Toată ziua m-am gândit că azi ar fi fost ziua ei, a celei mai minunate și mai complete femei pe care-am cunoscut-o, mătușa mea, sora tatălui meu, cea mai dragă Ană din lume. 

Sunt 8 ani de când nu mai e ziua ei decât în sufletul celor care-am iubit-o și care ne mai amintim de ea. 

N-am putut să scriu un rând toată ziua de azi. Am călcat un maldăr de haine, i-am ascultat pe Angela și pe Kaufmann, mi-am strâns în brațe nepoțelul, pe Andrei, care azi mi-a arătat mândru noua lui tunsoare și mi-am amintit cum mirosea în casa la tanti... Cum era, cum vorbea, cum zâmbea, cum râdea, cum mă încuraja, cum gătea ca nimeni altcineva, cum ne strângea pe toți în jurul ei, cum era de minunată! Așa de minunată, cum eu n-o să fiu niciodată, căci sunt încă mult prea copilă, prea nesigură, prea timidă, prea neîncrezătoare în propriile forțe... 

N-am putut face azi nimic, nimic... Au venit ai mei,  mama și verii, într-o scurtă vizită, am strâns-o-n brațe pe mama, care mi-a sărutat și mâinile, de drag și de grija mea, căci n-o să mă vadă o săptămână întreagă, mi-am făcut o parte din bagaje, mi-am spălat părul... dar tot  n-am reușit să fac pace în suflet, să fiu liniștită, așa cum aș vrea. 

11 iulie e ziua ei și mi-e dor și azi la fel de intens, și nici azi nu-mi vine să cred că tata și tanti Anișoara nu mai sunt... Oamenii buni lasă în urma lor un gol de neumplut vreodată, pe care-l simți la fel, indiferent de trecerea timpului. E o constatare seacă și cu valoare de adevăr absolut, dar care nu-mi face nicio plăcere. 

Îmi vine în minte un gând tăios ca o lamă de brici: de mine cui o să-i fie gol în suflet când m-oi duce și eu să-i întâlnesc, dincolo, pe-ai mei, cei plecați prea fără întoarcere și prea devreme?... Sau poate nici nu merit?...

Mă gândeam, când a plecat tata, că viața n-are niciun sens, pentru că nu am putut ani întregi să găsesc explicații acestei nenorociri... nici să mă împac cu ea, vreodată... Nu simțeam decât nedreptatea cruntă, amară, nu mă gândeam decât că tata n-a apucat să primească de la viață nicio mângîiere, nicio compensație pentru câte o fi îndurat, sărmanul, pentru câte sarcificii a făcut... Nu i s-a dat timp să mă vadă terminând strălucit facultatea, bucurându-mă de realizările deosebite pe care le-am avut, de faptul că am luat prima examenele dintre toate colegele mele, apoi, când am îmbrăcat rochia aia de mireasă, cât de mândru ar fi fost de fata lui... Tot felul de alte asemenea banalități mi-ar fi plăcut să trăiască și să le vadă, să se bucure pentru mine, că atât de mult m-a iubit... Era acolo tanti Anișoara și ea înțelegea ce simt, mă mângâia cum știa și cum putea, dar eu nu mă puteam obișnui, nu puteam înțelege... 

Ani de zile n-am înțeles, ani de zile am fost tare necăjită pe Dumnezeu... Ca și cum mi-ar fi datorat ceva, vreo explicație! Copil prost ce eram!... 

Cred că abia acum încep să înțeleg. Faptul că eu, azi, sunt aici, în fața unui ecran și îmi amintesc de ei ca și cum rănile plecării lor prea devreme ar fi intacte, proaspete, vii, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, e urma pe care-au lăsat-o viețile lor în lume, e o parte din sensul pe care l-au avut existențele lor, cu de toate, câte or fi fost... E o parte din răspuns, din acel răspuns pe care încă nici inimii mele înseși nu i-l traduc prea bine, darmite în cuvinte...  Dar simt că e răspunsul corect! 

Doamne, iartă-mi neputința de-a înțelege atâția ani proști, ai minții mele proaste și neputincioase, că moartea nu e definitivă, cum am crezut eu, când, deși nu recunoșteam, credeam că după moarte nu mai e nimic, că sfârșitul e acolo când învelișul ăsta de carne trebuie părăsit de sufletele noastre! Și iartă-mă că n-am putut să accept că Tu le faci pe toate cum trebuie, cu rost, chiar dacă nu înțelegem noi rostul- din prea multă durere, teamă și alte soiuri de încercări prin care trebuie să trecem. 

Sunt om slab, cu limite ale înțelegerii, cu neputințe și greșesc mereu... Fără Tine nu sunt nimic sau tot ce am eu trufia să cred că sunt... e degeaba... 

"Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou." Octavian Paler 

Exclusivitate

O întâmplare de azi, banală, căreia nici n-ar trebui să-i acord atenție, căci se presupune că e o glumă nevinovată, făcută din plictiseală, teribilism copilăresc, m-a pus într-o situație delicată și tare neplăcută, aceea de a-mi da seama, din nou și din nou, că nu e bine deloc să fii posesoarea unui suflet ca al meu, căci nu faci altceva decât să devii o sursă inepuizabilă a bătăilor de joc ale celor din jur care-ți simt punctul sensibil...
Sunt conștientă că e vina mea, în mare parte, pentru toate situațiile delicate în care ajung, căci eu sunt cea care nu-mi pun niciun fel de scut în relațiile cu oamenii, sunt mereu cu inima în palme, mereu dispusă să văd doar partea bună din om, să nu fac rău nimănui, să nu mă supăr pe nimeni, să iert obrăzniciile, să găsesc scuze, să-mi fac probleme de conștiință dacă nu cumva fac eu ceva greșit și-i determin pe oameni să aibă un comportamnet nepotrivit...
Și tot felul de scrupule, tot felul de griji, toate ale mele, desigur, și-n plus, răbdare și indulgență, disponibilitate să îndrept greșeli... Știiiiu, sunt de-a dreptul plictisitoare și anacronică, desigur, cu rezultate chinuitoare și păguboase pentru mine, căci toți ceilalți își văd mai departe de viețile lor, iar eu mă refac greu după fiecare astfel de... accident existențial...
De fapt, sensibilă până peste limita legală admisă(sic!), întâmplarea de azi, peste care am trecut și nici nu m-am supărat, de fapt, căci nu pot să mă supăr pe cei care, din motive numai de inima mea știute, uneori chiar caraghioase, dacă nu de-a dreptul absurde, au ajuns să-mi fie dragi.
Și, fire perseverentă, de fapt, odată ce un om mi-e drag, nu mă pot supăra în realitate pe el, cel mult mă doare că nu e... cum mi-ar plăcea mie să fie și ... cam atât... Îmi trece, orice-ar fi ceea ce-ar fi făcut...  Mai trist e că rămâne în suflet deziluzia și, cred, neîncrederea...
De fapt, întâmplarea asta nevinovată m-a făcut să reflectez la multe și, inevitabil, să-mi aduc aminte de niște întâmplări din trecut... amare, desigur, căci majoritatea întâmplărilor din viața mea afectivă, în timpul celor mai bine de nouă ani de pseudocăsnicie, au fost amare. 

Ciudat, dar abia acum, când cuvântul aproape că s-a scris singur pe tastatură, realizez că asta am avut: o pseudocăsnicie... Cum altfel s-ar putea chema o conviețuire cu un om cu care nu împarți, mai bine de șase ani din cei nouă și vreo câteva luni, decât același acoperiș și, uneori- nu totdeauna!-  cafeaua de dimineață, jocul de rummy de sâmbăta seara, masa duminicală la mama, vreo telenovelă și obligații financiare: rate la bancă, plata facturilor și alte banalități?...
O conviețuire chinuită, în bună parte de ochii lumii, ai mamelor, ai unor conveniențe, în virtutea unei educații conservatoare - a mea, ca absolventă de teologie și fiică a unei mame de modă veche, care credea că e rușinea supremă un divorț, că se termină lumea...  

În virtutea obișnuinței cu relele celuilalt, care oricum nu se vor mai schimba niciodată și ți-a ajuns deja suficient de străin, prăpastia dintre voi e de prea mulți ani de netrecut, încât ce rost are să mai pleci, de ce să mai pleci undeva? Greșeală fatală, care te-a făcut să pierzi timp prețios vărsând, la propriu, râuri de lacrimi și privind în golul de lângă tine, din viața ta și să nu mai dai tu singură doi bani pe propria persoană, că oricum ai eșuat în ce e mai important pentru un om și s-au scurs anii cei mai frumoși, inutil... 

Ciudată mai e și obișnuința! Te obișnuiești repede cu responsabilitățile, pe care ți le asumi pe toate, căci tu  ai fost învățată la școală și acasă, la părinți, că trebuie să ierți la nesfârșit greșelile celui mai slab, căci tu, absolventa de teologie, ai jurat în fața lui Dumnezeu că-l vei tolera pe omul de lângă tine și la bine și la rău, mai ales la rău... 

Tu știi că trebuie să-l ierți la nesfârșit pe cel pe care, fără minte, copilă fiind, l-ai ales tu singură și încăpătânată, în ciuda lacrimilor de împotrivire ale mamei... Tu l-ai ales, fără să știi că, de fapt, fuseseși aleasă tu, pentru inocența ta, să-l suporți, să-l ierți, să-l arăți lumii ca un om normal, să te poată păcăli, și te aleseseși cu un om iresponsabil și dependent de jocuri de noroc... 

Și-ți asumi, din milă, din neputință, din spirit dement de sacrificiu, povara... și te gândești că  nu-l poți abandona pe celalalt, care e slab, a greșit, e altfel decât ai crezut și ai visat, e o grijă permanentă și o povară, dar e povara ta...
Ignorând, ca o cretină, faptul indenegabil că el te abandonase deja sufletește demult, de ani de zile, ca un neputincios, căci dragostea la oameni ca el durează până la prima lipsă... a banilor de jucat sau cheltuit sau până la prima operație... iar... restul... te schimbase, demult, pe femei ieftine, dar accesibile...

Azi toate astea sunt trecut și, teoretic, cel puțin, nu mai contează... Se cheamă că sunt o femeie matură, cu realități foarte clar restricționate de condiția de profesoară, de cei 38 de ani din cartea de identitate, împliniți săptămânile trecute, de care sunt foarte conștientă, și de cele câteva riduri bine delimitate pe chipul meu- adică date suficiente ca să nu mă mai deranjeze decât lucrurile importante, grave. 

Azi toate astea, rememorate ca-ntr-o străfulgerare dureroasă în ceas de insomnie, când stai cu gândurile și inima ta la sfat,  sunt doar lucruri urâte, ascuțit dureroase, dar trecute, slavă Domnului!
De la o întâmplare, nevinovată, în sine, realizezi altele mai grave: că te-ai valorizat prea puțin, că ai acceptat de prea multe ori să ți se întâmple lucruri nedemne de ființa ta, că ai acceptat atât de ușor să nu fii iubită doar tu, singură, în mod exclusiv și încă nu te-ai deprins să fii suficient de categorică în a arăta oamenilor că nu mai accepți așa ceva. 

Îți promiți că n-ai să mai accepți niciodată în viața ta un om care nu te va iubi pe tine mai presus de orice altă femeie, care te va socoti la fel cu celelalte femei de pe planetă, care te va prețui mai puțin decât meriți, căci știi că meriți,  care își va împărți afecțiunea în mod egal între tine și celelalte femei din jurul lui, al tău sau de aiurea...

Îți promiți că n-o să mai lași pe nimeni să îți ofere mai puțin de TOT, că nu te vei mai mulțumi niciodată cu jumătăți... de nimic. Meriți și vei cere exclusivitate. Meriți devotament și iubire deplină numai tu singură, din toată lumea, din toate celelalte femei, chiar de-ar fi ele de-o mie de ori mai frumoase, mai tinere, mai nu-știu-cum. De la omul care va alege să vadă în tine omul unic care ești meriți tot și va trebui să primești tot, în mod exclusiv și convingător. Căci nu-ți mai este teamă acum de nimic, nici măcar de singrătate, căci o trăiești și e mai bună decât singurătatea în doi. Ai văzut deja cum arată infernul, iar nimic nu te ma vai păcăli să accepți în viața ta ceva care măcar să semene cu el.

Nici măcar în glumă, nici măcar ca ipoteză nu vei mai accepta să nu fii cea mai importantă, SINGURA. 

Îți spui și-ți tot repeți, poate îți intră odată în cap, că trebuie să excluzi din viața ta pe toți cei care nu te iubesc de-ajuns, care mai au inimi, glume, sărutări și atenție de dat și altcuiva, în afară de tine, care nu te văd pe tine cea mai și cea mai...  Și, fir-ar să fie, de nu te-oi ține de cuvânt!
Cu pumnii strânși, cu perseverență, te vei ține de cuvânt, fata mea! 

Antagonisme...

Recitesc Război și pace și-o contrariez pe prietena mea, care-mi spune: N-ai mai citit-o o dată?  Ba da, de mai multe ori, dar aș citi-o mereu și mereu...  Se miră Mona cum oi citi eu la calculator și-i spun că, în adevăr, citesc la dublu: cu cartea lângă mine și cu laptopul pe genunchi, comparativ. Ediția electronică păstrează grafia veche, iar cea de la Adevărul, deși frumoasă, are câteva greșeli de punctuație deranjante. E și ăsta un exercițiu de voință, îmi zic parcă pedepsindu-mă, căci am resimțit ziua de azi ca teribil de caldă, cel puțin la întoarcerea de la supermarket, prin soare, cei câțiva pași până acasă mi s-au părut o corvoadă. Acasă, la fel de cald și nimic de făcut! Cert e că nu-mi priește vacanța, deși așa de mult mi-am dorit-o! Am nevoie, pesemne, de activitate, de zbucium, de chin... 

Am bluză cu floricele și în minte lanuri de maci și albăstrele. În casă e deja prea cald, înăbușitor parcă, telefonul sună și prietena mea îmi povestește lucruri incredibile: că azi că a fost cu cătelul la tuns, animal de o rasă pe care nu știu s-o ortografiez, și a făcut animalul atac de panică.
Îi spun că nu e posibil și, obișnuită să caut explicații pentru orice, le și găsesc, mult mai rezonabile și mai probabile. Animalul, pe lângă trauma de a-i fi redusă cantitatea de păr extrem de deranjantă pe-o asemenea caniculă, a fost, totodată, și deparazitat, așa că, găsesc eu, o fi tolerat rău substanța care i s-a administrat... Mona îmi dă dreptate, deși nimic nu mi se mai pare, comparativ cu ce bizarerii aud și mi se întâmplă în ultimul timp, imposibil. Oricum, că trăim demult într-un fel de livresc repetitiv, devine un fel de certitudine pe zi ce trece, iar întâmplările din Nemângâiații lui Ishiguro mi se par că pălesc în fața realității cotidiene. 

Den, cealaltă prietenă a mea, mă ceartă că sunt prea permisivă cu oamenii care-mi fac rău, că le permit tuturor să mă rănească, nesocotindu-mi vocea interioară, intuiția excepțională care mă face să simt oamenii. Căci îi simt, îi simt de la-nceput, pe fiecare, doar prvindu-i în ochi, îi simt cum sunt... Mă apăr, spunând adevărul: că nu pot să rezist în fața unor potențiale nefericiri și-mi pun la lucru vocația de mama răniților. Nu sunt prea departe de adevăr, dacă sunt chiar sinceră cu mine...

M-am tot gândit , în ultimele ore, ce anume fatalitate mă face, mereu și mereu, să mă las rănită de oameni și să nu fiu în stare să mă descotorosesc de ființele care îmi fac rău, ba, mai mult, îi cultiv, îi las să-mi intre în viață, în suflet, să-mi cotropească gândurile, mă frământ din cauza lor, fără să-mi pese că ei mă folosesc pentru scopurile lor deloc nobile... 

Probabil un instinct de conservare în limite foarte scăzute sau... nu știu nici eu... poate doar prostie... 

Cert e că  mă frământ mereu prea mult, inutil, pentru probleme uneori fără prea mare importanță, augmentându-le, doar din mania tâmpită de a găsi explicații gesturilor, cuvintelor, faptelor care, uneori, se poate să n-aibă nicio explicație profundă, ci să fie doar manifestări meschine ale unor interese și firi ignobile... 

Mă tem, m-am temut totdeauna, excesiv, de a face rău cuiva, de a răni ființele din jur... Mă încarc cu toate responsabilitățile lumii, inutil, deși umerii mei sunt și-așa împovărați de responsabilitățile mele... 

Mă tot gândesc la acțiunile mele care pot fi răstălmăcite de mințile oamenilor, care, se pare, îmi înțeleg așa de prost sufletul, că mă surprind mereu... Probabil, pentru că toți îi judecăm pe ceilalți reducându-i, de fapt, la propriul sine, care devine măsura tuturor valorilor și acțiunilor noastre?... 

Nu știu... nu-s mai bună cu mult față de lumea cu păcate, îmi zic-și pe bună dreptate îmi zic! Nu-s iopcrită, cel puțin așa cred de multă vreme, și mă analizez destul de intransigent...
Am, ca orice om, lucruri să-mi reproșez, gânduri reprobabile, rostite în capul meu la mânie, fapte pripite, pe care le regret deseori, dar am, dintotdeauna, o teamă supremă, mai presus de toate celelalte: să nu fiu nedreaptă cu ceilalți, să nu le frâng inima, să nu-i jignesc... să nu spun cuvinte care să doară iremediabil, căci iremediabilul e ceva infiorător de greu de suportat... 

Cuvintele rănesc cel mai mult, crunt, greutatea rănilor lor am trăit-o pe sufletul meu și știu ce zic.
Eu faptelor le găsesc totdeauna scuze, am tendința să le pun pe seama slăbiciunilor de moment, a irascibilităților și-a lipsei de răbdare a oamenilor, dar cuvintele care, cum spunea un mare duhovnic, ies pe unde iese sufletul și vin din suflet, sunt armele cele mai tăioase și nu se pot uita niciodată... 

Cuvintele pot mângâia când nimic altceva n-o mai poate face și tot ele te pot îngenunchea, te pot nimici sufletește, îți pot schimba pentru totdeauna imaginea unui om din oglinda sufletului...
Așa cum un cuvânt, un singur cuvânt de la un om drag, te poate face să dai lumea întreagă în schimbul lui... așa e de flămândă inima omului de cuvinte calde, drăgăstoase, care să aline, să dea speranță, putere, sens...
Mă gândesc, deseori, că păcatele cele mai mari prin cuvânt le facem.... prin cuvintele neiubirii, ale egolatriei, ale neîndurării, ale indiferenței...

Îmi pasă de oameni și de ecoul pe care-l au faptele și vorbele mele în cugetele lor. Uneori, chiar mai mult decât ar trebui, păgubos pentru mine... căci rezultatele sunt tot alea, cinic formulate cu multă vreme în urmă: nimeni nu poate schimba pe nimeni, dacă el însuși nu vrea... 

După zece ani de suferință și scrupule ca nu cumva să fac vreun rău unui om care, în tot acest timp, imi făcuse mie tot răul posibil, constat, stupefiată, că experiența nu m-a învățat mare lucru. Acționez în virtutea acelorași antagonisme din mine, tot se pare că nu m-am lecuit de uitare de sine și de ambiția de a schimba ceva în bine în cei din jur... de a lăsa urme din care să rodească binele... și alte asemenea visuri rizibile, pe care le-am altoit pe sufletul meu- de unde altundeva, dacă nu din cărți?! 

Probabil că și vocația compasiunii o practic tot excesiv și... autodistructiv... cine-știe?...
Dar cărțile mi-au rămas până acum și cei mai statornici prieteni, nu m-au dezamăgit niciodată, așezate acolo pe rafturile bibiotecii sau ale inimii. Pot spune asta cu mâna pe aceeași inimă, clișeistic, dar mi-o asum, căci ne adaptăm actului trăirii în limitele capcanelor clișeelor și-ale manierismului... 

De dor de prințul Andrei

Trăiesc o fericire blândă, alinătoare, caldă. Poate fără vreun motiv rezonabil, demn de a fi explicat în cuvinte, dar inima mea o știe, o recunoaște. Dar despre asta... poate altădată...

Ziua de azi, toridă și liniștită, mi-am început-o cu muzică. Rusească, de data aceasta, prin vocea frumos bărbătească a lui Dmitri Hvorovstovsky. 

Zilele acestea, lumea a fost îngrozită de vestea cumplită a bolii grave a baritonului rus, care a început o complicată chimioterapie pentru o tumoare pe creier. Am privit și eu, ca mai toată lumea care știe câte ceva despre interpreții de operă la ora actuală, ca o îndrăgostită de muzica clasică, și am fost impresionată cum a luat foc Facebook-ul, cum artiștii de marcă ai scenei internaționale s-au solidarizat în gesturi frumoase, sprijinindu-l moral pe colegul lor, lucru, de altfel, lăudabil și destul de rar, dar explicabil prin stofa umană diferită a acestor oameni.

Zilele trecute, Jonas Kaufmann deschidea concertul din Königsplatz, de la München, cu un mesaj de dragoste și încurajare către marele lui prieten; ieri, artiștii ruși, la un concert, s-au îmbrăcat în tricouri inscripționate cu chipul lui și cu mesaje de susținere; azi dimineață, Placido Domingo posta un mesaj de încurajare pentru Hvorovstovsky. Un val intens de solidaritate și gânduri bune se îndreaptă către un artist în mare cumpănă, care se luptă pentru viață...

La noi, în marile personalități se împroașcă, de regulă, cu noroi; i se caută respectivului prin trecut, i se scot la iveală intimități, i se intră cu cizmele murdare în viață, se scuipă peste absolut tot... că așa suntem noi, mai cu moț, iar spectacolul este trist și dezgustător.

Mă sună prietena mea și-mi spune că a urmărit la televizor discuțiile despre situația Greciei din interiorul instituțiilor europene și că nicăieri numele României n-a fost menționat, de parcă europenii nici nu ne-ar lua în considerare...

Probabil că așa o fi, dar, oare, noi n-om avea nicio vină în toate astea? 

Noi desființăm, nu dăm vedetei statutul de vedetă, ba facem vedete din indivizi grotești, ca Leo de la Strehaia, piticul porno, Marian Mexicanul, Guță sau cine știe ce prostituate... dar, mă rog, ăsta-i un subiect care mă nemulțumește așa de tare, încât nu vreau să-l mai reiau...

Am locuit șase luni în Spania și-am avut acces, prin natura împrejurărilor, la toată presa spaniolă, de la presa mondenă până la cea politică. În presa cu cel mai mare impact la public, atât cea scrisă, cât și cea audiovizuală, nu exista zi în care să nu se facă promovarea cel puțin a unei vedete spaniole de nivel internațional. N-am văzut emisiune sau revistă în care să nu apară ceva despre Rafael Nadal, Penélope Cruz, Julio Iglesias, Antonio Banderas, Plácido Domingo și alții... 

Nimic defăimător, majoritatea articole sau reportaje elogioase, de parcă n-ar fi avut nimeni vedete ca ale lor...

Revenind la subiectul de la care am divagat și-așa prea mult, ascultându-l pe Hvorovstovsky și vocea lui frumoasă, mi-am amintit de sufletul sentimental rus, așa cum l-am descoperit eu prin intermediul livresc și, implicit, de cel mai iubit personaj din literatură pentru mine, prințul Andrei Bolkonski, eroul capodoperei lui Tolstoi, Război și pace.

Am recitit romanul în iarna aceasta cu o plăcere imensă, reconfirmându-mi o iubire veche, dar nesfârșită și pentru toată viața. N-am să iubesc niciodată o carte mai mult, n-am să întâlnesc niciodată un personaj mai nobil și mai frumos decât prințul Andrei. Cred că nici nu există.

Prințul Andrei este superlativul, este idealul, este noblețea și frumusețea prin excelență.

Recunosc, plâng copilărește la filme, ascultând muzică splendidă și citind cărți frumoase. Frumusețea mă emoționează și la 38 de ani ca la 14... ca-n copilărie și adolescență - mă recunosc un copil mare și n-am ce-mi face. Nici nu vreau să mă schimb, pentru că nu m-aș mai recunoaște, n-aș mai fi eu...

Pentru mine, întâlnirea cu personajul prințului Andrei rămâne ca un fel de tărâm magic al sufletului, în care, odată ce-ai pășit, nu te mai poți întoarce în lume la fel... rămâi cu nostalgia frumuseții, cu acel et in Arcadia ego...

Mi-e dor de prințul Andrei ca de-o parte din sufletul meu, acel suflet capabil de frumos și de ideal, de iubire până la sacrificiu, deschis spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu sensurile lumii...

Mi-e dor de a întâlni oameni frumoși, în sufletul cărora să se oglindească o fărâmă de cer, nu noroiul și abjecția lumii...

”Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morții. Iubirea este viața. Tot, tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai  de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor.” (Război și pace) 

L-am iubit pe prințul Andrei cu toate contradicțiile lui orgolioase și incertitudinile lui răvășitoare. Am plâns de fiecare dată când am citit scena în care moare în brațele Natașei, dorindu-mi, de fiecare dată, să existe o posibilitate, să se rescrie, ca prin miracol, romanul, iar prințul Andrei să trăiască și să-și împlinească iubirea cu frumoasa lui Natașa.

Țin minte că finalul romanului, cu atmosfera lui casnică, m-a dezamăgit enorm. Evident că am înțeles de ce alege Tolstoi să-l lase să moară pe prințul Andrei, cel mai frumos și mai imposibil idealist dintre toți câți există prin paginile cărților, căci cum ar fi fost posibil de imaginat un prinț Andrei cu o casă plină de copii, cu burtă, cu preocupări lumești, lângă o Natașă casnică și lipsită de poezie?

Nu, prințul Andrei trebuia să rămână un personaj sublim, mereu tânăr și plin de frământările transcendentului, o imagine a unei lumi pierdute de mult, dar care să fie un reper al vieții interioare, imposibil de conformat realității prozaice.

Prințul Andrei rămâne un personaj ideal, nefericit, menit să trăiască incandescent în flăcările himerelor sale interioare, consumat de propriile antagonisme, ajungând tardiv la autoiluminarea dată de miracolul iubirii absolute, frumos ca o iluzie, imposibil de întâlnit în viața reală, căci lumea cu date de stare civilă luptă înverșunat împotriva acestui soi de idealism.

Pentru splendidul prinț Andrei, pentru mine, subiectiv și definitiv, Tolstoi rămâne cel mai mare scriitor al umanității.

Deschid cartea, în care prințul Andrei rămâne mereu tânăr și frumos, și-i mulțumesc, în gând, lui Tolstoi pentru un asemenea dar.

„Închise ochii. Prin fața lor, amintrile se perindau una după alta. La una dintre ele se opri îndelung, cu nespusă plăcere. Își reaminti o seară petrecută la Petersburg. Plină de însuflețire și cu fața  roșie de emoție, Natașa îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după mănătărci, se rătăcise într-o pădure deasă. Îi descria de-a valma și desișul pădurii, și sentimentele ei, și discuția cu prisăcarul pe care îl întâlnise, și la fiecare frază se înrerupea și spunea: ”Nu, nu pot, nu povestesc așa cum a fost, nu, dumneata nu poți înțelege”, fără să ia seama că el o liniștea, spunându-i că înțelege, și într-adevăr înțelegea tot ce voia ea să spună. Pe Natașa o nemulțumeau propriile-i cuvinte; simțea că n-a izbutit să exprime sentimentul de teamă și de poezie pe care îl trăise în ziua aceea și pe care ar fi vrut să-l redea în toată adâncimea lui. ”Era atât de minunat bătrânul, și atât de întuneric în pădure... și atât de blânde îi erau... nu, nu sunt în stare să-ți descriu”, spunea ea, înroșindu-se zbuciumată. Prințul Andrei zâmbi și acum cu același zâmbet de atunci, când o privise în ochi. ”Eu o înțelegeam, își zise el. Nu numai că o înțelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai acea forță sufletească, acea sinceritate, sufletul ei, pe care trupul parcă îl încătușa... Tocmai sufletul acela l-am iubit eu în fata asta... l-am iubit atât de mult și am fost atât de fericit”... Și deodată își aminti de sfârșitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate astea, el n-a înțeles și n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiță drăgălașă și mai ales fragedă cu care n-a găsit de cuviință să-și lege soarta. Pe când eu?... Și el tot mai trăiește, de atunci,  vesel și fericit.” 

Madama Butterfly- Puccini

O operă splendidă, splendidă, splendidă!

ştiu că există noi într-o dimensiune neştiută

Stau cu ochelarii pe nas, cu laptopul pe genunchi și citesc cea mai frumoasă poezie de dragoste. E scrisă de Marius Tucă și e despre speranță, despre destin, despre credința că acolo, undeva, neștiut, ascuns, poate după alte năluci vremelnice și înșelătoare, e cealaltă parte a acelui noi pe care-l speră fiecare, spre a cărui împlinire își orânduiește, conștient sau poate negând mereu, spre a nu cădea în ridicol, toată viața... 

Eu sunt un om care crede în acea matematică bizară, în care unu plus unu fac, mereu, la nesfârșit, doar unu. Chiar dacă toată lumea civilizată, conformistă bunului simț contemporan, rezonabilă și fără visuri imposibile, îmi spune că e nerezonabil din partea mea s-o mai fac la 38... 

Cică Făt-Frumos nu mai vine de mult, cică nimeni nu mai crede astăzi în povești, cică trebuie să fii rezonabil, realist...
De parcă-ar avea cineva, vreodată, nevoie cu adevărat de un făt-frumos sau de vreun sirop...
Oamenii au nevoie de minuni în suflet, chiar dacă se obișnuiesc, în lumea asta fără de iluzii, să se mintă că n-au... și că nici n-au putut avea vreodată... și să râdă de naivii cărora le-ar putea măcar trece prin minte îndrăzneala unui astfel de gând...
Un om pe care l-am iubit demult îmi spunea mereu, când eu mă încăpățânam să nu fac compromisuri cu inima mea, să rămân același copil în suflet, o propoziție care m-a urmărit ani de-a rândul și mi-a provocat multă amărăciune: ”Fii realistă, măi păpușă!” Aveam douăzeci de ani, și ochi mari de păpușă, și inocență de copil și naivități la fel...

Știam și-atunci, știu și-acum ce însemna acel soi de realism... Așa cum știam și-atunci și știu și-acum că nu mi-o spunea cu răutate, ci cu drag, cu îngăduința cu care tratezi un copil, cu condescendența celui care se simțea superior prin... experiență. 

N-am fost! Cu prețul multor răni ale inimii mele și-al multor lacrimi, n-am fost, dar nici azi nu-mi pare rău...  

Am fost așa cum am putut să fiu, așa cum m-a lăsat inima mea să fiu. Și sunt și azi tot la fel.
Pentru că și azi matematica mea e la fel de imposibilă, și azi inima mea știe că există acel noi ”într-o dimensiune neștiută”, chiar dacă, poate, nu am să-l găsesc niciodată...
Mă gândesc la legenda vechilor greci, dintre Cupidon și Psyche... Psyche, cea părăsită de ai săi și dusă de vânturi în palatul îndepărtat, a întâlnit nu monstrul prevestit de oracol, ci iubirea... Curioasă, ca toate femeile, a vrut să cunoască miracolul cu proprii ei ochi... și-a plătit pentru greșeala neascultării, neîncrederii în miracol. A plătit cu suferință și chinuri, dar nu s-a lăsat, a luptat pentru iubirea ei. Și zeii s-au îndurat de ea, de perseverența ei într-un vis imposibil, vădit imposibil, ireversibil imposibil...
Răsplata a fost cu asupră de măsură, iar azi legenda îi arată pe Psyche și Eros, întru cerurile nemuririi miturilor umanității, nedezlipiți, unul pe veci...
Speranța celui ce-a fost luat de vânturi vrăjmase și dus, de-adevăratelea pe aici, nu ca-n povești, în palatele monstrului, e în fiecare bătaie de inimă. Căci inima știe că există noi într-o dimensiune neștiută, doar visată. 

Deja-vu
Alerg după mine şi nu mă prind
Aşa cum alerg după tine şi nu te găsesc
Prind uneori câte o aripă din mine
Dar nu apuc să mă dumiresc bine că îşi ia zborul
Iar tu apari la o fereastră pe care nu pot să o deschid
Trăiesc doar bucuria luminii de a te vedea
Şi mi se face teamă că începi să semeni cu mama
Ai ceva din frumuseţea ei din copilăria mea
Şi te simt ca pe cea mai frumoasă femeie pierdută
Sau poate dacă mă gândesc mai bine negăsită
Şi doar visată într-o viaţă anterioară, paralelă
Într-un cocon care-mi apare doar în deja-vu-uri
Şi nu îmi e teamă să recunosc în scris, în poezie
Că tu eşti cel mai frumos deja-vu dintre toate
Aş căuta transa ca să mă pot vindeca
De sentimentul că aş putea să te iubesc mult
Atât de mult, la fel de mult, tot atât cât mă iubesc şi pe mine
Aşadar recunosc deschis că din tot ce-am iubit
Te iubesc ca pe cel mai frumos deja-vu
Altfel spus, eşti deja-vu-ul pe care-l iubesc cel mai mult
Ce fericire, ce nefericire dacă aş şti în care femeie eşti
Cine te poartă şi cine te întruchipează cu adevărat
Ce himeră îţi trăieşte viaţa, nebunia, gândurile
Ce nălucă îţi îmbracă lumina şi ochii
Fără să-mi pese că Universul ar tresări în vreun punct
Îţi spun în această declaraţie ireală
În care nu ştiu dacă există eu sau tu
Dar ştiu că există noi într-o dimensiune neştiută
Te iubesc, deja-vu-ul meu.

Marius Tucă