Sunt zile complicate, care îmi pun la încercare greu rezistența. Și credința. Și mă străduiesc din răsputeri. Și știu că nu am voie să clachez, să cad din nădejde, să nu mai pot să mă rog. Au fost momente complicate, în care m-am simțit apăsată de toate poverile lumii… și, mai ales, în care, singură fiind, m-am simțit ca o frunză în vânt.

Dar, ca de obicei, în cele mai grele momente, nu suntem singuri. Niciodată nu suntem singuri. E Cineva mai sus, care știe prin ce trecem și nu ne părăsește deloc. Trebuie doar să-I cerem ajutorul, și ajutorul vine mereu, uneori la capătul răbdării, la capătul frânt al speranței, la capătul frânt al încrederii, la capătul întunecat al luminii, când nu se mai vede din ea nici măcar o fărâmă…

Îl ascut pe printele Mihail Bucă, așa de frumos cântă un heruvic, de inima simte că prinde aripi... Toată grija cea lumească să o lepădăm, spune cântarea Heruvicului… Dar în zilele în care mișună toate obstacolele în calea noastră, cum să lepădăm grija, Doamne? Cum să ne eliberăm de povara ei, mai ales când nu este doar despre noi, ci și despre cei ai noștri? Despre cei de care suntem răspunzători?

Când ai pe cineva bolnav — mai ales pe mamă — grija nu mai este o idee, devine o stare continuă. Ești acolo cu mintea chiar și când nu ești lângă ea. Te întrebi dacă ai făcut destul, dacă ai spus ce trebuia, dacă puteai mai mult. Și aproape inevitabil apare vinovăția: că te plângi, că obosești, că uneori ai vrea doar liniște. A te plânge uneori nu înseamnă lipsă de iubire, ci înseamnă că porți mult. Foarte mult. 

Și nu există om care să ducă fără să simtă greutatea că mama îi este bolnavă și neputincioasă, iar el — neputincios să o ajute… Și versurile lui Adrian Păunescu sunt atât de adevărate… și crude... o recunoaștere crudă a unei clipe din viață: momentul în care rolurile se schimbă și copilul devine sprijinul celui care l-a ținut cândva de mână.

„Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.”

Boala și neputința părinților ne lovesc într-un loc în care nu avem putere, iar atunci apare sentimentul că nu facem destul. Că ar trebui, nu-i așa, să poți să repari... dar cum să repari tu, un biet om cu neputințe, ceea ce nu se poate repara.

În fața acestor mâhniri și frământări mari, sufletul învață, încet, să tacă, nu pentru că ar fi împăcat, nu pentru că ar fi înțeles totul, ci pentru că obosește să mai întrebe.

Se așază undeva între durere și nădejde, ca un călător care nu mai știe cât drum a făcut și cât mai are de mers, dar continuă să pășească, obișnuit cu povara. 

Poate, uneori, dacă are un dram de noroc, nu o mai simte la fel de ascuțit în fiecare zi, dar nici nu o uită, doar învață să trăiască cu ea. 

Și atunci are nevoie — mai mult ca oricând — de oameni care să-l oprească din cădere, care să-i întindă o mână sau să-i ofere o vorbă bună... De oameni care să-l facă să bea, ca în poveste, din apa cea vie a speranței și a încrederii, atunci când el însuși nu mai găsește puterea să se apropie de izvor.

Știu adânc în mine că lângă Dumnezeu nimic nu este pierdut, că nimeni nu este lăsat singur, nici în boală, nici în teamă, nici în nopțile acelea lungi în care gândurile nu mai tac și întrebările vin una după alta, fără răspuns. Știu din viața mea, că niciodată n-am fost de tot singură... Că nu m-am lăsat singură... 

Tocmai aici începe ascultarea: în a continua, în a merge mai departe chiar și când nu înțelegi, în a te ruga chiar și când cuvintele nu mai vin și rugăciunea devine doar o respirație grea: „Doamne, ajută-mă!” striga cananeeanca, cea din Evanghelia mea... 

Și pentru că El știe mereu ce face și de ce face, răspunsurile vin atunci când trebuie. Întrebările fără răspuns sunt fără răspuns doar pentru noi, ele au răspunsul lor, dar nu ne este dat să-l vedem acum. Omul vede o clipă, Dumnezeu vede drumul întreg.

Știu un sigur lucru: Nedreptatea există între oameni, dar nu la Dumnezeu. 

La El nimic nu este întâmplător și nimic nu este zadarnic. Chiar și lacrimile au rostul lor, chiar și neputința are un sens, pe care îl vom înțelege, poate, abia atunci când povara se va fi așezat în lumină... când grija ce alumească nu va mai fi sau nu va mai conta...

Da, trebuie să crezi că Cineva te iubește mai mult decât poți cuprinde cu mintea. Atât de mult încât „L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, așa cum spune Evanghelia după Ioan. Și O ASEMENEA iubire nu părăsește. Nu uită. Nu lasă omul în voia întunericului.

Poate că nu înțeleg acum de ce este greu, de ce boala, de ce neputința, de ce frica. 

Dar dacă există Cineva care te iubește până la jertfă, atunci ...  în cele din urmă, nu va fi decât binele. Chiar și atunci când drumul până la el trece prin lacrimi.

Oare asta este lepădarea grijii: nu să nu mai doară, ci să te lași, încet, cu tot cu durere, în mâinile Lui? Pentru că acolo nu se pierde nimic?...