O respirație lângă altă respirație

Mă confrunt mereu cu situații și oameni care-mi confirmă — a câta oară? — că răul se poate înmulți la nesfârșit dacă îl lași. Că ura e un vierme ce roade din suflete ca dintr-un măr, zdrențuindu-le iremediabil. Văd zilnic urmele absurde ale orgoliilor și resentimentelor hapsâne în faptele oamenilor și nu mă pot dumiri, după câteva biblioteci îngurgitate, după multe dezamăgiri contabilizate în registrul intern al sufletului, după câțiva oameni pe care i-am pierdut pentru că și-au stins singuri lumina ori s-au încăpățânat să stea în întuneric… de ce???

Da, știu, ca un om mare și fără naivități — cum mă consider, și bine fac, căci sunt! — că motivele sunt mereu aceleași și că natura umană  e slabă și fragilă, încât se lasă ușor devorată de „viermii” patimilor de orice soi. Da, știu, știu… și tot mă mai afectează ceea ce văd.

Știu… am mereu pornirea de a fi scut pentru cei care-mi sunt dragi, a-i apăra de „viermii” care preferă să muște în loc să îmbrățișeze, care aleg resentimentul în locul binefăcătoarei detașări. Multora nici nu le este limpede motivația mea. Și atunci apar veșnicele întrebări cu damf dâmbovițean: „Ce urmărește?” , „Ce interes are?”, ca și cum binele ar avea nevoie mereu de o schemă ascunsă ca să fie crezut. Știu, înțeleg, conștiențizez, cu luciditatea omului rezonabil care cred că sunt, că nu conving pe nimeni dacă spun: „Nu vreau nimic.” Pentru că nici n-ar fi pe deplin adevărat.

Ba da, vreau: vreau — romantic și nebunesc, poate chiar derizoriu — să îndrept nedreptăți, să alin, să aduc zâmbet acolo unde e mâhnire, să repar din drag ceea ce alții strică din prostie sau alte beteșuguri. Arhetipul salvatorului — știu… dar la ce bun că știu, dacă reflexul rămâne același? E o formă de curaj și aceasta: curajul de a nu fugi, chiar și atunci când știu că nu pot repara tot...

Nu vreau nici să conving pe nimeni că sunt lipsită de egoism. Nici de asta nu sunt sigură. Poate că e profund egoistă dorința mea — căci acționez din nevoia mea de echilibru, de bine, de armonie. Mi-e atât de oribilă dizarmonia lumii, mă tulbură profund felul în care lumea știrbește zâmbetul celor dragi și le întunecă fruntea prin atâta lipsă de iubire, încât mă doare până și simplul fapt de a privi. Nu e o formă stupidă de bunătate, nu mă împăunez cu asta, căci nimeni nu e bun, decât numai Dumnezeu, mai degrabă o formă de slăbiciune... Da, o slăbiciune: nu am tăria de a îndura nonsensul răului. Și nu aș vrea să-l atingă nici pe cei în preajma cărora lumea rămâne încă suportabilă.

De fapt — ca Moromete cugetând pe piatra albă de hotar — cred că nu vreau să-i fie rău nimănui, în general vorbind, chiar dacă uneori, la nervi, bombăn în barbă la adresa unora care mă necăjesc...  sperând, contrar oricărei logici, că dojana mea îndreptată în neant ar putea îndrepta un univers croit strâmb: îngăduitor cu nemernicii și sever cu oamenii de ispravă.

Copilăresc mod de a mă raporta la lume, maniheist un pic- în inimi însă, rămânem, până la urmă, tot un fel de copii, chiar dacă ne credem „oameni mari” și fără iluzii, nu suntem decât tot copii sub armuri prea grele, încercând să nu lăsăm lumina să ne fugă din mâini.

Cum gestionezi antagonismul dintre realitate și nădejde? Cum faci față neputinței de a acționa? Cum suporți fatalitatea de a nu putea face nimic? Cum să consolezi, când empatia te face să simți înghițitura amară a celuilalt ca pe a ta, iar orice cuvânt pare nepotrivit, ridicol, forțat? Sau nu ești sigur că nu faci mai rău, că intri în intimitatea celuilalt fără să fii poftit? Cum poți fi alături unui prieten fără să îl faci să se simtă disconfortabil, cum poți să-ți onorezi arhetipul de bun samarinean cotidian, cu delicatețe și fără să pară că ți s-ar cuveni aplauze?

Uneori, mă gândesc- nu neapărat ca Moromete, de data asta mai mult ca... subsemnata, ca să evităm  cacofonia onomastică, ochii vorbesc mai limpede decât orice discurs, însă doar cei ce știu să audă lacrima și emoția din ei pot înțelege. Nici nu e nevoie de mai mult. Și tot ca subsemnata zic: uneori, prezența tăcută e cel mai sincer și mai înalt gest de afecțiune.

Poate că neputința articulării consolatoare și nepriceperea de a spune ce trebuie sunt, de fapt,  forme ale delicateții: aceea de a nu invada cu soluții spațiul tulburării altuia. A nu forța vindecarea. 

A nu ști ce să spui e, paradoxal, un semn că simți adevărat — și astfel lumea nu se destramă.

Nădejdea, atunci când realitatea e necruțătoare, nu mai e soluție, ci respirație: scurtă, fragilă, dar suficientă cât să ne țină în picioare. Nu promite că va schimba lumea, dar ajută s-o traversăm.

Și e de preferat să o facem alături de cei care trec prin momente delicate. Să putem rămâne aproape, respirând împreună, până când mâhnirile se alchimizează în ceva suportabil. Până când se naște zâmbetul… sau intimitatea aceea tăcută în care inimile se recunosc fără vorbe. Ce dar!

Căci oamenii tind să-și trăiască stânjenelile în însingurare — fiind un lux să te arăți vulnerabil, să lași armura să se crape o clipă și să se vadă ce e dincolo…

Mai devreme citeam un astrolog de Facebook — sau ce-o fi fiind, că nici nu mai știi în ziua de azi cu lumea asta și cu atâtea specializări… coaching-uri și alte preocupări englezești și prețioase! Mă rog! Ce-o fi fiind… Să revin: spunea doamna respectivă că azi e zi bună să nu te grăbești, să faci alegeri conștiente, să închizi ce-a fost greu în 2025, să privești realist anul ce se stinge și să-i ceri lui 2026, fără iluzii, dar limpede, ce-ți dorești. Ei bine, fie! De dragul doamnei astrolog:

De la anul care vine nu vreau nimic solemn. Doar să pot rămâne aproape de oamenii mei acolo unde viața se strânge în tot soiul de mâhniri și cuvintele se fac prea grele.

Să fiu o prezență care nu invadează și nu explică, ci ține, în tăcere, partea luminii. O respirație lângă o altă respirație.

Un om lângă un om.

Atât.

Lecția lui Ștefan: A spune un „Nu!” hotărât lumii întunecate de frici

Astăzi este mare sărbătoare, ziua în care îl cinstim pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, cel care, prin jertfa sa, a devenit primul martir al creștinătății. 

Sfântul Ștefan ne-a lăsat cea mai frumoasă lecție: a demnității, a curajului, a încrederii în adevăr. Nu a făcut pe plac oamenilor din teamă de a nu pierde cine știe ce statut vremelnic; a predicat învățătura Mântuitorului și nu s-a temut de ce-i pot face oamenii, a ținut mai mult la adevărul sufletului său decât la ce părere au oamenii.

Ștefan nu s-a îndoit de valoarea lui, valoare confirmată și de ceilalți apostoli - faptul că l-au ales pe bărbatul plin de credință și de Duhul Sfânt, cel dintâi dintre dânșii, puternic în faptă și în cuvânt, care întărea pe credincioși în credință, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, arată clar vrednicia lui.

Ștefan a avut curajul să spună adevărul și să și-l asume.

Iar pentru că adevărul și puterea de a-l rosti îi întărâtă mereu pe cei slabi, zavistnici, pe cei răi și neputincioși, era firesc să se ridice împotriva lui. Așa se întâmplă cu cei lipsiți de caracter: mușcă din cei pe care nu-i pot ajunge. Mai mult, Faptele Apostolilor ne spun că l-au acuzat de ceea ce ne temem toți: că ne scoate din zona de confort, că strică obiceiurile: „va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise” (Fapte 6, 11-14).

O, cât de ușor putem înțelege! Cât de ușor putem înțelege lașitățile comune, cele de fiecare zi!

În fața detractorilor, Sfântul Ștefan a spus adevărul, a avut curajul să se împotrivească. Deși i-a mâniat pe cei răi, care „scrâșneau cu dinții asupra lui”, a avut tăria de a nu-i lua în seamă, de a nu pleca urechea la cei care încercau să-l intimideze. Asta face un om puternic: nu se coboară la nivelul celor care îl înjosesc, ci se ridică deasupra lor. 

Numai persoanele nesigure își construiesc „puterea” prin a insufla frică, prin zvonuri și prin invadarea granițelor celorlalți. Numai cei slabi și incompetenți își suplineasc lipsa de forță reală prin răutate. În fond, sunt slabi și biruiesc vremelnic - și doar aici, pe pământ.

Uneori, mai puțin sângeros decât au făcut-o ucigașii lui Ștefan: făcându-i pe ceilalți dependenți, în mod imaginar, de fricile lor, de teama de a ieși din zona de confort, controlându-i și câștigând influență. Dar adevărul iese la iveală. Mereu.

Ștefan a biruit, deși a fost ucis cu pietre. Domnul l-a încununat. Fie să-i urmăm exemplul: să câștigăm statut real prin propria tărie în fața slugilor răului; să nu acceptăm mici dependențe toxice de oameni care pretind că ne vor binele, dar care, în fond, vor doar să ne controleze; să nu acceptăm în preajma noastră gardieni geloși, care ne pot face prizonieri ai sforăriilor fricii, oameni ce ne țin mici și nu ne lasă să fim mari!

Ștefan n-a ales comoditatea, ci curajul. El nu s-a micșorat, deși cei mici au încercat să-l facă mic și , fizic, au reușit: „și-au astupat urechile și au năvălit asupra lui”, l-au scos afară din cetate și l-au ucis.

Ștefan nu s-a răzbunat, ci, văzând micimea lor, s-a rugat pentru ei,  pentru neputința lor, pentru nevoia lor de validare prin intimidare, prin control, prin rău...

Să fim ca Ștefan măcar simbolic - mai putem, oare?

Și Iubirea S-a făcut om

E noaptea de Crăciun, noaptea minunată, și ninge-n București molcom, cu fulgișori micuți… Cum se cuvine de Crăciun, vine un gând… și mă întreb dacă, într-adevăr, se cuvine sau e doar un alt clișeu?… Și, dacă nu, ce se cuvine de Crăciun? În afară de bucuria așteptată, care nu mai vine? De acel ceva pe care îl știi doar din imaginație și care se încăpățânează să rămână intangibil?

Nu e vreme de filosofat, e timp de recunoștință: că încă suntem în viață, când unii dintre ai noștri s-au grăbit să plece de mai demult sau de mai curând… Fără tata am socotit anul acesta c-am trăit o jumătate de viață; anul acesta a plecat fulgerător și Gina, lăsându-ne stupefiați… și numele ei, încet-încet, s-a cufundat în tăcere. A rămas rana lipsei ei doar în inima celor foarte puțini care-au cunoscut-o și-au iubit-o… Și mă întreb dacă nu cumva Crăciunul e întâlnirea dintre cei rămași și cei duși, acolo, în inimă... 

Curând ne vom duce și noi, fiecare dintre noi, în lumea cea fără dor, să ne punem în fața lui Dumnezeu fiecare eșec și fiecare povară, să le cântărească El cu iubirea Lui și să ne ierte fiecăruia după măsura iubirii… Căci atât rămâne după fiecare, atât contează la fiecare dintre noi: cât a iubit, cât a trăit ca o bătaie de inimă, cât a pus sufletul în palme și l-a dat fără să socotească și să cântărească dacă i se va răspunde pe măsură; cât a întins și celălalt obraz, cât a lăcrimat din durere de iubire neîmpărtășită…

Scria cineva, un părinte, că cea mai mare iubire neîmpărtășită e iubirea lui Hristos pentru om, pentru lume: că El a iubit-o, iar ea nu numai că nu I-a răspuns la fel, ci L-a urât, L-a hăituit, L-a ucis… Din dragoste rănită pentru lume a murit Cel care astăzi Se naște în iesle, mic, neajutorat, în sărăcie, neprimit de lume și vânat de dușmani…

Câți îi împărtășim destinul ar trebui să ne simțim binecuvântați și totuși noi suferim, ne mâhnim că ne urăsc, ne bârfesc, ne vor răul niște oameni… „Dacă vă urăște pe voi lumea, amintiți-vă că pe Mine M-a urât întâi” (Ioan 15, 18-19), a spus Domnul, în Evanghelie…

Să ne amintim și să nu mai suferim atât de mult de neiubire, de răutate, de nerăspunsul altor inimi oarbe, lașe, rănite, chircite sau pur și simplu surde la glasul inimii noastre…Să ne amintim că iubirea nu se măsoară în răspunsul altora, și să nu ne mai lăsăm răniți de nepăsarea sau rătăcirea unor inimi care încă nu știu să iubească, unor inimi care caută, se tem sau încă se vindecă.

Adevărata liniște vine din iubirea pe care o dăruim noi - din lumina pe care o purtăm și o împărtășim, nu din ceea ce primim în schimb.

Fie voia Ta, Doamne! Doamne, Pruncule care vii astăzi în atâta smerenie, smerește-ne și ne iartă! Și ne vindecă pe fiecare de ce știi numai Tu că ne lipsește și de tot ce ne doare rana, în ascunsul inimilor noastre! 

Bine-ai venit, Doamne! Știu și sper să vină liniștea, mângâierea, caldul în inimă… Vindecă-ne, Doamne, cu blândețea Ta, de tot ceea ce încă ne împiedică să fim întregi și de tot ceea ce mai are nevoie de lumină în adâncul inimilor noastre! 

Și totuși, în noaptea asta în care Lumina se naște, niciun întuneric nu mai pare de netrecut. Dacă ai venit pentru noi, atunci nicio rană nu este fără sens. 

Bine-ai venit, Doamne, în noaptea asta cu ninsoare timidă ca speranța! Ne așezăm inimile lângă Prunc și Îl lăsăm să le vindece. Fă să se nască în noi pacea, nădejdea și bucuria care nu piere!