Îl ştiam pe Fănel, aşa cum îî spunem toţi, mai degrabă ca actor şi mai puţin ca regizor. Cochetasem în adolescenţă cu teatrul şi îmi amintesc că, atunci când l-am cunoscut, m-a fascinat faptul că facea parte din acea lume în care eu îmi dorisem nespus să ajung, dar care-mi rămăsese, din pricina meandrelor necunoscute ale hazardului, inaccesibilă.
I-am admirat mereu determinarea şi perseverenţa pe drumul acesta deloc uşor, în ciuda numeroaselor obstacole şi eşecuri, aşa cum îi admir umorul molipsitor şi mi-e simpatică privirea inteligentă din spatele ochelarilor, aşa cum mi-e drag pentru modul special în care e prieten şi tată al unor fetiţe minunate şi soţ al unei femei frumoase şi speciale.
Prima reacţie când am auzit de cenzurarea piesei a fost de bucurie că un târgoviştean a ajuns de notorietate, a doua, firesc, de ciudă că iar i se pun beţe-n roate. Cu atât mai mult mi-am dorit să merg să văd piesa auzind că o persoană fără niciun fel de pregătire în domeniu şi bun simt elementar îl acuza pe Fănel de imoralitate şi lipsă de profesionalism.
Astfel că ieri am văzut-o în sala de spectacole a palatului Cotroceni, unde stăpânul vremelnic al acestuia, "barcagiul şef", ca să-l citez pe Fănel, l-a invitat să joace, promitând că va veni alături de soţie să vadă spectacolul, fără să se ţină de cuvânt, însă.
Spectacolul a fost chiar mai bun decât m-aş fi aşteptat, plin de nerv, făcut cu profesionalism, jucat de actori excelent. (Poate doar blonda a fost puţin cam afectată, dar, deh! aşa-s toate blondele, doar!)
Textul, în ciuda aluziilor politice inerente şi care, în mod evident, au supărat multe "sensibilităţuri" , a fost scris cu talent, cu urme vizibile de vaţă şi suflet, cu ironie amară, pentru că în spatele lui sta tot năduful lui Fănel... Şi, de ce nu?, al nostru al tuturor în această ţară tristă şi copleşită de neruşinarea "pohtelor ce-au pohtit" o mână de oameni fără suflet, care demonstrează cel mai feroce egoism şi cea mai implacabilă nepăsare faţă de orice principii, în afără de binele personal.
N-am putut să nu mă gândesc la Caragiale, la răsul lui vitriolant, la văzul lui enorm şi la simţul monstruos care ne-au rămas ca unică salvare uneori. Păstrând proporţiile, desigur!
N-am putut să nu mă gândesc la Maiorescu şi la modul în care a pledat întru posteritate, în numele artei pure, al esteticii ei mai presus de orice vremelnică dominaţie a epocilor istorice, a fluctuaţiei moralei publice sau a "enteresurilor"...
Artă adevărată am văzut în piesa lui Fănel, la spectacolul în care, timp de mai bine de un ceas, am iesit sufleteşte din somptuoasa sală a reşedinţei prezidenţiale şi ne-am transferat într-un tărâm fermecat, din care cele ale lumii mici, ale fiecăruia dintre noi, au fost date uitării.
Paradoxal, căci piesa e, aşa cum spunea cândva Sorescu, "îngropată în realitate până-n gât" ...
Am fost mândră de realizarea regizorului şi dramaturgului Ştefan Lupu, a prietenului nostru Fănel, a unui dâmboviţean, a unui român. Care-a ales să spună nu indiferenţei, letargiei generale şi să se salveze naufragiului general prin artă. Adevărată, îndrăznesc eu să spun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu