Mă supără nedreptatea. Mă necăjește nedreptatea îndreptată asupra oamenilor pe care-i iubește sufletul meu, poate mai abitir decât nedreptatea care mi se face mie, căci eu am mereu o mângâiere în rugăciune, niciodată nu m-a dezamăgit.
Mă necăjește răutatea îndreptată asupra alor mei, mă înlăcrimează lacrimile mamei, împovărată și-așa de atâtea greutăți și de grija mea, mă dor și mă revoltă lacrimile prietenei mele, epuizată de-atâtea responsabilități câte le poartă singură... Îmi vine să mă războiesc singură cu toată răutatea lumii, cu toată nedreptatea care aduce lacrimi în ochi și suferință și amărăciune... Evident că nu pot. Evident că știu că n-am nicio șansă să-i dovedesc: sunt prea mulți și prea răi, iar eu prea sfioasă și prea singură în asta.