Sunt timidă

Sunt timidă- un defect al meu din copilărie, pe care nu l-am pierdut încă definitiv, cu toată strădania mea, din vremea din urmă, de-a mă autodisciplina, de când, mai în glumă, mai în serios, mi-am zis ca-n Caragiale: ”Zoe, Zoe, fii bărbată! ”... 

Așa de timidă, că mi-e greu să-mi exprim, uneori, adevăratele sentimentele față de oamenii foarte dragi, de teamă să nu cad în ridicol. Și așa de pudică în propriile-mi efuziuni, că ajung să las oamenilor chiar impresia unei rezerve, a unei răceli, ceea ce este exact contrariul a ceea ce simt. 

Cu copiii care-mi sunt dragi am fost întotdeauna exigentă, pentru că mi-am dorit prea mult pentru ei să fie buni, să fie mai buni decât alții, să ia de la mine tot ceea ce le pot oferi și, slavă Domnului, am multe de oferit în desaga inimii! (Elevii din clasa la care sunt dirigintă sunt sigură că ar avea multe de spus aici și le dau dreptate, așa este: vreau de la ei mult, foarte mult, de aceea le repet insistent tot felul de lucruri... :) )

În cariera mea de profesoară m-am atașat de toate generațiile de elevi cu care am lucrat, de la prima mea experiență ca dascăl, cu niște omuleți de clasa a patra, care-mi aduceau în pauză jumătate din eugenia lor și-mi spuneau ”domnișoara”- aveam, într-adevăr, douăzeci de ani pe-atunci! :)- până la actualii mei elevi, liceeni care se pregătesc să-și ia zborul spre viața de ”oameni mari”...

Din pricina atașamentului uriaș pentru mogâldețele pe care i-am îndrumat să termine ciclul primar și de care nu m-am putut despărți (în parte, căci totdeauna motivele sunt multiple), am ales să rămân în sistemul de învățământ și să devin profesoară. Și i-am urmat și mai departe, din clasa a cincea le-am fost dirigintă și profesoară de limba și literatura română încă patru ani. I-am văzut pe toți oameni mari, acum pe la casele lor, cu copii și, pe unele dintre fostele mele eleve,  la rândul lor, învățătoare sau profesoare. Ba chiar am trăit bucuria enormă de-a o vedea pe una dintre cele mai dulci și mai blânde copile din prima mea generație de elevi, Daniela, acum învățătoare, simbolic”în locul meu”, la ”școala mea”, făcând aceeași meserie de care eu, cândva, m-am îndrăgostit, iubindu-i cu pasiune pe mogâldețele cărora le pune în mână pentru prima data stiloul și-i învață să scrie, să citească, să socotească, să devină oameni... 

Deși prima mea generație va rămâne veșnic specială, am fost profesoară multor generații de elevi și i-am îndrăgit pe toți, pe fiecare altfel, căci cred, cumva, că de ei depinde, de fapt, modul în care-i păstrăm în suflet... Cine-știe, poate că, de fapt, ceea ce oferim din sufletul nostru nu e altceva decât oglinda a ceea ce primim de la ei- cel puțin într-un mod ideal... 

Mă despart acum de cei care mi-au fost cei mai dragi dintre elevii mei în ultimii 13 ani, copiii pe care i-am simțit cel mai aproape de sufletul meu într-un mod inexplicabil, deși motive am sumedenie, căci am format timp de trei ani o echipă cu mulți dintre ei. Și nu m-au dezamăgit: am muncit cot la cot, am împărțit aceeași covrigi și același frig cumplit în niște zile grele, am lucrat la o grămadă de proiecte, activități, serbări, spectacole, inspecții, cercuri, alegeri, campanii, tăieri de moțuri de bască și alte cele, că le-am pierdut șirul. Nu s-au dat înapoi, nu mi-au zis niciodată nu, nu mi-au cerut nicio răsplată, ”just for fun”, cum se spune mai nou... 

Și totuși, nu din aceste motive i-am iubit atât, ci din altele, intraductibile în cuvinte, profunde și atât de ale mele și ale lor, încât nu le pot explica niciodată. Spun ale noastre, căci iubirea pentru și la această generație n-am simțit-o ca un nume abstract, ci ca un verb care se conjuga zi de zi, la persoana întâi plural. 

Nu le-am fost dirigintă, dar i-am simțit mai ”ai mei” decât dacă le-aș fi fost oficial. Oficial, au fost ”C”-ul, așa cum se obișnuiește în practica școlară, o literă și un profil: real, specializarea științele naturii. Sufletește, au fost colectivul în care am fost eu, acasă. 

Nu i-am menajat deloc, așa cum s-ar putea crede: i-am certat, i-am dojenit cu amărăciune de multe ori, le-am spus nu de și mai multe ori, ne-am necăjit reciproc de multe ori, le-am greșit și mi-am cerut iertare, mi-au greșit și le-a părut rău și i-am iertat mereu, orice-ar fi făcut, căci, în iubire, iubești la celălalt și imperfecțiunea... sau poate în ciuda ei...  

I-am iubit într-un flux continuu, care nu se va sfârși niciodată. Pe toți, la plural, în același fel și pe fiecare în parte, diferit, după chipul inimii lor dezvăluit mie, atât cât au putut, atât cât am avut eu ochi să-l văd, în felul meu, restricționat de rigorile unui formalism din cadrul unui sistem...

Le-am spus-o insuficient și au înțeles-o insuficient, poate, unii dintre ei, dar vina mi-o asum întreagă, căci eu am fost mereu adultul și exigențele, datoriile sunt toate ale mele. Și tot al meu și privilegiul de a primi din sufletele lor de adolescenți, așa cum știu ei mai bine, respect,  apreciere, încredere, entuziasm, căldură. A lor este doar generozitatea cu care dau sincer. 

Sigur, vor pleca spre drumurile lor luminoase, pe care extrem de tare li le doresc luminoase și pentru a căror luminozitate m-am străduit să contribui și eu cu un dram, prin ceea ce am vrut să-i învăț cât le-am fost profesoară. În toate lecțiile din clasă și din afara ei, din orele de curs și din afara lor. Sper că au învățat ceea ce mi-ar fi plăcut mie să învețe și nu vor lua cu ei, ca un balast, și cele imperfecte ale mele, ca un om cu biografie și cu imperfecțiuni ce sunt, ca toți oamenii... 

Nu mi-am luat rămas bun, nici măcar simbolic, de la niciunul dintre ei, pentru că o să-i revăd în următoarele zile, la școală, în proiectul la care încă lucrăm, la examene, la ce s-o mai ivi. Sunt prietenii mei virtuali, sunt în albumele mele de fotografii, dar, ce e mai important, sunt în sufletul meu adânc amprentați, cum nu înțeleg încă... și nici nu trebuie să înțeleagă, căci lucrurile mari sunt ale adulților, adică... tot ale mele. Deși sunt majori în cărțile de identitate, pentru mine ei sunt și vor fi mereu copii. Și ei, și toate generațiile anterioare și toate cele ce vor veni, pentru noi, profesorii, ei rămân copii. 

Din acest motiv, cred că profesorul adevărat își duce ofranda lui de iubire jertfelnică, spălând simbolic picioarele ignoranței ucenicilor, ștergându-i cu ștergarul de răbdare cu care este încins, dojenindu-i fără să-i pedepsească prea aspru pentru puterile lor încă plăpânde, purtându-le de grijă și iubindu-i pe ai săi până la capăt, întocmai ca și modelul lui, marele Învățător. 

Cred că aceasta e o parte a unei explicații... Cred că de-asta m-a revoltat, m-a îndurerat și m-a făcut să iau atitudine, în zilele din urmă, lipsa de îndurare și pedeapsa prea aspră dată unor copii...vinovați, poate, de lene, de inconsecvență, de propriul eșec, cum spunea cineva care nu înțelege că un eșec nu este niciodată unilateral în educație, căci procesul educativ este întotdeauna bilateral... Și profesorul lucrează cu oameni, cu copii,  cu minți și suflete de copii... Iar eu nu pot vedea în ei mai întâi vinovatul, căci eu sunt adultul, iar adultul este mereu primul responsabil. Trebuie să fie, în opinia mea...  

Și totuși, lecțiile profesorului încep cu dăruirea și autosacrificiul. De la domnul Trandafir încoace, profesorul român a rămas un apostol. Victimă a unui sistem și a unei mentalități, el își împlinește menirea doar în măsura în care rămâne mereu generos. Chiar dacă știe că nu îi este întotdeauna apreciată generozitatea sau poate prea puțin... E sarcina lui, dincolo de fișa postului. E sarcina umanității din el. Pe albină, sarcina chemării o ucide, uneori, dar totuși o poartă... 

Mă despart de o generație, de cea mai iubită generație doar formal. În suflet, îi duc cu mine pretutindeni, așa cum și ei duc în lume o parte din mine, căci devin și prin mine, poate într-o măsură infinitezimală, oameni. O mare parte din profesorul care sunt azi i se datorează profesorului meu de limba și literatura română din liceu. Și nu numai, sunt o parte din ceea ce mi-au insuflat fiecare dintre profesorii pe care i-am iubit și de la care am luat, după bietele mele puteri, ce m-am priceput...

Timid, îndrăznesc să sper că, peste ani, nu-mi va fi rușine de cum mă voi regăsi în oamenii care i-am învățat să fie...

Ascult la radio, în transmisiune directă, concertul lui Alexandru Tomescu în turneul Stradivarius, din muzica lui Enescu.
Ascult cum sună vioara Stradivarius, vioara vrăjită, în mâinile dedicate și pline de suflet- cred că nu-i o impietate s-o spun, căci muzica vine din suflet, totdeauna muzica adevărată vine din suflet. 

Se cântă sonatele pentru pian și vioară în caracter popular românesc, cel puțin așa spun în programul de la Radio România Muzical. Și chiar sună românește, într-un fel melancolic și grav, ca și cum aș asculta plânsul unei doine în munți, ca și cum aș simți mirosul de brad în indefinitul plai ondulat mioritc... Da, știu, clișee peste clișee, dar asta simt și nu-i niciun soi de cabotinism în rândurile acestea, poate doar platitudini, dar nu-s decât cioburi de gând și frânturi de suflet... Nu cunoșteam piesele muzicale anterior, nu mă pot lăuda decât cu o splendidă ignoranță în materie de muzică clasică, în materie de Enescu, în special, căci nu i-am ascultat decât superbele Rapsodii și Poema română, dar ce-am ascultat mi-a plăcut atât de mult, că mă rușinez încă o dată de cât de puțin din valorile noastre cunosc, cunoaștem cu toții... 

Acum plânge vioara, șoptește tainic o jale a unui suflet înlăcrimat, pe care a reușit s-o surprindă Enescu, un creator genial și un mare român, plecat de-acasă cu dorul de țară să-l mistuie pe vecie. 

Mi-aș dori ca acest splendid concert să fie ascultat de cât mai mulți, măcar așa, o dată-n viață, căci simt undeva, profund,  nelămurit, că e păcat să pleci din lumea asta plină de doruri, lipsit de o asemenea șansă, de o asemenea binecuvântare. Căci am simțit muzica asta ca o binecuvântare, mai ales azi, după o zi plină de întâmplări și imagini care m-au făcut să reflectez la multe amărăciuni din existența cotidiană, de profesoară...

Enescu e un motiv care, în timpurile pe care le resimțim așa de triste pentru nația noastră, fiindu-ne, tuturor, dacă nu suntem cu desăvârșire inconștienți sau cu desăvârșire ipocriți, foarte greu să ne suportăm originea, mă face mândră că sunt româncă... 

Azi, la serviciu, în timp ce repetam la o piesă de teatru pe care urmează s-o punem în scenă peste câteva zile, un copi drag îmi mărturisea visurile lui de-a pleca din țară. E încă unul care vrea să plece de aici, în lumea cea mare, să aibă o șansă. Și l-am ascultat și, ca niciodată până anul acesta, nu m-am mai străduit să-l fac să-și schimbe gândurile... Și cred că e un motiv de tristețe în plus, peste alte trsiteți și nemulțumiri pe care le adunăm de prin viață...
Vioara fermecată cântă la radio, în eter sunt lansate sunete grave, tânguitoare, ce-mi amintesc de jalea buciumului lui Eminescu, de jalea lui Goga, de jalea unui neam întreg... Ce să-i faci, constat cu un zâmbet autoironic, până și-n cele mai simple emoții tot în poezii și-n referințe livrești mă pomenesc că mă exprim, n-am cum să scap de condiția-mi de profesoară!  

Mă gândesc că pe elevul cu ochi vii și inteligenți, atât de drag mie și atât de talentat, pe care-l iubesc ca pe propriul meu copil, l-am înțeles azi a mia oară și nu l-am putut îndemna să rămână, nu l-am putut minți că va găsi aici ceea ce speră...

Cred, cu deznădejde și rușine, că, dacă aș mai avea vârsta lui, și eu, cea care-am plâns de dorul de țară în timpul celor șase luni cât am fost plecată și-am făcut tot posibilul să mă întorc acasă, aș gândi și-aș voi la fel... Și, probabil, foarte probabil, aș pleca și eu spre lumea cea mare și civilizată, în care se pune preț pe om, pe valoarea lui, în care i se acordă un minimum de respect și nu i se taie brutal aripile. 

Nu, nici acolo lucrurile nu sunt roz, departe de mine așa naivitate, căci am văzut cum e și dincolo, dar cred sincer că tinerii pot face altceva doar departe de balcanica noastră labilitate și amoralitate. 

Elevul meu special este talentat la teatru și vrea să facă din teatru viața lui. E pasionat și e plin de visuri și energie. Crede în el, nădejduiește și este entuziasmat. Lucrez cu el și îi văd strălucirea din ochi când spune o replică bine, când înțelege personajul, textul, intențiile autorului, când învață din greșeli.
Nu am putut să nu mă bucur pentru bucuriile lui, căci știu că viața merită trăită când ai un vis de dus la îndeplinire. Mi-am amintit de mine la vârsta aceea incredibil de îndepărtată azi și de alte visuri, pe care le-am abandonat pentru totdeauna într-un sertar de suflet, în vrăjmașe circumstanțe... 

I-am spus copilului meu că singura lui șansă e să învețe, să se educe, să se autoeduce, să depună efort pentru pasiunea lui și să nu renunțe la ea. Să citească, să învețe, să afle, să trăiască frumos. Ce-ar putea altceva să-i spună o profesoară, un om care-a iubit cărțile și care-a trăit exclusiv din ele toată viața? Sper să aibă o șansă- atât de mulți alții n-o au!...

Vioara a tăcut de mult, muzica vrăjită s-a sfârșit, râmân gândurile... 

Europolis

Tocmai ce-am văzut Europolis- un film dureros ca o rană. O rană veche, nevindecabilă, pe care-o duci cu tine pretutindeni, chiar dacă, mai tot timpul, te străduiești s-o ignori, ba chiar s-o uiți, ca să poți merge înainte... Ca și cum ar fi fost făcut expres ca să te păstreze lucid, ca să-ți reamintești cine ești. Ca nu cumva să uiți vreodată ce păstrezi în tine, în adânc, ce duci cu tine în lume...

Un film magic despre o Românie de bâlci, unică, sufocantă, deziluzionantă, ridicolă și tragică, carnavalescă și paradoxală, de tranziție și anacronică,  totodată, dar reală. Dureros, chiar deranjant și incomod de reală, în ciuda multor sensibilități fardate modern și cosmopolit.

Un film cu hibe, desigur, un film cu sincope narative, dar un film care te marchează profund, ca o palmă peste suflet, ce mai vorbă, un film pe care nu-l uiți prea curând!

Un film care te face să te gândești la ceea ce suntem, ca neam, la ceea ce moștenim de la mamele și bunicile noastre- acel soi de superstiții și de religiozitate primitivă, țărănească, unică în partea asta de Europă.

M-a făcut să-mi amintesc de filmele magice ale lui Almodovar, în special de Volver, un film pe care l-am văzut uimită și fascinată, cu sufletul la gură și cu ochii măriți. Sigur, sunt și multe nereușite și ezitări, dacă e să fim cârcotași, sunt multe de spus, dar nu e cazul aici...

Acum, rândurile acestea nu-s decât radiografia unei emoții. Stârnite de amestecul acesta de sordid și sublim, de o interpretare de excepție, a Adrianei Trandafir, care face un rol splendid, dovedește că e o actriță splendidă.

E credibilă- îmi văd în ea fragmente din copilărie, din mama și bunica, din mătușile mele, din România pe care-am trăit-o eu la țară, prin ochi de copil, nu întotdeauna idilică, nu întotdeauna optimistă.

Ultimele cuvinte din scrisoarea mamei, cu care se încheie filmul, sunt... magnifice: ”Păcătoasă precum mă știți, cobesc tot timpul. Da' sunt mama voastră, așa că mă puteți ierta...”

Rămân multe întrebări și obligatoria privire în oglinda conștiinței noastre, a fiecăruia...

Un film pe care ar trebui să-l revăd, dacă m-o lăsa inima, de prea mult ce doare...

Mita

I-am mituit, mărturisesc! C-o notă de zece... Le-am promis-o în schimbul a două-trei ore din viața lor petrecute altfel. În schimbul vizionării unui film și-a unei piese de teatru. Ca să vină să vadă. Și să simtă... Să simtă ceea ce, poate, n-or să mai simtă, unii dintre ei, niciodată. Sau cine știe?...

I-am mituit pe elevii mei și n-am stat nicio clipă la îndoială să fac asta. Probabil nu a contat prea mult sau poate deloc, dar, dacă pentru unul sau doi dintre ei a schimbat ceva... tot e bine!

I-am dus să vadă săptămna trecută filmul Doar cu buletinul la Paris și să-l vadă în carne și oase pe Mircea Diaconu- probabil o șansă unică în viața lor și astăzi să vadă un Caragiale necunoscut, tragic și apăsător de atâta ”văzut enorm și simțit monstruosul” din oameni, cum el însuși mărturisea.
I-am dus să vadă azi drama Năpasta, jucată absolut superb la Tony Bulandra, la Târgoviște.
Într-o sală mică, întunecoasă și într-o atmosferă sufocantă la propriu, pentru că eram prea mulți și aerul condiționat e un vis... comparabil cu a atinge cerul cu mâna...
Și au văzut un spectacol extraordinar, și o mână de actori minunați, care au risipit nu doar talent cu carul, ci emoție, și generozitate și autosacrificiu...

Aerul sufocant vibra de emoție sticloasă, aproape tangibilă. Dăruirea actorilor a fost, și de data asta, exemplară și-am simțit-o aproape ca un sacrilegiu în condițiile date. Căci nu știu câți dintre ei, copiii cu care-am făcut eu astăzi acest troc... cultural, să-i zicem, au înțeles ceva din regalul de pe scenă.

I-am privit și le-am observat reacțiile: unii au râs, percepând replicile doar superficial, raportându-le la experiențele și la mediul din care provin, alții s-au holbat la actori, încapabili să-și depășească mediocritatea și limitele, unii s-au ridicat și-au ieșit din sală cu câteva clipe înainte de încheierea spectacolului, grăbiți să prindă microbuzele (doar bifaseră nota de zece, pe care, altfel, n--ar fi luat-o niciodată la limba română!), alții n-au rezistat ispitei de a se foi, ca de obicei, pe scaune și-a verifica telefonul mobil... Abia câțiva au privit în tăcere, cu ochii măriți, întâmplările tragice de pe scenă și frumusețea jocului actorilor...
Foarte puțini, dar tot am câștigat ceva!, îmi zic cu un zâmbet chinuit și cu speranța tremurătoare că e așa. Căci doar asta îmi mai da curajul să uit de amărăciunea pe care-am reiterat-o și azi, ca de fiecare dată, în vremea din urmă, când încerc să fac ceva cu copiii, când încerc, ca nebuna, să le arăt că există și altceva decât rețele de socializare, manele și cluburi, când încerc să-i conving... Of, Doamne, să-i conving... ce utopie! Știu, de fapt, că nimeni nu convinge pe nimeni, dacă nu există-n el un sâmbure de ceva bun, ce se poate modela, iar asta e un dar pe care-l au, văd bine, din ce în ce mai puțini oameni... 

Deși m-am străduit să le explic regulile unei elementare bune-cuviințe într-o sală de spectacol, chiar și-așa strâmtă și sufocantă cum a fost sala studio, prea mulți n-au asimilat nimic, preocupați doar de confortul personal: au venit îmbrăcați sumar, plictisiți, văitându-se de căldură...

M-am simțit extrem de rușinată de existența mea de profesoară și m-am simțit ca și cum i-aș fi silit pe actori să facă, într-un fel, ceea ce fac eu zilnic, în timp ce-mi exercit profesia în școala românească și predau literatura română copiilor patriei: vorbesc despre iubire, sentimente, sacrificiu, frumusețea operelor literare, iar ei mă privesc ostili, curioși doar de cum îmi stau hainele și preocupați doar de sms-ul prin care sunt anunțați când vine comanda de sandvichiuri și de alte preparate fast-food...

M-am simțit vinovată că-i fac pe ei, pe actori, oamenii pe care i-am iubit și i-am admirat cel mai mult pe lume încă din copilărie, să-și risipească mărgăritarele...

Mi-a fost, încă o dată, rușine că exist și că... și că...

La ieșire, copiii m-au înconjurat spunându-mi, mulți dintre ei, că ”a fost foarte frumos, doamna!”, majoritatea exprimându-se că i-a plăcut, alții spunând că s-au speriat când au fost spuse unele replici mai tare, unul că el ar fi sărit s-o apere pe Ancuța, ca să n-o omoare actorul ăla, personajul, cum îi zicea doamna? Dragomir!, alții că nu credeau să joace așa de bine...

Mi-am atins scopul, nu-i așa? Chiar și cu prețul umilinței și-al lacrimilor de rușine pe care-am trăit-o în timpul acestei experiențe. I-am adus să vadă și au văzut. Cu ce-o fi rămas fiecare, numai Dumnezeu poate ști. Cu siguranță, unii vor uita, cu siguranță, unii vor reveni la teatru. Măcar de două-trei ori în viața lor.

Am plecat spre casă străduindu-mă să respir, cu gândurile învălmășindu-mi-se prin creier, cu pașii ezitanți, printre castanii care-au văzut atâtea... 

Nu am mai rămas să le mulțumesc celor din teatru pentru faptul c-au jucat doar pentru noi, că au făcut asemenea efort și au bătut atâta drum actorii și au îndurat căldura și tortura olfactivă- probabil nu e prima data nici pentru ei. (Pentru mine e zilnică, în fiecare zi de muncă, dar tot nu ajung să mă obișnuiesc... Ce să-i faci, tot nu m-am făcut mare!...)

Dar le mulțumesc, în gând, în suflet, fiecăruia dintre ei: Deliei Lazăr, lui Liviu Cheloiu, lui Sebastian Bălășoiu, lui Bogdan Farcaș. Știu că sunt niște sacrificați, că nu-i merită orașul acesta- mi-o asum, aruncați cu pietre, dar nu-mi retrag cuvintele și mă înclud și pe mine în ceea ce înțeleg prin ”orașul acesta”, cuvintele de mai sus stau mărturie!

Mă întorc la actori și zic: faceți cea mai frumoasă meserie din lume, vă doresc din suflet să nu renunțați, îmi doresc egoist să rămâneți aici, să mai jucați la Târgoviște pentru noi, așa cum suntem. Sigur există răsplata cândva, undeva. Mulțumim!

Massenet: Werther - Pourquoi me réveiller (Jonas Kaufmann)

Frumusețea adevărată, odată ce te-a robit, nu se mai poate privi fără oarecare sfială. Parcă ți-e teamă să nu cumva să săvârșești o impietate privind-o, parcă ți-e rușine că te uiți prea atent, prea insistent, deși, de fiecare dată când o privești, ți se pare o neverosimilă și te minunezi că Dumnezeu a binevoit să o facă așa desăvârșită... 

Asemenea sentiment încerc de fiecare dată când văd frumusețea sub fiece formă, mă bucur și mă sfiesc privind-o, ca și când n-aș putea suporta o bucurie așa de mare... Și parcă, de fiecare dată, decopăr noi și noi motive de admirație, îmi vine să închid repede ochii, că să-i păstrez pe retină imaginea, pe care sunt așa de binecuvântată că o văd... De fiecare dată când văd frumusețea, nu mă pot abține să nu mă întorc la nedesărvârșirea mea și, prin comparație, frumusețea mi se pare și mai mare, și mai miraculoasă și mai fascinantă... 

A lăsat Dumnezeu atâta frumusețe pe lume, că nu voi putea niciodată să mă bucur îndeajuns, că nu voi putea niciodată să mă satur de ea! Un chip frumos, armonios, un suflet frumos, o voce frumoasă, o muzică frumoasă, o imagine frumoasă mă fascinează într-un chip indescriptibil, mă face capabilă de un devotament a cărui consecvență, dacă aș pune-o în alte îndeletniciri, probabil aș fi unul dintre oamenii de mare succes. Dacă asta nu-i frumusețea, atunci ce mai e?

Antigona în... bar sau tragedie cu gust îndoielnic

Se întâmplă în zilele noastre, în Târgoviște, orașul care se laudă că e capitala celor 33 de voievozi, care are o moștenire culturală, a Văcăreștilor, cu care se împăunează, la fel, prin concursuri și alte cele. Poeți Văcărești dintre care unul, Iancu, zicea cândva: ”V-am dat teatru, vi-l păziți/ Ca un lăcaș de muze”...” 

În seara asta am fost la premieră la Antigona, la teatrul din orașul meu, pe care-l iubesc și pe care-l consider cea mai importantă instituție culturală a Târgoviștei. Cu speranțele unei împătimite iubitoare de teatru, chiar din adolescență, căci teatrul a fost pasiunea vieții mele, mărturisesc. Abia așteptam să văd spectacolul, mi-era dor de o piesă clasică, fără interpretări moderne, fără răstălmăciri absurde, doar de dragul așa-zisei modernități. Și m-am dus, gândindu-mă: ce poate fi răstălmăcit într-o tragedie antică? N-ai prea multe de făcut, iar textul, în sine, e splendid, așa că va fi un spectacol frumos, iar la Tony Bulandra am văzut  actori talentați, de multe ori, de foarte multe ori. 

Din păcate, se pare că în seara asta n-am prea avut noroc, căci am trăit iar experimentul modernității într-o ”notă cum nu există în țară”, cum am văzut că menționa domnul regizor într-un interviu. Într-adevăr, se pare că se poate orice, chiar și impietatea de-a interveni, în numele artei, în textul care trebuie să rămână ”sfânt”, căci am văzut o Antigonă rescrisă, ca să-l citez din nou pe domnul regizor, ”ca un coșmar al unui om care are o problemă legat de identitate.” (sic!)

Antigona e o tragedie pură, o tragedie splendidă, care înfățișează unul dintre cele mai frumoase personaje feminine dintotdeauna, care emoționează și va emoționa cât va mai exista teatru pe lume. 

Am văzut un text măcelărit, de-a dreptul, din care nu se înțelege mai nimic din ideea de sacrificiu, de noblețe, de respect al datinilor și datoriei. Mai mult, n-am văzut-o pe Ismena, cea prin care Antigona se evidențiază prin antiteză, pe care regizorul și textierul, cel care a rescris textul lui Sofocle, a înțeles s-o elimine, considerând-o inutilă! 

O piesă jucată într-un bar n-are prea multe în comun cu tragedia și nici nu poate face din Antigona ceea ce este, de fapt: un personaj statuar, cea mai nobilă figură din toate tragediile grecești. În plus, o muzică neinspirată, și un joc actoricesc neconvingător, care n-a făcut decât un alt deserviciu viziunii și așa șchiopătânde a regizorului: un Creon, dorit personaj central, jucat inexpresiv, cu multe și inacceptabile bâlbâieli, la propriu, o Antigonă  cam fadă, deși foarte frumoasă, care ori a țipat, ori a râs fără sens în cele câteva replici pe care a găsit cu cale să i le distribuie regizorul, care-a transformat-o în personaj secundar, dacă nu chiar episodic, un Hemon adolescent care n-avea chiar nimic de-a face cu teatrul și niște figuranți bucătari-măcelari în spatele unor bucăți imense din plexiglas (cred), al căror rost nu l-am înțeles- probabil de ignorantă ce sunt! 

Însă, evident, ca să respecte această modă la teatrul din Târgoviște, prin care se urmărește doar un vizual strident și vulgarizator, nuditate explicită în finalul apoteotic, în care trupul Antigonei era îmbălsămat cu sânge pe masa de bucătărie, iar trupul gol al lui Hemon era spânzurat cu capul în jos într-un cârlig de abator, cu organele sexuale expuse în  fața spectatorilor care... au aplaudat în picioare... Chiar nu știu ce, dar probabil așa o fi tot moda...

Un singur plus aș nota, după gustul meu: jocul bun al interpretei în travesti a lui Tiresias, Delia Lazăr, actriță pe care-am mai văzut-o în Năpasta lui Caragiale, un spectacol bine jucat, în ciuda condițiilor nedemne ale sălii studio, căreia cu greu i se poate spune sală... 

Am plecat de la teatru aproape cu lacrimi în ochi, nu de emoție, cum aș fi vrut și cum ar fi meritat un asemenea text, un asemenea personaj sublim, o eroină care se sacrifică din datorie morală, ci de revoltă și dezamăgire, că iarăși am fost nevoită să văd trupuri goale expuse inutil și că n-am văzut ce sperasem să văd, ci o altă mostră de prost gust, în numele modernității cu orice chip, în orășelul nostru care se vrea elitist, probabil vreo Mecca a artei teatrale de provincie... 

Păcat, căci n-am văzut în seara asta un ”lăcaș de muze”, doar cred că s-a mai pus o cărămidă la acțiunea de a transforma acest teatru într-unul vestit ”prin vești duse departe” ca un loc în care poți să vezi trupuri goale și organe sexuale expuse pe scenă, mai abitir ca-n revistele porno...

Cu care, cu greu ar putea cineva să ”îndrepte năravuri”, cum spera odinioară Iancu Văcărescu, ci ,mai degrabă, să nărăvească spectatorii, căci uitai să spun: în sală erau și copii, elevi, mulți dintre ei...

Mă întreb, cu tristețe firească, eu, profesoara de limba și literatura română ce sunt: cum să-mi pot îndemna copiii să mai meargă la teatru, după ce-am văzut? Ce argument să le dau, cum să le spun că, de fapt, piesa asta nu e un film de groază american de categorie B, ci o tragedie menită să le înalțe sufletul prin catharsis, pe care nu eu l-am inventat, ci grecii, în înțelepciunea lor? 

Cum să spun că ar trebui să plece acasă purificați prin artă, nu cu imaginea goliciunii expuse în fața ochilor lor inocenți? Pentru că n-am văzut nicăieri că piesa ar fi nerecomandată minorilor, din cauză că ar conține scene de nuditate explicită, iar în seara asta, chiar în fața mea, era un elev de la liceul meu, de clasa a zecea, și sunt sigură că n-a fost singurul elev din sală. 

Oare cine păzește teatrul pe care ni l-a încredințat moral bunul Iancu Văcărescu?

Zic și eu cu corul vechilor greci: ”În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!” În toate...

Om trăi și vremuri mai bune, sper!

"Cielo e mar"- La gioconda

De fiecare dată când ascult aria asta, îmi dau lacrimile. Nu știu exact de ce: poate de frumusețea muzicii, poate de emoția care mă cuprinde când ascult o voce splendidă, nu am reușit încă să-mi dau foarte bine seama- și, de fapt, nici nu contează! 

Contează doar emoția pe care muzica reușește să-o producă, emoția magică prin care cred că Dumnezeu i-a dat o putere uriașă de a schimba sufletele oamenilor. 

Am trăit o săptămână de emoții și de groază... Am descoperit, rând pe rând, urâțenie și monstruozitate în lume și-n sufletele celor din jur, chiar și-acolo unde nu mi-aș fi imaginat că pot fi... Eu, biata de mine, care, așa cum știu de mult, nu mă mai fac mare și nu mă mai vindec de naivitate!!! 

Am văzut prea multă străinătate și prea mult rece în lume, deși afară e primăvară splendidă și-au înflorit copacii, și-am adus acasă primul braț de zambile albăstrii și le-am simțit deplin parfumul noaptea întreagă... 

Deși lumea se îmbrăcă într-o nouă haină de sărbătoare, parfumată și plină de culori, ca să întâmpine Paștele!...
Mă dor până la lacrimi micimile lumii, mă fac să nu mai am speranță în viitor, îmi străpung platoșa cu care-am avut iluzia că am învățat în anii din urmă să mă apăr și nu mai știu să reacționez decât cu lacrimi...
Cel mai tare mă dezamăgește minciuna strecurată chiar și-n sufletele copiilor care, pentru mine, este aproape axiomatic că trebuie să fie puri și mai buni decât oamenii mari. Că ei nu pot fi răi, tocmai din pricină că n-au avut timp să se nărăvească-n rele, să se tăvălească în conformismul oamenilor mari, să fie ca ei... Dac-aș putea, i-aș feri pe toți de macularea lumii adulte, pe care eu însămi am resimțit-o atât de amar cândva!... Poate și de-asta mă încăpățânez să-i fac să iubească poezia, literatura, să-i încurajez să aibă visuri, să creadă-n ele, să lupte pentru împlinirea lor, să rămână frumoși...
Muzica deschide poarta spre cer... Cred cu tărie că muzica poate face ceea ce nimic altceva nu reușește: să vindece de urât, de slăbiciune- rănile lumii rele și pline de neiubire ... 

”Cielo e mar! l'etereo velo splende come un santo altar.
 L'angiol mio verrà dal cielo? L'angiol mio verrà dal mare?
Qui l'attendo; ardente spira oggi il vento dell'amor.
Ah! quell'uom che vi sospira vi conquide, o sogni d'ôr!
Per l'aura fonda non appar né suol né monte.
L'orizzonte bacia l'onda! L'onda bacia l'orizzonte!
Qui nell'ombra, ov'io mi giacio coll'anelito del cor,
Vieni, o donna, vieni al bacio della vita e dell'amor...”