Mita

I-am mituit, mărturisesc! C-o notă de zece... Le-am promis-o în schimbul a două-trei ore din viața lor petrecute altfel. În schimbul vizionării unui film și-a unei piese de teatru. Ca să vină să vadă. Și să simtă... Să simtă ceea ce, poate, n-or să mai simtă, unii dintre ei, niciodată. Sau cine știe?...

I-am mituit pe elevii mei și n-am stat nicio clipă la îndoială să fac asta. Probabil nu a contat prea mult sau poate deloc, dar, dacă pentru unul sau doi dintre ei a schimbat ceva... tot e bine!

I-am dus să vadă săptămna trecută filmul Doar cu buletinul la Paris și să-l vadă în carne și oase pe Mircea Diaconu- probabil o șansă unică în viața lor și astăzi să vadă un Caragiale necunoscut, tragic și apăsător de atâta ”văzut enorm și simțit monstruosul” din oameni, cum el însuși mărturisea.
I-am dus să vadă azi drama Năpasta, jucată absolut superb la Tony Bulandra, la Târgoviște.
Într-o sală mică, întunecoasă și într-o atmosferă sufocantă la propriu, pentru că eram prea mulți și aerul condiționat e un vis... comparabil cu a atinge cerul cu mâna...
Și au văzut un spectacol extraordinar, și o mână de actori minunați, care au risipit nu doar talent cu carul, ci emoție, și generozitate și autosacrificiu...

Aerul sufocant vibra de emoție sticloasă, aproape tangibilă. Dăruirea actorilor a fost, și de data asta, exemplară și-am simțit-o aproape ca un sacrilegiu în condițiile date. Căci nu știu câți dintre ei, copiii cu care-am făcut eu astăzi acest troc... cultural, să-i zicem, au înțeles ceva din regalul de pe scenă.

I-am privit și le-am observat reacțiile: unii au râs, percepând replicile doar superficial, raportându-le la experiențele și la mediul din care provin, alții s-au holbat la actori, încapabili să-și depășească mediocritatea și limitele, unii s-au ridicat și-au ieșit din sală cu câteva clipe înainte de încheierea spectacolului, grăbiți să prindă microbuzele (doar bifaseră nota de zece, pe care, altfel, n--ar fi luat-o niciodată la limba română!), alții n-au rezistat ispitei de a se foi, ca de obicei, pe scaune și-a verifica telefonul mobil... Abia câțiva au privit în tăcere, cu ochii măriți, întâmplările tragice de pe scenă și frumusețea jocului actorilor...
Foarte puțini, dar tot am câștigat ceva!, îmi zic cu un zâmbet chinuit și cu speranța tremurătoare că e așa. Căci doar asta îmi mai da curajul să uit de amărăciunea pe care-am reiterat-o și azi, ca de fiecare dată, în vremea din urmă, când încerc să fac ceva cu copiii, când încerc, ca nebuna, să le arăt că există și altceva decât rețele de socializare, manele și cluburi, când încerc să-i conving... Of, Doamne, să-i conving... ce utopie! Știu, de fapt, că nimeni nu convinge pe nimeni, dacă nu există-n el un sâmbure de ceva bun, ce se poate modela, iar asta e un dar pe care-l au, văd bine, din ce în ce mai puțini oameni... 

Deși m-am străduit să le explic regulile unei elementare bune-cuviințe într-o sală de spectacol, chiar și-așa strâmtă și sufocantă cum a fost sala studio, prea mulți n-au asimilat nimic, preocupați doar de confortul personal: au venit îmbrăcați sumar, plictisiți, văitându-se de căldură...

M-am simțit extrem de rușinată de existența mea de profesoară și m-am simțit ca și cum i-aș fi silit pe actori să facă, într-un fel, ceea ce fac eu zilnic, în timp ce-mi exercit profesia în școala românească și predau literatura română copiilor patriei: vorbesc despre iubire, sentimente, sacrificiu, frumusețea operelor literare, iar ei mă privesc ostili, curioși doar de cum îmi stau hainele și preocupați doar de sms-ul prin care sunt anunțați când vine comanda de sandvichiuri și de alte preparate fast-food...

M-am simțit vinovată că-i fac pe ei, pe actori, oamenii pe care i-am iubit și i-am admirat cel mai mult pe lume încă din copilărie, să-și risipească mărgăritarele...

Mi-a fost, încă o dată, rușine că exist și că... și că...

La ieșire, copiii m-au înconjurat spunându-mi, mulți dintre ei, că ”a fost foarte frumos, doamna!”, majoritatea exprimându-se că i-a plăcut, alții spunând că s-au speriat când au fost spuse unele replici mai tare, unul că el ar fi sărit s-o apere pe Ancuța, ca să n-o omoare actorul ăla, personajul, cum îi zicea doamna? Dragomir!, alții că nu credeau să joace așa de bine...

Mi-am atins scopul, nu-i așa? Chiar și cu prețul umilinței și-al lacrimilor de rușine pe care-am trăit-o în timpul acestei experiențe. I-am adus să vadă și au văzut. Cu ce-o fi rămas fiecare, numai Dumnezeu poate ști. Cu siguranță, unii vor uita, cu siguranță, unii vor reveni la teatru. Măcar de două-trei ori în viața lor.

Am plecat spre casă străduindu-mă să respir, cu gândurile învălmășindu-mi-se prin creier, cu pașii ezitanți, printre castanii care-au văzut atâtea... 

Nu am mai rămas să le mulțumesc celor din teatru pentru faptul c-au jucat doar pentru noi, că au făcut asemenea efort și au bătut atâta drum actorii și au îndurat căldura și tortura olfactivă- probabil nu e prima data nici pentru ei. (Pentru mine e zilnică, în fiecare zi de muncă, dar tot nu ajung să mă obișnuiesc... Ce să-i faci, tot nu m-am făcut mare!...)

Dar le mulțumesc, în gând, în suflet, fiecăruia dintre ei: Deliei Lazăr, lui Liviu Cheloiu, lui Sebastian Bălășoiu, lui Bogdan Farcaș. Știu că sunt niște sacrificați, că nu-i merită orașul acesta- mi-o asum, aruncați cu pietre, dar nu-mi retrag cuvintele și mă înclud și pe mine în ceea ce înțeleg prin ”orașul acesta”, cuvintele de mai sus stau mărturie!

Mă întorc la actori și zic: faceți cea mai frumoasă meserie din lume, vă doresc din suflet să nu renunțați, îmi doresc egoist să rămâneți aici, să mai jucați la Târgoviște pentru noi, așa cum suntem. Sigur există răsplata cândva, undeva. Mulțumim!

Massenet: Werther - Pourquoi me réveiller (Jonas Kaufmann)

Frumusețea adevărată, odată ce te-a robit, nu se mai poate privi fără oarecare sfială. Parcă ți-e teamă să nu cumva să săvârșești o impietate privind-o, parcă ți-e rușine că te uiți prea atent, prea insistent, deși, de fiecare dată când o privești, ți se pare o neverosimilă și te minunezi că Dumnezeu a binevoit să o facă așa desăvârșită... 

Asemenea sentiment încerc de fiecare dată când văd frumusețea sub fiece formă, mă bucur și mă sfiesc privind-o, ca și când n-aș putea suporta o bucurie așa de mare... Și parcă, de fiecare dată, decopăr noi și noi motive de admirație, îmi vine să închid repede ochii, că să-i păstrez pe retină imaginea, pe care sunt așa de binecuvântată că o văd... De fiecare dată când văd frumusețea, nu mă pot abține să nu mă întorc la nedesărvârșirea mea și, prin comparație, frumusețea mi se pare și mai mare, și mai miraculoasă și mai fascinantă... 

A lăsat Dumnezeu atâta frumusețe pe lume, că nu voi putea niciodată să mă bucur îndeajuns, că nu voi putea niciodată să mă satur de ea! Un chip frumos, armonios, un suflet frumos, o voce frumoasă, o muzică frumoasă, o imagine frumoasă mă fascinează într-un chip indescriptibil, mă face capabilă de un devotament a cărui consecvență, dacă aș pune-o în alte îndeletniciri, probabil aș fi unul dintre oamenii de mare succes. Dacă asta nu-i frumusețea, atunci ce mai e?

Antigona în... bar sau tragedie cu gust îndoielnic

Se întâmplă în zilele noastre, în Târgoviște, orașul care se laudă că e capitala celor 33 de voievozi, care are o moștenire culturală, a Văcăreștilor, cu care se împăunează, la fel, prin concursuri și alte cele. Poeți Văcărești dintre care unul, Iancu, zicea cândva: ”V-am dat teatru, vi-l păziți/ Ca un lăcaș de muze”...” 

În seara asta am fost la premieră la Antigona, la teatrul din orașul meu, pe care-l iubesc și pe care-l consider cea mai importantă instituție culturală a Târgoviștei. Cu speranțele unei împătimite iubitoare de teatru, chiar din adolescență, căci teatrul a fost pasiunea vieții mele, mărturisesc. Abia așteptam să văd spectacolul, mi-era dor de o piesă clasică, fără interpretări moderne, fără răstălmăciri absurde, doar de dragul așa-zisei modernități. Și m-am dus, gândindu-mă: ce poate fi răstălmăcit într-o tragedie antică? N-ai prea multe de făcut, iar textul, în sine, e splendid, așa că va fi un spectacol frumos, iar la Tony Bulandra am văzut  actori talentați, de multe ori, de foarte multe ori. 

Din păcate, se pare că în seara asta n-am prea avut noroc, căci am trăit iar experimentul modernității într-o ”notă cum nu există în țară”, cum am văzut că menționa domnul regizor într-un interviu. Într-adevăr, se pare că se poate orice, chiar și impietatea de-a interveni, în numele artei, în textul care trebuie să rămână ”sfânt”, căci am văzut o Antigonă rescrisă, ca să-l citez din nou pe domnul regizor, ”ca un coșmar al unui om care are o problemă legat de identitate.” (sic!)

Antigona e o tragedie pură, o tragedie splendidă, care înfățișează unul dintre cele mai frumoase personaje feminine dintotdeauna, care emoționează și va emoționa cât va mai exista teatru pe lume. 

Am văzut un text măcelărit, de-a dreptul, din care nu se înțelege mai nimic din ideea de sacrificiu, de noblețe, de respect al datinilor și datoriei. Mai mult, n-am văzut-o pe Ismena, cea prin care Antigona se evidențiază prin antiteză, pe care regizorul și textierul, cel care a rescris textul lui Sofocle, a înțeles s-o elimine, considerând-o inutilă! 

O piesă jucată într-un bar n-are prea multe în comun cu tragedia și nici nu poate face din Antigona ceea ce este, de fapt: un personaj statuar, cea mai nobilă figură din toate tragediile grecești. În plus, o muzică neinspirată, și un joc actoricesc neconvingător, care n-a făcut decât un alt deserviciu viziunii și așa șchiopătânde a regizorului: un Creon, dorit personaj central, jucat inexpresiv, cu multe și inacceptabile bâlbâieli, la propriu, o Antigonă  cam fadă, deși foarte frumoasă, care ori a țipat, ori a râs fără sens în cele câteva replici pe care a găsit cu cale să i le distribuie regizorul, care-a transformat-o în personaj secundar, dacă nu chiar episodic, un Hemon adolescent care n-avea chiar nimic de-a face cu teatrul și niște figuranți bucătari-măcelari în spatele unor bucăți imense din plexiglas (cred), al căror rost nu l-am înțeles- probabil de ignorantă ce sunt! 

Însă, evident, ca să respecte această modă la teatrul din Târgoviște, prin care se urmărește doar un vizual strident și vulgarizator, nuditate explicită în finalul apoteotic, în care trupul Antigonei era îmbălsămat cu sânge pe masa de bucătărie, iar trupul gol al lui Hemon era spânzurat cu capul în jos într-un cârlig de abator, cu organele sexuale expuse în  fața spectatorilor care... au aplaudat în picioare... Chiar nu știu ce, dar probabil așa o fi tot moda...

Un singur plus aș nota, după gustul meu: jocul bun al interpretei în travesti a lui Tiresias, Delia Lazăr, actriță pe care-am mai văzut-o în Năpasta lui Caragiale, un spectacol bine jucat, în ciuda condițiilor nedemne ale sălii studio, căreia cu greu i se poate spune sală... 

Am plecat de la teatru aproape cu lacrimi în ochi, nu de emoție, cum aș fi vrut și cum ar fi meritat un asemenea text, un asemenea personaj sublim, o eroină care se sacrifică din datorie morală, ci de revoltă și dezamăgire, că iarăși am fost nevoită să văd trupuri goale expuse inutil și că n-am văzut ce sperasem să văd, ci o altă mostră de prost gust, în numele modernității cu orice chip, în orășelul nostru care se vrea elitist, probabil vreo Mecca a artei teatrale de provincie... 

Păcat, căci n-am văzut în seara asta un ”lăcaș de muze”, doar cred că s-a mai pus o cărămidă la acțiunea de a transforma acest teatru într-unul vestit ”prin vești duse departe” ca un loc în care poți să vezi trupuri goale și organe sexuale expuse pe scenă, mai abitir ca-n revistele porno...

Cu care, cu greu ar putea cineva să ”îndrepte năravuri”, cum spera odinioară Iancu Văcărescu, ci ,mai degrabă, să nărăvească spectatorii, căci uitai să spun: în sală erau și copii, elevi, mulți dintre ei...

Mă întreb, cu tristețe firească, eu, profesoara de limba și literatura română ce sunt: cum să-mi pot îndemna copiii să mai meargă la teatru, după ce-am văzut? Ce argument să le dau, cum să le spun că, de fapt, piesa asta nu e un film de groază american de categorie B, ci o tragedie menită să le înalțe sufletul prin catharsis, pe care nu eu l-am inventat, ci grecii, în înțelepciunea lor? 

Cum să spun că ar trebui să plece acasă purificați prin artă, nu cu imaginea goliciunii expuse în fața ochilor lor inocenți? Pentru că n-am văzut nicăieri că piesa ar fi nerecomandată minorilor, din cauză că ar conține scene de nuditate explicită, iar în seara asta, chiar în fața mea, era un elev de la liceul meu, de clasa a zecea, și sunt sigură că n-a fost singurul elev din sală. 

Oare cine păzește teatrul pe care ni l-a încredințat moral bunul Iancu Văcărescu?

Zic și eu cu corul vechilor greci: ”În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!” În toate...

Om trăi și vremuri mai bune, sper!

"Cielo e mar"- La gioconda

De fiecare dată când ascult aria asta, îmi dau lacrimile. Nu știu exact de ce: poate de frumusețea muzicii, poate de emoția care mă cuprinde când ascult o voce splendidă, nu am reușit încă să-mi dau foarte bine seama- și, de fapt, nici nu contează! 

Contează doar emoția pe care muzica reușește să-o producă, emoția magică prin care cred că Dumnezeu i-a dat o putere uriașă de a schimba sufletele oamenilor. 

Am trăit o săptămână de emoții și de groază... Am descoperit, rând pe rând, urâțenie și monstruozitate în lume și-n sufletele celor din jur, chiar și-acolo unde nu mi-aș fi imaginat că pot fi... Eu, biata de mine, care, așa cum știu de mult, nu mă mai fac mare și nu mă mai vindec de naivitate!!! 

Am văzut prea multă străinătate și prea mult rece în lume, deși afară e primăvară splendidă și-au înflorit copacii, și-am adus acasă primul braț de zambile albăstrii și le-am simțit deplin parfumul noaptea întreagă... 

Deși lumea se îmbrăcă într-o nouă haină de sărbătoare, parfumată și plină de culori, ca să întâmpine Paștele!...
Mă dor până la lacrimi micimile lumii, mă fac să nu mai am speranță în viitor, îmi străpung platoșa cu care-am avut iluzia că am învățat în anii din urmă să mă apăr și nu mai știu să reacționez decât cu lacrimi...
Cel mai tare mă dezamăgește minciuna strecurată chiar și-n sufletele copiilor care, pentru mine, este aproape axiomatic că trebuie să fie puri și mai buni decât oamenii mari. Că ei nu pot fi răi, tocmai din pricină că n-au avut timp să se nărăvească-n rele, să se tăvălească în conformismul oamenilor mari, să fie ca ei... Dac-aș putea, i-aș feri pe toți de macularea lumii adulte, pe care eu însămi am resimțit-o atât de amar cândva!... Poate și de-asta mă încăpățânez să-i fac să iubească poezia, literatura, să-i încurajez să aibă visuri, să creadă-n ele, să lupte pentru împlinirea lor, să rămână frumoși...
Muzica deschide poarta spre cer... Cred cu tărie că muzica poate face ceea ce nimic altceva nu reușește: să vindece de urât, de slăbiciune- rănile lumii rele și pline de neiubire ... 

”Cielo e mar! l'etereo velo splende come un santo altar.
 L'angiol mio verrà dal cielo? L'angiol mio verrà dal mare?
Qui l'attendo; ardente spira oggi il vento dell'amor.
Ah! quell'uom che vi sospira vi conquide, o sogni d'ôr!
Per l'aura fonda non appar né suol né monte.
L'orizzonte bacia l'onda! L'onda bacia l'orizzonte!
Qui nell'ombra, ov'io mi giacio coll'anelito del cor,
Vieni, o donna, vieni al bacio della vita e dell'amor...”

Arthur Rubinstein - Chopin Mazurka, Op. 7 No. 3

Faust, la cald

Faust, văzut azi e la MEZZO, e de neuitat. O frumusețe gravă, o sfășietoare înlănțuire de glasuri și pasiuni. Faust montat de Metropolitan în 2011, într-o viziune modernistă, surprinzătoare prin îndrăzneală, e de-a dreptul mare. Un Kaufmann sublim, o Margaretă în persoana Marinei Poplavskaya suficient de convingătoare pentru urechile mele de nespecialistă, un Pape de-a dreptul mefistofelic- ce-aș mai putea spune altceva decât m-a fascinat și m-a țintuit în fața televizorului timp de 4 ore, aproape fără să-mi doresc să se mai sfârșească.

Minunate duetele Faust-Margareta, înfricoșător sarcasmul lui Pape, sfâșietoare suferința Margaretei, înălțătoare moarte ei, înfățișată ca o ispășire a suferințelor din iubire și a propriilor păcate, urcând o scară la cer, singur și înspăimântător sfârșitul lui Faust... 

Deși nu sunt o adeptă a modernizării poveștilor clasice, nu mi-a displăcut ideea pe care am văzut-o în regia spectacolului. Un Faust în laboratorul unui fizician care fabrică bomba atomică, plasat între cele două războaie mondiale, un Faust și un Mefistofel îmbrăcați elegant, ca-n filmele cu gangsteri, cu floare la butonieră, o moarte a Margaretei ca o scară la cer au dat bine. Cei de la MET au reușit să facă un spectacol extrem de lung să fie captivant. Poate și cu ajutorul tehnologiei, cu ecrane uriașe de proiecție în spate, cu un cor care suna excelent, cu o punere în scenă a nopții valpurgice de-a dreptul coșmarești... 

Mă gândesc, din nou, ca prostul care are o revelație în mijlocul mulțimii: genial Goethe, dacă și azi e înțeles în atât de multe feluri!

Te pune mereu pe gânduri slăbiciunea firii umane, ușurința cu care cedăm în fața ispitei, nevoia asta insațiabilă de fericire, de împlinire prin iubire, de atingere a fantasmei întrezărite- visul din toate cel mai efemer... Imaginea Margaretei cu mințile bolnave, sfâșietoare apariție, legănându-și în brațe o eșarfă albă, prefigurarea  copilului ucis sub impulsul nebuniei nu-mi va iesi prea ușor din minte. 

Revenind la muzică- subjugă! Am regretat că am vecini, că n-am putut lăsa volumul la maximum. Vocea lui Kaufmann e absolut minunată, cu modulații și inflexiuni atât de tandre și de sensibile, că face dintr-o partitură relativ greoaie, nu atât de muzicală precum Tosca sau Traviatta, o încântare. Nu mai uiți niciodată Salut demeure chaste et pure sau duetul de dragoste din actul al II-lea dintre Faust și Margareta... Absolut minunat! Și interpretarea actoricească a fost, de asemenea, la superlativ! Un Faust cu suflet, o Margaretă dramatică, un Mefisofel sardonic, care conduce dansul în primul act- un Gounod surprinzător pentru mine, profana!

Mi-ar plăcea să văd un Faust montat la noi, poate aș regăsi magia pe care-am simțit-o în această zi, vizionând montarea de la Metropolitan. De văzut și revăzut mereu, ca un punct de referință.  Un mărțișor superb, pe care n-am să-l uit, cu siguranță, niciodată.

Duduk

Ascult muzica armenească dintr-un instrument ciudat de melancolic, numit duduk, mănânc bomboane dulci-acrișoare cu fructe și citesc Balzac, ”Femeia la treizeci de ani”. Îmi fac singură mărțișorul sufletului meu și mi-e tare bine, deși afară e un cer cenușiu, care sfidează primăvara din calendar.
Mi-am prins la mână un șnur alb-roșu, împletind în simbolistica lui viața și moartea, vara și iarna, mai-știu-eu- ce, dar m-am conformat tradiției și simt că nimic rău nu mă mai poate atinge.
N-am niciun regret. nu-mi mai pare rău de nimic, probabil că experimentez fericirea simplă și inconștientă. De-ar fi toate zilele așa!...