gustul de după ce le primești adânc, până-n suflet. Și nu uiți. Nu uiți niciodată și nu te vindeci niciodată de tot, poate doar cu alte blândeți, venite din iubire și generozitate a cuiva care te prețuiește când alții te-au scuipat... Și dorința celuilalt de sacrificu, dăruirea cu totul pentru tine, răbdarea și alegerea conștientă de a nu-și mai aparție doar sieși... iar astea sunt Miracolul... Dar asta se-ntâmplă prea rar, prea rar și nu ție... așa că nu mai crezi în verosimilitatea unui asemenea dar... nu mai crezi de mult.
Blândețea e un fel de paradis la care visez, pentru că am întâlnit-o așa de rar la oameni. Mai ales la cei pe care i-am iubit și i-am pictat în visurile mele în culorile inimii, prea rar... Subiectul l-am discutat, într-o formă sau alta, cu prietenele mele. Am vorbit cu Cri, mai devreme, despre necesitatea de a nu fi rău cu cei de lângă tine, care nu au nicio vină că tu ești altfel construit, că aștepți altceva de la ei, ceva ce nu-ți pot da niciodată, căci sunt ... de fapt, că nu sunt ca tine. Ea înțelege, deșteapta mea prietenă, căci de-aia și e prietena mea, dar eu știu că între a înțelege rațional și a pune și inima să facă asta e cale...luuuungă! Prea lungă, prea dureroasă... Am vorbit cu Cri despre blândețe, despre toleranță, despre nevoia de a nu frânge visuri și speranțe, despre îngăduință și iertare... și acceptare a realității. Nu știu dacă am convins-o, de fapt, nici nu cred c-am vrut, ci doar să mă conving pe mine că am făcut bine ce-mi tot reproșez de câteva zile. Și, ce-mi reproșez? Că am repetat o greșală, de a fi răspuns cu blândețe și îngăduință unui tip de comportament cel puțin ofensator, dacă nu intolerabil de-a binelea pentru toate persoanele care n-au instinct de ”mama răniților”, cum îmi spun mie toate prietenele mele. De-a fi repetat același tip de greșeală, cu același om, sperând, absolut nerealist, de fapt, ca, de data asta, să fie altfel de cum a fost până acum. Tolerezi un comportament suspect, semne ale maladivului, ale acelui tip de neregulă care bate la ochi oamenilor mai puțin răbdători, care conștientizează că nu trebuie să te pui la dispoziția oricui egoist, căci bunătatea se întoarce împotriva ta în lumea asta fără nimic sfânt. Zici tuturor că nu se poate să nu existe și părți bune la persoanele respective, dar nu le-au observat ei... și pentru un gest frumos ești în stare să faci abstracție de toate celelalte, sute, inelegante, ca să nu zic mitocănești, egoiste, jenante... pe care tu nici măcar nu te-ai putut imagina făcându-le, darmite să le și faci!... Rezultatul e delicios, ca întotdeauna: te pui la dispoziția celuilalt, sperând că el va observa, va aprecia, se va schimba pentru tine, de dragul tău, care te porți frumos, cât poți tu de frumos și ...evident, cum altfel?, te face praf! Nici gând să se schimbe, el e egal sieși, face tot ca el, cum a învățat, cum i se pare lui că ar fi normal, sensibil doar la propriile interese, nevoi, obsesii bolnăvicioase ș.a.m.d.... Și, cine-i vinovat? El? Nu, că el s-a arătat cum e, tu n-ai vrut să-l vezi așa, ci l-ai înfrumusețat după chipul dorințelor tale, după imaginea pe care ți-o faci în sufletul tău despre el, după cum ai vrea să fie, nu cum este... Victimă a propriilor tale mistificări, de la cine vrei consolare? Nici n-o meriți, de fapt, dacă e să privim lucrurile cu cinismul necesar în atare situație. Acum, pe seară, mi-am dat seama că blândețea mea a fost mereu prost înțeleasă și luată drept naivitate de multe persoane, oameni apropiați care, sub masca prieteniei, amabilității, au căutat doar urmărirea unor scopuri extrem de mărginite, care întrec, de departe, orice posibilitate a imaginației mele, îndeobște destul de bogată... Poate așa este... Nici nu mai știu, nu mai știu... suntem plini de contraste, avem în noi de toate, suntem o sumă de nenorociri și, uneori, sublim și generozitate... Den zice că dominanta e importantă, și ceea ce sare în ochi tuturor, ceea ce e general acceptat de majoritate... Aseară am contrazis-o, în virtutea aceleiași metehne mai vechi, de a găsi tuturor motive mai mult sau mai puțin plauzibile, de a căuta explicații, de a încerca să găsesc scuze chiar și gesturilor evident ticăloase, în afara oricărei discuții, în afara oricăror dubii... Prietena mea îmi spune că asta-i încăpățânare, de fapt, și tind să ajung să-i dau dreptate... Cine-știe, cine mai știe?... Poate are dreptate ea, trebuie să aibă, căci se pare că realitatea o confirmă... Dar, of, ce greu e să accept asta în sufletul meu! Nu încetează oamenii să mă uimească, nu încetează să mă consterneze faptul că nu evoluăm, ca specie, deloc!!! Și că nu contează câți ani ai sau câte școli, toate sunt nimic în fața aluatului din care e construt fiecare din noi: aur curat sau tinchea... se vede al naibii de bine, indiferent cât l-ai măslui, cât l-ai spoi, cât l-ai cosmetiza... Trăiesc experiențe aproape incredibile până mai ieri, căci nu credeam că voi fi pusă în situația de a asista la spectacolul lamentabil al unei ființei umane de altfel dragi, dar incapabile să-și asume ceea ce este, ceea ce simte, spectacol la care nu știu cum să reacționez, atât mi-e de jenă mie de jena care ar trebui s-o simtă celălat... Doamne, eu pentru a mia parte din asemenea realități aș muri de rușine, aș simți că se dărâmă lumea, că-mi fuge pământul de sub picioare, că m-am compromis definitiv, iremediabil în fața celorlalți... Dar realizez că doar din vina mea, căci eu, cu blândețea mea niciodată autoimpusă, ci mai degrabă naturală, ca respirația sau ca primă reacție în fața lucrurilor și oamenilor, las calea liberă tuturor relelor pe care, apoi, tot eu le acuz, căci sunt devastatoare. Uit mereu că nu trebuie să tratez oamenii la fel, căci nu sunt toți la fel... sau, cel puțin, fără a mă supraaprecia deloc, că nu sunt ca mine...
Uit mereu sau ignor asta și plătesc cu surprize care, de fapt, n-ar trebui să fie deloc surprize, căci sunt previzibile, chiar și de către cea mai mediocră inteligență. Oi fi idioată, cine-știe? Să se găsească odată cineva să-mi spună și mie, să mă dumiresc!
Dar eu sunt aia care zice și crede că lumea are nevoie de blândețe și îngăduință, căci e prea puțină între oameni. Și acționează în virtutea acestei credințe, nu doar o zice.
Da, dar nu ți-o lua asupra ta și pe-această povară, căci nu ajungi nicăieri, nu rezolvi, oricum, nimic, zice Mona, prietena mea. Ba, mai mult, chiar imi spune că pot s-o fac, după obiceiul meu exasperant, dar mă avertizează la ce să mă aștept.
Și ea are dreptate, numai eu n-am... eu, care n-am înțeles nici până acum că propria valoare nu ți-o dă confirmarea și acceptarea celorlalți, ci e-n inima ta, te naști cu ea și, ca o toantă, nu vrei s-o scoți la iveală, ci o ignori, în ciuda educației dobândite în lungi ani de școli și lecturi și-a experienței de viață date de fatidicul 38, pe care te lauzi c-ai acumulat-o
De fapt, nu ai crescut emoțional deloc, n-ai evoluat deloc, de la fetița cu ochi mari, care punea la suflet fiecare vorbă rostită cu inconștiență de voci iresponsabile și ignorante, inconștiente, inconștiente că lipsa blândeții lor te vor face femeia nesigură și plină de întrebări și de scrupule, care ești azi...
Mă rog, mai e și povestea cu autoeducația, cu voința... dar cine-a zis că nu-mi văd propriile greșeli, că nu mi le înțeleg, că nu mi le asum? Blândețea e doar atitudinea față de lume, mie-mi aplic altfel de tratamente...
