Vară, vară cu prea puţin aer în piept, cu căldură înăbuşitoare, discuţii interminabile cu Den până la ore sfâşiate de noapte, agitaţie obositoare la serviciu, final de multe. Destule întrebări asupra modului în care te privesc ceilalţi, pe care îi ghiceşti mai puţin inocenţi decât îţi place ţie, în ignoranţa ta castă, să-i crezi.

Te străduieşti să pari puternică, să mergi mai departe printre tot soiul de umilinţe şi eşecuri, nu prea ştii unde s-o apuci, ai obosit, dar continui în virtutea obişnuinţei şi-a exerciţiilor de disimulare constante- cred că tot un fel de psihoză...:)

Am citit undeva ca fericirea, conform unor specialişti din ăştia anonimi e apreciată drept o tulburare majoră de personalitate, aşadar fericirea, conchidea tot articolul ăla cinic, este o stare considerată anormală "din punct de vedere statistic"... Niciun gând nu mai e în stare să apară după aşa ceva......